duminică, 18 februarie 2018

(Reflexe principiale)

(Reflexe principiale)

Ceva, ce-i totuși mic, ajunge mare,
Şi pare mare chiar când e altfel,
Redând puterea binefăcătoare
Celor ce încă vieţii îşi au ţel.

Oricare gând devine o problemă
Dacă probleme-și are ca motiv,
Lăsându-se împins către extremă,
De-al vieții sens, voit evolutiv.

Printre reflexii, mai apar, seduse,
Iluzii, ce țin loc de rătăciri,
De vorba lumii la absurd reduse,
Ori puse-n seama unor vechi trăiri.

Chiar deznădejdea vine, cu accente,
Să-și aibă loc, când i se face loc,
Concretizând idei incoerente
Când e să pună sufletul pe foc.

Și-s necuprinse visele de-o clipă
Cu tot alaiul lor de întrebări,
Ce se dedau, zgârgite, la risipă
Bazate mult pe simple rezolvări.

Când totuși sunt firești, principiale,
Devin, definitoriu, act reflex,
Și pun în locul patimii reale
Al vieții adevăr, normal complex.

sâmbătă, 17 februarie 2018

Potrivnic înspre mărunt

(Pas pe prag)

Timpul trece, anii se tot duc,
Nu se ştie ce va mai urma,
Însă ştiu că veşnic voi lupta
Drumul, spre lumină, să-l aduc.

Clipei vieții mele-i sunt urmaș,
Și mereu am ceva a-nvăța,
Că, altfel, prea multe aș uita,
Ajungându-mi simplu arendaș.

Vin, îmi spun, de unde am să știu,
Nu știu însă unde voi pleca,
Dar ajuns acolo voi afla,
Însă pentru-acum e prea târziu.

Eu, prin mine, mie-mi sunt dator,
Neputând, în nici un caz, nega,
Că îmi am dorința de-a-nvăța,
Vieții să nu-i fiu plagiator.

Și îmi sunt, firește, obligat,
De-a-mi dori, spre Cer, a căuta,
Care-i vremea-n care pot urca
Să cuprind Pământu-n lung și-n lat.

Astăzi, clar îmi e, ceea ce sunt,
Cumul de ceva și altceva,
Gând mereu pornit spre undeva
Feritor mereu de-a fi mărunt.

vineri, 16 februarie 2018

(Drumuri împreună)

(Drumuri împreună)

Va ploua cu vremea numai bună
De a fi şi viata a trăi
Neştiuti de nimeni, împreună,
Fară întrebări de ce va fi...

Timpului plătim deja arvună,
Pentru simplul drept de-a trăi,
Pentru orice clipă împreună,
Și o viață-ntreagă-i vom plăti.

El își are drept să ne impună,
Cât și cum, și când putem trăi,
Predispuși ideii că-mpreună,
Sens de adevăr ni-i dat a fi.

Chiar și când, în minte, o furtună
Țipă că-i absurd a mai trăi,
Caută să fie împreună
Cu-n absurd ce-o poate domoli.

Viața nimănui nu e imună,
Însăși ea-i motiv de-a se trăi,
De-a se ști idee ce-mpreună
Un destin cu-o altă nouă zi.

Va fi cer senin şi vremea bună
De-a-nvăţa ce-nseamnă a trăi
De-a avea şi drumuri împreună,
Şi trăiri ce-n veci vor dăinui...

miercuri, 14 februarie 2018

Albastru de cer

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Sunt, și în vis, de-a dreptul, chemători,
Să uit că toată lumea ne desparte
Și să te fur, fugind cu tine-n nori.

Și-acolo să-mi petrec cu tine-o noapte,
Într-o cabană, undeva, în munți,
Să nu ne mire că dăm vești prin fapte
Și viața, ce-ai avut-o, ți-o denunți.

Acolo sus, ca-n fapte, la-nălțime,
De unde totul poate fi văzut,
Să ne iubim cu-ntreaga profunzime
A visului constant circumvolut.

Să fie noaptea albă pe afară,
Și noi, în albu-i pur, mai luminoși,
Trupuri arzând ca ceru-n plină vară,
Fiind, în suflet, tineri și frumoși.

