marți, 25 iunie 2019

Teasc de clipă

Să stăm în munți și-n fiecare seară
Să ne simțim trăind ca într-un templu,
Privindu-te să știi că te contemplu
În forma ta, de vieți începătoare.

Și să mă simți cu foame și cu sete
De trupul tău, fierbinte, zvâcnitor,
De-al clipei gând, deloc surprinzător
Când mâna-mi ia voinței înainte.

Să stăm așa și să vorbim de toate
Gustu-mi să-l simți, lăsându-mă să gust,
Prin coridorul umed și îngust,
Trăirea unor vise nevisate.

Și-n miez de noapte ochii înspre stele,
Pătrunsă-n profunzimi, să ți-i ridici,
Jurând că n-ai de ce să te dezici
De ruperea absurdelor zăbrele.

În sus, în jos, oricum ți-ar fi mișcarea,
Când gându-și ia repausul firesc,
Să-mi fii speranța visului lumesc
Că în destin ni-i fapta și urmarea.

Menind istorii cum e dată soarta
Prin ce însemni, prin tot ce e să-nsemn,
Să fim mereu simțirilor îndemn,
Uitând eșecul, neputința, cearta...

Acolo-n munți, pe unde nu ne știe
Privirea unor ochi prea-ntrebători,
Expresia fireștii sărbători
Seară de seară să devin, eu, ție,

Și-ntru reala vieții împărțire,
Seară de seară, pe al clipei teasc,
În tine să mă știi și să renasc
Din gândul tău și-a vieții regăsire.

luni, 24 iunie 2019

Stindard de ornament

Conștiința nu se schimbă prin machiaje,
Sub fard obrazul e, la fel, pătat,
Și nici ideea noilor miraje
Nu-l face mai frumos ori mai curat.

Urma de fapte e mereu prezentă,
Se vede-n pasul pus șovăitor,
În lacrima ce ochilor e-absentă
Când cei ce-s drepți, fără de vină, mor.

O linie prea bine conturată
Pusă pe chip cu rost demonstrativ,
Nu poate da dovezi că e urmată
Oricând, oricum, în mod imperativ.

Și nici culoarea, variind nuanțe
Din gri plecând, prin palide culori,
Nu șterge umbra marii aroganțe
Bazată de concluzii și erori.

Oricât de neted chipul se voiește,
Emblemă nu devine nici un fard,
Nici când lumina-n el se oglindește
Mimând o fluturare de stindard.

Cum doar privirii dă, o clipă, seamă
Contextuala spumă-a unui val,
Așa și fardul în desfrâie cheamă
Pe cei ce cred, o biată plută, mal.

Schimbarea nu se face peste noapte,
Cu-n studiat obiect de ornament,
Când, pe fațade, urma multor fapte
Arată al trăirii argument.

sâmbătă, 22 iunie 2019

Suport de vară

Iubita mea, această vară doare,
Nici nu mai știu de pot să o suport,
Ecranul zilei fix e-n unghiul mort,
Și agățat de razele de soare.

Simt mâinile, zvâcnind, cum se ridică
Spre Ceruri cu instinct de rugăciuni,
Când tu începi să scazi și să aduni,
În calcule ce viața îți complică.

Pământu-ncins e flacără mocnită
Ce dă ideea arderii de tot
Celor ce văd credința un complot
De nu li-i ruga grabnic împlinită.

Pădurile de umbre sunt sărace,
Apar vederii cercetând păreri
Despre trecute și uitate veri
În care umbrei nu avea ce-i face.

Suntem și noi acum loviți de toate,
Tot focul verii pare strâns în noi,
Și tot mai multe planuri și nevoi,
Ne-arată că și mult mai rău se poate.

Fântânile se sărăcesc de ape,
Nu se mai vor la însetare leac,
Vor, de-nsetați, mai repede să scape,
Și, mai ales de cei ce rău le fac.

Tot vin furtuni și plouă cu dezastre,
Și soarele apoi usucă tot,
Când zorii zilei la iveală scot
Esențele nimicniciei noastre.

luni, 17 iunie 2019

Prevalent absent

Privirile surprinzi, le crezi absente,
Pierdute într-un colț de orizont,
Și-mpiedicate-n forme cu accente
De plin război ori enigmatic front.

Îmi spui, și crezi, că fuga mea într-una
E consecința unui drum greșit
Pe care l-a bătut, cu scop, minciuna
Lăsându-mă să cred că-i nimerit.

Răspund mai greu și par pierdut de lume,
Ca un suspect vădit tăinuitor
Ce tot negând își neagă al său nume,
În sinea lui mereu bănuitor.

Gându-mi aleargă, dus înspre departe,
Spre înapoi mai rar, comparativ,
Dar mai mereu spre viața fără moarte
În care-s ancorat definitiv.

