vineri, 4 mai 2018

Calapodul de concept

Aștept... Aștept... Abia mai pot s-aștept
Un început de seară, și o noapte,
Când ne vom fi principiu și concept,
Punând idei pe calapod de fapte.

Nu spun nicicui, nu am nicicui să spun,
De mult prea resimțita răzvrătire,
De întâmplări ce iar se contrapun
Mimându-mi un crâmpei de împlinire.

Mi-e totul clar, cum a mai fost demult,
Când te-am privit, zâmbind, la ceas de seară,
Spunându-ți despre timp că e incult,
Spunând că n-ar fi rău să și dispară.

Doar eu mă știu cum sunt când te aștept,
Cum caut o frântură de răbdare,
Cum, al uitării, vrea să fiu adept,
Dorindu-te, în vis, ca întâmplare.

Și-l prelungesc, voit, până în zori
Iar uneori nu-l las să mă trezească,
Știindu-ți ochii prea atrăgători
Înspre dorința-mi mult prea omenească.

Iar amintirea-i pasul cel mai greu,
Faptele vechi vor multe alte fapte,
Într-un context în care tu, și eu,
Să fim nepăsători că-i miez de noapte.

Îmi amintesc mai mult când nu mai vreau,
Când spun că pot să uit, de tot, de tine,
Și-o dură cotitură țin să dau
Ideii că așa e mult mai bine.

Așa că nu am cum să nu aștept,
Ceea ce-i dat să fie altă cale,
De drum fără opriri, de-a pururi drept,
Deja trasat în gândurile tale.

joi, 3 mai 2018

Alegerea ca epitaf

Azi de-ar fi un drum să-mi pot alege
Aș alege tot ce am ales,
Ca să pot mai bine înțelege
Ceea ce-mi e fără de-nțeles.

Multe aș schimba, îmi vine-a zice,
Însă știu că a schimba e greu,
Căci privind destinul ca matrice
Eu, să schimb, pot doar ce e al meu.

Mă-ndoiesc, oricâte am știute,
Că ar fi altceva să-mi doresc,
Că aș vrea cărări mereu bătute
Regăsind ce mulți, prea mulți, găsesc.

Nu contest un gând care mă bate,
Timpul să încerc să îl corup,
Să-mi dea voie să îl pun la spate
Ca să pot de patimi să mă rup.

Dar să fug de patimi nu-mi e vrerea,
N-aș putea ce-i patima să știu,
Temător mi-ar fi să n-am puterea
Să mai pun, pe visul meu, pariu.

Mi-a fost greu, dar tot mai cred că-i bine
Că n-am fost un simplu spectator,
În oglinzi m-am tot privit pe mine,
Într-un alt, mereu, mereu, decor.

Nevoind să-mi am îngăduință
În a fi un anonim comun,
Sinonim am fost, și referință,
Unui drum de care să dispun.

Am ales, s-ar zice, fapte multe,
Ce m-au pus la zid ori m-au salvat,
Am ales și căi, cumva oculte,
Alteori de toate m-am lăsat...

Tot ce am făcut mi-e pus în seamă,
Dar oricum, mă simt răspunzător,
Pentru când, cu deșănțată teamă,
Am ales ca orice muritor.

Am ales, ideea pare clară,
Faptele-s, real, autograf,
Îmi vor fi, de nu mă-mpac, povară,
Dar prefer să-mi fie epitaf.

marți, 1 mai 2018

Moneda pe revers

Azi nu mai e, iubirea, o valoare,
De ea vorbesc doar cei ce nu o știu...
De multe ori mă-ntreb, când vreau să scriu,
Scriu despre ea sau doar îi dau culoare?

Se dă esenței formă de poveste,
Moneda e pe față ca revers,
La fel și mersul lumii e invers,
Și-mpiedicat de moarte și proteste.

Unii o văd cu fel de fel de formă,
Chiar, într-un fel, pornită cu motiv,
Cu sens direct, ori doar peiorativ,
Mereu îndoctrinată de reformă.

Și se vorbește mult, se tot vorbește,
Golită-i, prin cuvânt, de conținut,
Inadecvând realul absolut
Al faptelor din care, clar, lipsește.

Tot ce rămâne-i simplă trăncăneală,
Ivită din păreri și fantezii,
Menite a induce teorii
Scrise cu scop de-a consuma cerneală.