Și să te vrei a-mi fi, spre nemurire,
Altar al tainei vieții de acum,
Fiindu-mi pas de clară revenire
Ca să și pot urmarea să-mi asum.

Iar de va fi să vină dimineața,
Cu tot motivul ei de-a ne trezi,
Din văi, să-i cerem, să ridice ceața
Ca-mpreunați să-ncepem noua zi.

O nouă zi și-o nouă, altă viață,
Fără trecut, ci doar un clar prezent,
Putând să dăm orice, oricând, pe față,
Punând accent pe rostul prevalent.

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Îmi sunt, de dor, un cer fără de nori,
De care o furtună mă desparte,
Ce-mi pare-a unei vieți, de multe ori.

marți, 13 februarie 2018

(Vis de veghe)

(Vis de veghe)

Prevestind, tacit, banalul
Într-a nopţilor tăcere,
Valul se visează malul
Care drept de nume-şi cere.

Anonim fiind cu totul,
Predispus doar spre pornire,
Nu se vrea rămas doar ciotul
Dintr-un vreasc de amintire.

Simțul încă-i probatoriu
Dacă nu vrea să se mintă,
Când nu e derogatoriu,
Ajungând să se dezmintă.

Cât firesc e nefirescul,
Viața-i viaţă fără viaţă,
Că mai mult decât lumescul
Nu se lasă spus pe faţă.

Mult se caută consensul
Prin idei dominatoare
Chiar și-atunci când contrasensul
Bagă drepturi la-nchisoare.

Din prea multul derizoriu,
Adevărul e în zeghe,
În esenţă fiind notoriu,
Că doar visu-i stă de veghe.

luni, 12 februarie 2018

Psihoterapeutica iubire

Atâta ură, Doamne, e în lume,
Cei proști prostia nu și-o văd deloc...
Aud cum oameni, cu același nume,
Își dau, spre bătrânețe, vieții, foc...

Văd ura ca răspuns înspre iubire,
Și lipsa de respect un piedestal,
Că mă și mir de câtă nesimțire
Are un om ce-și zice că-i normal...

Timpul trecut dă apă înspre moară,
Și piatra-i spartă înspre moarte-i rost,
Când cel ce-i învățat mereu să ceară
Uită prea mult că mai nimic n-a fost.

Pretenții de respect își tot arată
Cel care nu s-a vrut nicicând corect,
Cel care s-a vândut nu doar o dată,
Și n-a avut nici pentru el respect.

Cei care uită tot, cei fără minte,
Lovesc cu sârg pe-acei ce nu-s ca ei,
Îndrugă din știutele cuvinte
Vorbe urâte, fără de temei.

Nu mai încape-n oameni bunătatea,
Pomenile acum sunt doar un troc,
Și mare moft văzută-i simplitatea,
Motiv de râs și de bătăi de joc.

Acela ce-i cinstit e bun de plată,
De hoți și de escroci e pus la zid,
Ba chiar și cinstea-i este mutilată,
Orbit de cei ce ochii-și tot închid.

Arginții sunt de preț, în mare vogă,
Pe cei urâți îi fac a fi frumoși,
Cei proști inteligența și-o arogă
Iar lașii se dau mari religioși.

Ură e, Doamne, peste tot, doar ură,
Din ură unii își doresc copii,
Iubirea-i o absurdă trăsătură
Uzată mult în psihoterapii.

duminică, 11 februarie 2018

Perpetuum existențial

(Punctuale constatări)

Va exista mereu ceea ce-a fost,
Urmarea-i necesară şi firescă...
Trecutul e matricea unui rost,
Ce-şi caută un timp să se-mplinească...

Uitarea e un gând, în fapt, mințit,
Pe care somnul minții-l născocește
Când își alege drum cu pas grăbit
Spunându-și că-i firesc și omenește.

Oricât se vrea, pierdut nu e nimic,
Totu-i păstrat în forma lui primară,
De-aceea firu-n patru îl despic,
Iar, de-i nevoie, chiar și-a doua oară.

Umbrele formei sunt mereu model
Al altei fapte ce creează forme,
Și toate-ajung să pară-a fi la fel,
Mereu supuse unui set de norme.