Îți par sedus de stelele pierdute
Pe drumul lor mereu inoportun,
Luptând pe metereze de redute
Uitând de vremea când mai toate-apun.

Am așteptat destul, vremea-i trecută,
Alt adevăr trăiesc, nimic de zis,
Dar consistența-i altfel cunoscută,
Nu-i respectat nimic din ce-ai promis.

Privirea-mi e, așa cum zici, absentă,
Și tragi concluzii, nu mă crezi prezent,
Îmi tot vorbești de-absența prevalentă
Ori de consenul ei echivalent.

Dar nu te-ntrebi, nicicum, în nici o clipă
De ce nu dorm, de ce în somn vorbesc,
Sau cât, și cum, privirea-mi regăsesc,
Când faptele nu-mi sunt înspre risipă...

sâmbătă, 15 iunie 2019

Cădere de fald

Puțin mai e, puțin a mai rămas,
În întrebări, căzând, vei vrea a crede,
Simțindu-te, cu totul, în impas
Văzând ce azi nu crezi că se tot vede.

Dezastrul nu va fi ocolitor,
Și nici nu va avea, o clipă, milă,
Îl vei simți în ochii tuturor,
Fiindu-ți, chiar de gând, cumplit de silă.

Nu-i nici o treaptă, nici un fel de prag
Să-ți ai în cale, să îți dea de veste,
Oricât vei vrea, sinistrul rămășag
Să fie fals, eventual poveste.

Spre mai departe n-ai cum să mai vezi,
Ideile-ți sunt doar un nor de ceață
Nici prin minciună n-ai ce să creezi,
Te-ngenunchează propria ta viață.

Elanul clipei, nuanțat extrem,
Ți-a devenit, prin ani și ani, povară,
Că-ți este crucea, de-o refuzi, blestem,
Ce-n miez de noapte visu-ți înfioară.

Mai greu îți este aerul curat,
Pe zi ce trece-l simți cum te apasă,
Dar nu accepți că nu te-ai împăcat
Și încă prea puțin de viață-ți pasă.

Cade continuu faldul prea întins,
Sătul de-a fi absurdului cortină,
Sau drept stindard și, noaptea, rug aprins
Dându-ți iluzii, umbre și lumină.

Puțin mai e, mereu tot mai puțin,
Chiar tu-ți aduci momentul mai aproape,
Și te vei ști, convinsă pe deplin,
Prinsă de val și tulburări de ape.

joi, 13 iunie 2019

Decorul dimineții

Diminețile mele sunt triste
Un coctail de vis și calvar
Și de clipe ce trec în zadar
Amintidu-mi că vor să existe...

Zi de zi le împart eu cu mine,
Încercând, câte ceva să-nvăț,
Și de-a serii tăcere m-agăț
Cu speranțe spre vremea ce vine.

N-am idei despre altfel de lume,
Despre altfel de fel ori firesc,
Oricât caut, nimic nu găsesc,
Consecințe absurd să rezume.

Timpul trece în volte rapide,
Pare scurt și se-arată prea lung,
Însă eu am ajuns să-l alung,
Cu idei, prin absurduri, stupide.

Rar pricep cum se face lumină,
Rar concep ce-i umbrirea prin nori,
Însă nu dau accept la erori,
Nuanțând absolvirea de vină.

Miezul zilei e rar e dorință,
Resimțită doar seara, târziu,
Când tristețea încerc s-o prescriu,
Acceptând-o firească sentință.

Diminețile mele sunt triste
Și se trec, mai mereu, în zadar,
Fac din vise, mereu, un coșmar, Amintidu-mi că vor să existe...

miercuri, 12 iunie 2019

Elogiu banchetei

Bancheta este tare... dar adorm,
Mă copleșește, totuși, oboseala,
Nu pot s-o-nșel... Nici dorul meu enorm
N-o face să accepte învoiala.

Idei ce n-au motive stau îndemn
La multe vorbe vagi și compromise
De tot mai multe gânduri ce sunt semn
Concretului prin pildele din vise.

De dor îmi simt cuvintele cum dor,
Cum alt accent, de mâine, le apasă,
Prin conjugări la timpul viitor
Ce regăsesc uitatul drum spre casă.

Oameni ai legii, parcă în control,
De lunga adormire mă întreabă,
Iar enervarea, scurt, mă dă de gol
Printr-un răspuns de unică silabă.

Nici clipa nu mai are drept model
Odihna nopții ce curând sosește,
Fiind mereu neliniștii hotel,
Sperând că minții rostul îl găsește.

Și tot aleargă neavând opriri,
Găsindu-și multe, fără sens, motive,
De-a compara uitate amintiri
Cu limite de timp exhaustive.

Să dorm n-aș vrea, aș vrea să mai stau treaz,
Ca nimeni să nu știe ce-i cu mine,
Ori să se creadă că îmi e necaz
Că vreamea-mi trece și o alta vine.