Și parcă, dintr-o cruntă ironie,
Ideile absurde-n valuri vin,
Din gândul celor ce, cu scop meschin,
Se vot autografe pe hârtie.

Limbuții vin, și fără de rușine,
Din cărți citite doar citate spun,
În forme-n care cred că-i oportun
Pe mulți să facă lor să se închine.

Iubirea însă nu-i motiv de ceartă,
Și cum, atât de mulți, se știu certați,
De adevăr suntem îndepărtați,
Și neiertând nici viața nu ne iartă.

luni, 30 aprilie 2018

Căutător de vindecare

Ateu nu sunt, dar am un dor... de tine,
De faptele cu iz de panaceu,
De-a mi te da, și-a ști că-ți aparține
Omul ce sunt, cu tot ce e al meu...

Necunoscând mai mult decât se poate,
Mi-e gândul tot mai mult căutător,
Și cu grăbire să le știu pe toate,
Să-ți fiu, așa cum sunt, săgetător.

Privindu-te, să simt ca o zvâcnire,
Gând golul e deplin satisfăcut
Uitând de omeneasca-mpătimire
Că tot a fost lăsat necunoscut.

Să merg spre țel, să merg direct în țintă
Mi-a fost, de la-nceputuri, sens firesc,
Ca nu cumva decorul să mă mintă
Și-n el rătăcitor, să obosesc.

Mi s-a mai spus ca nu sunt cu credință,
Că sunt eretic, botezat ateu,
Mizând convingeri puse ca dorință,
Considerând că tu-mi ești panaceu.

Orice s-ar spune, dor îmi e de tine,
Și-o presimțire-mi spune că ți-e dor
De-a ști că ești, uitând orice rușine,
Altarul meu de simplu muritor.

Dorințele m-au dus înspre urcare,
Simțindu-le, urcând, cu gust plăcut,
Lăsându-i profunzimii, ca-ntâmplare,
Motivele de pact recunoscut.

Îți recunosc, îmi recunosc, uimirea,
De-a nu-mi trăda imboldul omenesc,
Înfăptuind, nu doar mimând, trăirea,
Când ție, prin cum sunt, mă dăruiesc.

sâmbătă, 28 aprilie 2018

Arc de pod

N-am cuvinte... Nu mai am cuvinte,
N-am crezut că pot să mi le pierd,
Te privesc și multe-mi trec prin minte,
Și mă cert... Aș vrea să te desmierd.

Ceru-i înalt, și-l pierd, e prea departe,
Altceva nu pot să mai privesc,
Chipu-ți de-nțelegeri mă desparte,
Nici nu pot să-ți spun că te doresc.

Trupu-ți e de foc, îl simt, mă arde,
Mă și văd un rug, înalt, aprins,
Hăituit de vânturi revanșarde
Aruncându-mi visu-n necuprins.

Tac, te mângâi, mâna-mi lunecândă,
Sânilor se vrea a fi căuș,
Care țin, cu-n tremur, să-i răspundă
Cercetându-mi gândul jucăuș.

Timpul nu am cum să-l las să treacă,
Simt doritu-ți pântec un altar
Ce, spre închinare, mă provoacă,
Refuzând să mă mai știu fugar.

Coapsele, sub palmă, îmi arată,
Drumul ce aștepți să îl urmez,
Învățând să-ți știu făptura toată
Dar divin și clar motiv de crez.

Las cu totul lumea din afară,
Când în lumea ta, grăbit, pătrund,
Unde doar simțirea-i necesară,
Și-nțelesu-i definit profund.

Gust de sâni îmi spun să n-am oprire,
Spre trăirea dăruirii-n rod,
Acceptând fireasca-nlănțuire
Când ți-e trupul arcuit în pod.

vineri, 27 aprilie 2018

Conspirativul sincretism

E-atât de multă luptă la putere,
Și luptă vrea chiar simplu anonim,
Că s-a ajuns privită cu plăcere,
Iar noi ai luptei sclavi am vrea să fim.

Și se conspiră sub însemn de lege,
Se duce pragul morții la extrem,
Prin cernere se vrea a se-nțelege
De ce n-au teamă cei ce nu se tem.

Poporul e văzut ca o mulțime
Ce trebuie să creadă ce e spus,
Lipsindu-se de orice profunzime,
Lăsându-se însă profund, și larg, supus.

