sâmbătă, 11 august 2018

Trofee de muzeu

Aş vrea să ştiu ce crede Dumnezeu
Despre aceste vremuri de teroare
Când omul e vânat ca şi trofeu,
Şi prea uşor şi mult prea mult se moare.

Cerul senin se vede tot mai greu,
Toţi caută spre stele şi spre soare,
Dar nimeni nu se-ntreabă cine, oare,
A transformat bordelul în muzeu.

Probabil, cred, de mult s-a dat de veste
Că vin aceste vremuri, zise, noi,
Când omul hăitut de moarte este
Dar tot cu viaţa vrea a fi-n război.

Ştiinţa e ajunsă o poveste
În care e şi pleavă şi noroi,
Dar, despre vis, că n-a ajuns noroi
Chemată-i, alegoric, să ateste.

Dezordinea-i în toate şi, mereu,
Habotnicii vorbesc despre tendinţă,
Încorsetaţi de minimul clişeu
Al dreptului la vis şi la credinţă.

Îmi pun în seamă tot calvarul meu,
Intolerant la lipsa de voinţă
De prea puţina vieţii chibzuinţă
Aş vreau să ştiu ce crede Dumnezeu.

marți, 7 august 2018

Tulburare la vedere

V-am privit şi de departe,
v-am văzut şi de aproape,
Când credeaţi că arde focul
sau vin mari şi tulburi ape,
Când în zbateri întrebării
nu aveaţi ce îi răspunde
Negăsind, prin întuneric,
locuri spre a vă ascunde.

V-am ştiut având o faţă,
ce-o voiaţi mereu văzută,
Însă vă aveaţi o alta,
multora necunoscută,
Pe sub preşuri vechi gunoaie
le-ascundeaţi cu strășnicie,
Obsedaţi de-a sta acolo
cel puţin o veşnicie.

Din absurduri recursive
v-aţi lovit mereu prin spate,
Şi-aţi privit înspre orgoliu
dându-i mare-nsemnătate,
Oricine v-a fost aproape,
din mândrie şi prostie,
Pentru a vă face pofta,
iadului l-aţi dat simbrie.

Tot ce aţi numit iubire
a fost într-a voastră lege,
Obligând la abstinenţă
pe cel care n-o-nţelege,
La arginţii din gunoaie
n-aţi privit nicicând cu silă,
Vi i-aţi vrut pe orice cale...
nu v-aţi arătat cu milă.

Nu învinuiţi străinii
că e rău la voi, acasă,
Căutaţi mai pe aproape
când durerea vă apasă,
Nu lungiţi prea mult ideea,
nu priviţi înspre departe...
V-aţi jucat cândva cu focul,
trimiţându-vă la moarte...

duminică, 5 august 2018

Poezia ca acuză

De ani şi ani sunt judecat că scriu,
Că mi-a ajuns un viciu poezia,
Şi că mă mint că ea mă ţine viu,
Deşi nu-mi este asta meseria.

Curge reproşul, uneori e val
Şi lovitura-i simt... E multă ură,
Chiar dacă sub motivul că-i banal,
Trece cu mult de-a logicii măsură.

Mai mult de-atât, eu, omul, sunt blamat,
Numit, accentuat, un pierde-vară,
Şi-n limita răbdării încercat
Ca să îmi văd menirea drept povară.

Şi tot ce ştiu, şi tot ce pot să fac,
E pus la zid, ca fără trebuinţă,
De cei ce-şi vor simţire bunul plac
Când nu le este lor de folosinţă.

Nu sunt mirat, dar sigur nu pricep
Cum ura poate fi o bucurie,
Celor ce cred că viaţa mi-o concep
Prin gândul de a scrie poezie.

Nu mă explic, dar doar aşa sunt eu,
Efect cauzator de întâmplare,
Cu tot ce dat îmi e de Dumnezeu
Să fiu lăsând în urmă-mi o urmare.

sâmbătă, 4 august 2018

Efemer, abstract, banal...

Viața-mi, trecând, ajunge un întreg
De amănunte vagi, fără valoare,
Când fără de-mpliniri întâmplătoare
Îmi poate fi motiv să mă reneg.

Ce e real e cu motiv real,
Palpabil, și vizibil prin efecte,
Însă uitând de minime aspecte
Devine efemer, abstract, banal.

În umbre, de-i posibil, când privesc,
Constat că întâmplările ciudate
Sunt fapte ce-au rămas neterminate
Și-s obligat, ca drum, să ocolesc.