Însă oricât se pare-a fi ciudat,
Nimic nu e făcut să se repete,
Ce-i de-nvățat spre învățare-i dat,
Nu opere alese, ci complete.

Ca timpul, unicat, e orice gând,
Chiar dacă-i dus spre o aceeași țintă,
Urmarea totdeauna constatând
Ceea ce fapta-n sine reprezintă.

sâmbătă, 10 februarie 2018

(Vremea regăsirii)

(Vremea regăsirii)

Timpul e azi o moară, când nu-i teasc,
Nu mai rămâne-n urmă-i nici un rest,
Doar prin cuvinte visele renasc,
Și se-mplinesc prin fapte, ca protest.

Într-un cuvânt destule se cuprind
Când are rost și-i bine ancorat
De realisme ce ușor surprind
Consensalul pas nepregetat.

Spre mai departe totul este nou,
Nimic nu este ceva ce a fost,
Stelele dau contur unui hublou,
Plătind, cu umbra lor, al păcii cost.

Înspre trecut e totul încheiat,
Doar prin urmări rezistă-n amintiri,
Când, cerul, de eclipse-i luminat,
Mimând contrastul marilor iubiri.

Prezentul doar, spunând ce e de spus,
Se lasă normă, calendar și ceas
Înfăptuirii gândului redus
La ceea ce-i deja-n trecut rămas.

Nicicum, niciunde, clipa nu-i la fel,
Fapte aceleași nasc mereu trăiri,
Concretitudini dau eternității țel,
Devin chiar vremea marii regăsiri.

vineri, 9 februarie 2018

(Mai departe, oricum)

(Mai departe, oricum)

Nu-i nici o cale sigură, în sine,
Nu-i nici un drum, de la-nceput, ştiut,
De prin trecut doar gândul mai revine
În amintiri cu rost necunoscut.

Accentul cade doar când se cuvine
Să schimbe ceva ce-i prea mult ascuns,
Redobândind normalul de la sine
Atât cât e să-i fie de ajuns.

Consensul însă dă mereu o luptă
Cu replica modelului pierdut
Știind-o pătimașe și coruptă,
Și dornică de-ntoarceri în trecut.

Patetic, cu nădejde, se vorbește
Despre firescul drumul normal,
Dar gândului puterea îi lipsește
De-a pune-n fapte totul ca real.

Realul însă-i taler de balanță
Ce mai tot timpu-i greu și foarte greu,
Plin de întreaga lui intoleranță
Ajunsă, cu emfază,-n apogeu.

Cât mai nimic la şapte nu se-mparte
Şi împreună, trei, perechi nu fac,
Singurul drum e înspre mai departe,
Oricum ar fi, pentru al vieţii leac...

joi, 8 februarie 2018

Relevanta dăruire

Tu nici nu știi când spun că îmi ești dor,
Și nopții-mi ești motiv de adormire,
Iar, dacă-n zori, am gând să nu mai mor,
Nu știi că-mi ești dorință de trăire...

Ca-n vis te văd, știind că nu e vis,
Ci doar, din viitor, o amintire,
Nu mă surprinde... Îmi ești dar promis,
Ca să aflăm ce-i viața-n nemurire.

Chiar și lumescul pas, e dat firesc,
Oricât acum gândești o-mpotrivire,
Îți spui că mulți doar asta își gândesc,
Zicându-ți că-i o simplă amăgire.

Dar dincolo de toate, important,
Nu-i doar ideea ta de dăruire,
Normalul este mult mai relevant,
E chiar completa noastră definire.

Zile și nopți, și multe alte nopți,
Ne vor fi drum de nouă-nsuflețire,
Și mă vei vrea în tine, să m-adopți
Ca să mă știi surprins de revenire.

Așa va fi, așa am să-ți rămân,
Trecând, în doi, un prag spre altă viață,
Vei fi să naști, pe mine, cel bătrân,
Clipei redat de fapta-ți îndrăzneață.

Îmi este dor, și știu că tu nu știi,
Nici nu mă crezi, în orice fel ți-aș spune,
Sunt însă prea convins că ai să fii,
Surprinsă că ți-e dat să fii minune.