Când, dirijat, câte ceva, transpiră,
Apar și cei ce flutură un steag,
Spunându-ne că ocultiști conspiră
Iar ei dau vești de dare în vileag.

Și curg cerneluri, curg cuvinte snoabe,
Cu fel de fel de crase teorii,
Parafrazând idei de pe tarabe
Prin consistențe-n pure isterii.

Păstrate-s, vreme bună, la vedere,
Mai toate câte, ce e grav, ascund,
Pănă ce-ajung, prin sensuri, efemere,
Ca vestitorii lor se dau la fund.

Lupta e-n toi, și e cuprinsă-n toate,
Oricât de neștiut își are țel,
Și strategia datului din coate
Ajunge teorie și model.

Se tot conspiră, zice-se... Conspiră
Oricare individ, că vrea măriri,
Doar conspirând se crede că aspiră
La înțelegeri ori descoperiri...

De adevăr puțină e vorbirea
Aproape toți au adevărul lor,
Toți vor să se salveze omenirea,
Sperând că-și fac destin nemuritor.

Dar mie mi se pare că furtună
Vor rodul semănatului lor vânt,
Când bob cu bob, în sincretism adună,
Banalități cu rol de grav cuvânt.

E greu de spus de vor mai mult să știe,
Sau, vreodată, cred că-s înșelați,
Dar sigur sunt că-n marea lor mândrie
Sunt, peste științe, marii învățați.

miercuri, 25 aprilie 2018

Voire în tăcere

Eu știu c-ai vrut... și chiar fără cuvinte,
Doar amintindu-ți ce, și cum, a fost,
Îți spun că mintea încă te mai minte,
Te mai târăște-n jocul ei anost.

Toate au fost, în formă de idee,
Motiv conjunctural al unui pas,
Motiv de-a fi, într-adevăr, femeie,
Ieșind dintr-al mirărilor impas.

Te mai ascunzi, păstrând doar pentru tine,
Clipa în care multe s-au schimbat,
Dorindu-ți tot ce faci să fie bine,
Cum binele-i văzut de un bărbat.

Calea era din timpuri vechi bătută,
Ea ne-aștepta s-o știm, noi n-o știam,
Nici clipa când, voindu-se văzută,
S-o ocolim, cuvinte căutam.

Ne-a pus, fără de veste, față-n față,
Nemaiputând să ții ceva ascuns,
Să ai, fără să-ți pese, dor de viață,
O faptă nefiindu-ți de ajuns.

Fără prea multe vorbe, înspre clipe
Ce-ți defineau cu totu-n nou contur,
Te-ai dăruind, neacceptând risipe,
Și nici priviri, mereu, spre cei din jur.

Mi te-ai lăsat cu totul, toată, goală,
Ochii-ți erau îndemn de mare dor,
Ce mă vroiau să dau, din plin, năvală,
Să fiu dorinței tale-mplinitor.

Nu știm nici azi cum puntea lumii, ruptă,
Împreunare, întru tot, ne-a fost,
Lăsându-mi-te-nvinsă fără luptă,
Învins fiindu-ți cu-n anume rost.

marți, 24 aprilie 2018

Galop de joc

Copil, copil... ce încă nu ai minte,
Te văd în jocul sorților intrat,
Și-n grabă văd privirea-ți înainte,
Crezând că ce-i în spate ai uitat.

Jocul e vechi... l-ai vrut și ți-a fost vrerea
Să-l schimbi, să fii destinului stăpân,
Să fie toate cum îți e părerea,
Să fie chiar și Dumnezeu păgân.

Nu vrei să știi, nu știi că i-ai fost miză,
De nu-l jucai aveai o șansă-n plus,
De-a câștiga mai mult printr-o remiză
Decât să fii de-al nopții drum sedus.

Atras cu vorbe mult măgulitoare
Îți porți acum un nume de-mprumut,
Și crezi, visând, că singura scăpare
A fost să-ți joci destinul la barbut.

Așa, din joc în joc, fără de știre,
Sperând că șchiopătatu-i doar galop,
Ai măsluit ideea de iubire
Și te-ai dedat trăirii doar cu scop.

Acum te joci, dar asta-i doar pe față,
Destinul însă-și face un alt joc,
Lăsându-te să crezi mai mult în viață
Dar ea fără de veste-ți va da foc.

Va fi să fie lumea fără tine,
Tu căutând să știi pe unde ești,
Văzând că-n nici un fel nu-ți aparține
Moțivele ce-ți cer să hoinărești.