Prezente sunt în fiecare pas,
Și-n orice faptă îmi găsesc o vină,
Când între întuneric și lumină
De gândul revanșard mă las atras.

Când însă-i clar că pasu-mi stă în loc,
Mă știu dator cu gândul despre mine,
Cu barieră între rău și bine,
Și prea puțina-mi cale de mijloc.

Ce-i ireal nu e lipsit de sens
Oricât aș vrea să-l văd cu nepăsare,
Mizând pe o totală separare,
Nici să-l evit nu pot, ca gol imens...

Astfel realul, e-ntr-un fel, altfel,
Continuă idee și prezență,
Punând doar adevăru-n evidență,
Potrivnic uneori, ba chiar rebel

vineri, 3 august 2018

Revoluție de pleavă

Habotnică sămânță de gâlceavă
Avem în noi și dincolo de noi,
Purtăm cu toți un tot mai crunt război,
Și închinăm pocale cu otravă.

Problema vieții lumii-i tot mai gravă,
Ai urii demoni urcă-n scenă goi,
Iar noi uităm sub preșuri mult gunoi
Făcând altar străvechi dintr-o epavă.

O vorbă bună azi e doar o snoavă,
Cuțitu-nfipt în spate-i un altoi
În rana bandajată cu noroi,
Cu balegă și foarte multă pleavă.

Prostiți sunt mulți și imnuri întru slavă
Se scriu de călăreții pe butoi
Gândind că străzii îi vor fi eroi,
Văzuți de toți ca oameni de ispravă.

Și, pas cu pas, habotnica gâlceavă
Adună pleavă, balegă, noroi,
Ca să ne-mpingă, cinic, în răboi,
Pentru o lume, întru tot, bolnavă.

joi, 2 august 2018

Absolut, suspect

Unui vechi prieten,
Liviu Marinescu

Privit mereu mi-e drumul ocolit,
Dar mulți îmi văd vorbirea doar directă,
Și sunt găsit mereu îndrăgostit
În formă absolută și suspectă.

Declar și eu, cu înțeles sumar,
Că nu mă simt deloc străin în viață,
Că nu-mi las clipa trecerii-n zadar
Nici căutării-n copci, adânci, de gheață.

Și mai declar, așa cum tot susțin
Că n-am motiv de-a fi cu-mpotrivire
Celor ce spun că rolu-mi clandestin
E definit de gând și de trăire.

Împropriu e să spun că-s agasat
De nălucirea unor vorbe clare
Despre accentu-mi grav și apăsat
Fixat, cu zel, pe semnul de-ntrebare.

Da, uneori, când gându-mi pare trist,
Bizară-mi pare minima cădere
Și-accentuez, voit și fantezist,
Îndemnul alergării în tăcere.

Mă-ndrăgostesc, dar nu-i nicicum voit,
Și nu ascund că timpul morții-ngheață,
Că nu mă simt bătrân și obosit,
Fugind de mine și fugind de viață.

miercuri, 1 august 2018

Originali și anormali

Ți-am zis, iubito... Nu suntem normali
Și-avem atâtea lipsuri ipocrite,
Că am ajuns să fim originali,
Și să umblăm pe căi nedeslușite.

Suntem, văzuți prin ochii tuturor,
Un fel de umbre rătăcind prin lume,
Ajunși, fără eforturi, doar decor
Încorsetat de umbre și cutume.

Avem prea multe obiceiuri vechi
Ce-aduc, la auzire, supărare,
Celor ce n-au priviri dar au urechi
Și clar reflex de veșnică mirare.

Ochii urcați, din când în când, spre Cer,
Și amintiri din vremuri viitoare,
Ne fac văzuți ca fără caracter,
Trăind în amăgire și eroare.

Și mai avem, cum unii spun, tupeu,
Fiind modelul marilor păcate,
De-a crede într-un unic Dumnezeu,
De-a crede-n legi de mii de ani uitate.

Călcâiele nu le avem pe jar
Când ochii, alergând, scornesc miraje,
Găsind, orbește, frumuseți și har
În ascunzișul fricii din dublaje.

Avem altfel priviri în viitor,
Fără idei și căi duplicitare,
Și mult prea mult, complice, un umor
Ce dă de gol o altfel de purtare.

Ți-am zis iubito... Noi suntem nebuni,
Că ne lipsesc normalități prezente,
Și prea suntem, la versiuni, imuni,
Punând, pe adevăr, mereu, accente.

marți, 31 iulie 2018

Definiri, redefiniri

Am cam uitat cuvintele frumoase
Prin întâmplări cu urme în trecut,
Sau teama-mi de a fi prea zgomotoase
Mă fac să cred că, totuși, le-am pierdut.