Însă adorm, dar îmi apar și-n vis
Și simt acut că o banchetă, tare,
Îmi este vieții vajnic compromis
Ca într-un fel să uit că ea mă doare.

marți, 11 iunie 2019

Eu, marea-mi provocare

Prin mine însumi lupt, să fac dreptate,
Cu nedreptăți ce nu mi se cuvin,
Cu aberanți ce-și cred un rost divin
Cu călcători de drept la libertate.

Nu mai contează că nu-mi este bine,
Că-mi este rău, mai mult și tot mai mult,
De mine însumi doar ascult,
Lupta e-a mea, îmi aparține.

N-am aliați ai lumii pământene,
Căci mulți nu cred în lumi de dedesubt,
Chiar că resimt căderi absurd și-abrupt,
Fac doar schenarii, scheme, scene.

De plâns nu plâng, deși aș vrea a plânge
Când omul rău vrea răul tot mai rău
Și când tot vrea s-adune-n contul său
Vărsări de lacrimi și vărsări de sânge.

În visul meu mi-apar, îmi sunt știute
Mărimi de umbre cu conturul clar
Ce-mi calcă-n urme noaptea ca, măcar,
Să uit, grăbit, cărările bătute.

Și le aud găsind apelative
Prin care sunt din drepturi decăzut,
Pus în tiparul unui fals trecut
Între clișee, roluri și motive.

De multe ori mă simt ca-ntr-o poveste,
Și tot ce-mi spun, și spun, e că-i ciudat,
Când cei ce-n luptă, cândva, m-au chemat,
Se tem de adevărul dat ca veste.

Prin mine însumi... marea provocare
A fost un gând ce s-a lăsat rostit,
Se poate dintr-o pură întâmplare
Când rost avea să fie împlinit.

luni, 10 iunie 2019

Anonimul toponim

Eu sunt chiar simplul anonim
Ce nu vorbește despre tot ce face,
Și care și-ar dori în pace
Să-și fie casei toponim.

Sunt simplul om, un truditor
Al zilei care, totuși, trece,
Dar nu mă-mbăt cu apă rece
Să cred că-s doar un trecător.

Bisericile nu mă-ncap,
Nu-s bun de mare ascultare,
Ba chiar îi pun la încercare
Pe cei ce mi se urcă-n cap.

Vă dau ce vreți și ce doriți
Nu-s ahtiat după avere,
Nici după maxima plăcere
A banilor ce nu-s munciți.

În general doar fac și tac,
Nu-mi place lauda deșartă,
Nu sunt, ca mulți, o gură spartă
Ce spun că dau la toate leac.

Nu trag de ceasuri îndărăt,
Dar număr fiece secundă
Când unii vor să o ascundă,
La zile mari să mă îmbăt.

Câteodată fac urât,
Când votul mi se reproșează,
Văzând că tot ce mai contează
Nu e obrazul, ci un gât.

Așa cum știți că-i statuat,
Când nu mă las a fi păpușă,
Și nici minciunilor mănușă,
Sunt cetățeanul turmentat.

Sunt un nimic, prea bine știu,
N-am nume cu istorici rezonanțe,
Dar sunt bogat, mai am speranțe
Să fiu oricaând ce vreau să fiu.

duminică, 9 iunie 2019

Firescul drept elementar

Drepturi oricâte am pe lume,
Pe unul singur nu-l cedez,
Pot să dispar ca om, ca nume,
Dar el e singurul meu crez.

Nu-l pun în nici o învoială,
În armistițiu ori în pact,
Și nu dau lumii socoteală
Că-l am, identității, act.

Oricărori lumi, firești, oculte,
Nu-l pot lăsa spre cercetări,
E dreptul meu de-a ști mai multe,
Și de a-mi pune întrebări.

N-am nici o bază în părere,
De n-o susțin cu-n argument,
Când n-are altfel de repere
Decât absurdul meu accent.

Dintotdeauna, o chemare
Mi-a arătat că nu-i de-ajuns
Să mă feresc de întrebare,
Temându-mă de-al ei răspuns.

Și-mi e religie în viață,
Cu ea încep, cu ea termin,
Prin ea văd limpede prin ceață
Și pot dezastre să previn.

Orice ar fi, nu se sfârșește
Dorința marilor chemări
Că e firesc, e omenește
Să am noiane de-ntrebări.

Pun întrebări și le voi pune
Clipă de clipă, zi de zi,
Că, sigur, cineva-mi va spune
Ce-nseamnă-a fi sau a nu fi.

Iar, de-i așa, că merg spre moarte,
Las întrebarea ca motiv
Ca cel ce merge mai departe
Să fie interogativ.

În felul ei, elementară,
Nevoie de-ntrebare e,
Chiar dacă ea e și povară,
Eu și acum întreb: De ce?