Și-ajunge-vei să vezi ce-i rătăcirea,
Zicându-ți că nu ai nici un păcat,
Însă vei ști ce grea e amintirea
Când numele-n uitări ți-ai aruncat.

Ești un copil... Și chiar dacă ești mare
Îți ai destin prin proriul tău copil,
Nimic nu este dat la întâmplare,
Că adevătul nu-i, nicicând, umil.

Ți-a fost lăsat să duci, ca moștenire,
Chiar ceea ce tu n-ai vrut să primești,
Te vei trezi, fugind de amintire,
Fugind vei vrea să uiți de tot ce ești.

De dat, deja ai dat... Acum ștafeta
Poartă deja însemn de viitor,
În urma ei rămâi marioneta
Ce pleacă rușinată de decor.

luni, 23 aprilie 2018

Portret prezent

De mult, se vede, pacea nu o ai,
În compromise doar ți-ai dus trăirea,
Și greu îți e să fii ce, știi, erai
Când îți doreai să guști, trăind, iubirea.

Ceva din tine, poate doar un gând,
Ce încă în speranțe rătăcește,
Mi te arată mult prea des plângând,
Un plâns ce-n zbucium vag te prăbușește.

Câți știu nu știu, dar știu că nu mă-nșel,
Dar stai, fără să vrei, în așteptare,
Și lupta-n suflet simți că-i un măcel
Și nu prea crezi că încă ai răbdare...

M-am învățat să tac, tu însă taci
Având deja încredere puțină,
Crezând puțin că dat îți e să faci
În viața unui om, trăind, lumină.

Însă-ți e dor, un dor enorm, nebun,
De-o clipă-a serii, prelungită-n noapte
Când totul e firesc și oportun,
Și-i definit de adevăr, prin fapte.

Nimic nu-mi spui, însă mă lași să știu,
Că să îmi văd puterea de-a-nțelege
De-a nu lăsa mereu pe mai târziu
Sensul ce poate viața să dezlege.

Tristețile își au o vreme-a lor,
Tu însă ești, în suflet, mult prea tristă,
Privind spre tine simt că îmi e dor
Vieții să-i dau o formă realistă.

Ți-o dorul de trăiri un foc aprins,
Și-n absolut de mare anvergură,
Chiar dorul păcii-n el este cuprins,
Născând din el dorințe pe măsură.

De multe ori privesc, și tot privesc,
Tristeții tale leacuri căutând,
Găsesc un sens... spre tine să pornesc,
Vieții să-i fim, un unic, faptic, gând.

vineri, 20 aprilie 2018

Iubește-mă...

Iubește-mă, mă știi, îți sunt aproape,
Nu mai găsi motiv de mai târziu,
Timpul oricum nu poate să îngroape
Ideea că veni-va un târziu.

Din când în când privește-te-n oglindă,
Altfel decât te văd n-ai să te vezi,
Și-ai să-nțelegi cât ești de suferindă
Când înspre nepăsare te repezi...

Încă ai timp de-a ști ce-i bucuria,
Și încă nu-i nimic, într-adevăr, pierdut,
Dacă-ți accepți, lumește, datoria
De-a accepta al rostului statut.

Suntem, aici, acum, din întâmplare,
Ca un răspuns al unor întrebări,
De când credeam că noi suntem hotare
Și hotărâm și treceri, și urmări.

Iubește-mă, îți spun... E timp de toate,
Nu căuta un drum puțin văzut,
De-l vrei ascuns, în față tot va scoate
Ceea ce e de fapte susținut.

Acum încerci să te împaci cu tine,
Tot căutând să știi ce crezi că știi,
Ți-ai vrea un drum mai depărtat de mine,
Dar, căutând, mai mult spre mine vii.

Îți spui, prea des, că nu ai timp de viață,
Că amănuntu-i mult mai important,
Și-s totuși flori și florile de gheață,
Prin formă-și dau un aer elegant.

Suntem acum, aici, din întâmplare,
O întâmplare ce-i vedea-vom rost
Dacă avem, cu-adevărat răbdare
Să ne-amintim de faptele ce-au fost.

Iubește-mă, cât încă sunt aproape,
Mâine în zori se poate-a fi târziu,
Încă putem sări peste etape,
Viața nu-i joc, nici miză de pariu.