Nu le rostesc, nu-mi par nimic a spune,
Când am curaj, grăbit mă poticnesc,
Văd orizontul minei de cărbune
Și-n rostul ei ideea mi-o dosesc.

Ți-aș spune multe, însă-ți spun puține,
Ți-aș spune tot însă ajung și tac,
Cu tine, lângă tine și în tine
Nu mai vorbesc, sunt doar cel care fac.

Mă definesc idei de îndreptare,
Vinovății absurde, mari și mici,
Continua extremă căutare,
Lipsit de ajutoare și complici.

Cuvintele frumoase-mi stau în minte,
Dar nu pot fi atât de-ndrăznitor,
Să le și văd că pot să te alinte
Cu adevărul lor nemuritor.

Le spun tăcerii mele, fără grabă,
Iar uneori le scap în simplul gest
Ce, curios, de multe ori mă-ntreabă
De ce pornirea-ncep să mi-o contest.

Aș vrea să ți le spun, și nu-s puține,
Când mi te vrei, sau doar când te privesc,
Sau când deja, pe veșnicii, în tine
Șanse mi-ai dat să fiu și să trăiesc.

Acum sunt definit doar prin trăire
Și prin simțiri ce-mi sunt mereu îndemn,
Sunt cam tăcut, dar fac prin vers vorbire
Despre-mpliniri și-al lor suprem însemn.

luni, 30 iulie 2018

Împreună, cu tine

Cu tine, am tot spus, fără să știu,
Că spusele-mi sunt prea adevărate,
Învăț că pot, al vieții, om să fiu,
Și viața să-mi trăiesc în libertate.

Adun mai multe, zi de zi mai multe,
Avându-mi ținte dincolo de prag,
Sfidând servanții marii catapulte
Ce pun, pe tot ce mișcă, rămășag.

Cu tine mi-am găsit real motiv
De a privi spre zile viitoare,
Fiind rațional și instinctiv,
Dând clipelor esențe și valoare.

Că-mi ești instict în minima mișcare
Din care toate-și au un înțeles,
Și mai apoi fireasca lor urmare
În gândul de mai bine și progres.

Cu tine am simțit că cel ce sunt
E cel ce poate merge mai departe,
Contrapunând realul amănunt
Iluziei că-i altfel după moarte.

N-am mai văzut doar norii de furtună,
Și nici că-n jur e-atât de mult noroi,
Simțind că este vremea ca-mpreună
Putem ieși în lume amândoi.

Cu tine sunt simțire de întreg
Consens în adevăr și libertate,
Uitând al clipei vis să îl reneg,
Și, tot uitând, să fiu tot eu, în toate.

M-am reîntors din ducerea-mi departe,
Trăind ivirea zorilor senini,
Și, ca și ziua, revenind din moarte,
Mi-a fost iar dor de umbre și lumini.

duminică, 29 iulie 2018

Oponenta tentativă

Acum îți scriu... Am vrut de-atâtea ori...
Dar m-am oprit, crezând, cumva în teamă,
Deși știam că dincolo de nori
E visul tău ce, tot mai mult, mă cheamă...

Mă tot opresc din a rosti cuvinte,
Ce s-ar lega în fraze lungi de dor,
Minții-i tot spun ca prea ușor se minte,
Și-am învațat simțirea să-mi ignor...

Ascunse sub un praf de timp apus,
Pe undeva, pe file vechi, uitate,
Dorințele, înspre uitări le-am pus,
Numindu-le, în mod mințit, păcate.

Acum mă-ntreb ce aș avea a-ți spune,
Scriindu-ți, fără grabă, un cuvânt
Ca mie-n primul rând să-mi pot opune
Teama de pasul unui nou avânt.

Mi-am amintit trăirile de vis
Din noaptea care ai deschis o poartă
Ce ne e azi un drum, deja promis,
Pe care nimeni n-o să ne despartă.

Știind ce vreme dată e să vină
Printre cuvinte scris-am și idei,
În care tot am spus că ești divină,
O altfel de femeie-ntre femei.

Pentru o clipă gândul m-a furat,
Și-am scris mai mult, cu altfel de măsură
În care lumii-ntregi te-am arătat
Că-mi ești ca adevărul din scriptură.

Acum mă-ntreb de-i dreaptă sau nedreaptă
Ideea de-a-ncerca să nu-mi opresc
Pasul ce vrea să urce-o nouă treaptă
Și să îți spun, scriindu-ți, Te iubesc!