vineri, 20 aprilie 2018

Iubește-mă...

Iubește-mă, mă știi, îți sunt aproape,
Nu mai găsi motiv de mai târziu,
Timpul oricum nu poate să îngroape
Ideea că veni-va un târziu.

Din când în când privește-te-n oglindă,
Altfel decât te văd n-ai să te vezi,
Și-ai să-nțelegi cât ești de suferindă
Când înspre nepăsare te repezi...

Încă ai timp de-a ști ce-i bucuria,
Și încă nu-i nimic, într-adevăr, pierdut,
Dacă-ți accepți, lumește, datoria
De-a accepta al rostului statut.

Suntem, aici, acum, din întâmplare,
Ca un răspuns al unor întrebări,
De când credeam că noi suntem hotare
Și hotărâm și treceri, și urmări.

Iubește-mă, îți spun... E timp de toate,
Nu căuta un drum puțin văzut,
De-l vrei ascuns, în față tot va scoate
Ceea ce e de fapte susținut.

Acum încerci să te împaci cu tine,
Tot căutând să știi ce crezi că știi,
Ți-ai vrea un drum mai depărtat de mine,
Dar, căutând, mai mult spre mine vii.

Îți spui, prea des, că nu ai timp de viață,
Că amănuntu-i mult mai important,
Și-s totuși flori și florile de gheață,
Prin formă-și dau un aer elegant.

Suntem acum, aici, din întâmplare,
O întâmplare ce-i vedea-vom rost
Dacă avem, cu-adevărat răbdare
Să ne-amintim de faptele ce-au fost.

Iubește-mă, cât încă sunt aproape,
Mâine în zori se poate-a fi târziu,
Încă putem sări peste etape,
Viața nu-i joc, nici miză de pariu.

joi, 19 aprilie 2018

Sens prin trecut

De ani, și ani, te știi că-mi ești iubită,
Deși dovezi nu pot s-aduc acum,
Știu doar că nu îmi ești nicicum ispită,
Dar îmi vei fi întoarcere de drum.

Sunt multe neștiutele motive
Ce ne opresc al vieții noastre pas,
Ivite din percepte primitive
Al unui timp în amintiri rămas.

Timpul se trece, simți deja că trece,
Îți pierde-n treceri vechile idei,
Și-n zori de toamnă simți că-ți este rece,
Crezând că e firesc, având temei.

De ani, și ani, te știi mereu iubită,
În felu-n care-i viața de acum,
Tu, zi de zi, în trecere grăbită,
Eu, căutând, al existenței drum.

Însă e greu, mai grea se face viața
Și simți cum se transformă, zi de zi,
Când nici nu știi că ploile și ceața
Te țin să vezi că abia poți zâmbi.

Și, mult mai grea, când orele de seară
Se face șoapta visului pierdut
Ce caută mereu o primăvară
Uitată într-un timp de mult trecut.

De ani, și ani, te știai că-mi ești iubită,
Acum ideii poți să-i dai un sens,
Anii trecuți mi te-au făcut ispită
Simțindu-ți dorul, de-mpliniri, imens.

miercuri, 18 aprilie 2018

Înaintare-n loc

Mă cam învârt în cerc, nu reușesc,
Să văd de am, sau nu mai am, repere,
Ca de va fi, cumva, să amețesc,
Totuși să am, pe drum de mers, putere.

Drum dus-întors mă tem, mereu, că fac
Oricât de mult cu ochii-s după stele,
Voindu-mi, rătăcirilor, un leac,
Și înălțare, grabnică, spre ele.

Intru în nori, crezând că nu sunt nori,
Că este doar un val, răzleț, de ceață,
Și-ajung să caut miezul nopții-n zori
Pierzându-mi timp, uitând, prea mult de viață.

În jur văd rar, se pare, mult prea rar,
Lumini ce-ar vrea să nu mai fug de noapte,
Dar des, cu mult prea des, umbriri apar,
Forțându-mă să tot renunț la fapte.

Cercul e larg, dar nu e cerc mereu,
Mă-ntoarce, uneori, fără zăbavă,
De nu mai știu să spun dacă-s tot eu,
Ori o uitată, pe un țărm, epavă.

E vina mea, altfel nu pot să spun,
M-am dus, cam mult de drumul meu departe,
Și cred c-am vrut, ca om, să mă supun
Ideilor și viselor deșarte.

Sau, încă pot, din când în când, să zic,
În gând, când norii vor a fi furtună,
Că-i timpul, de-ntrebări să mă dezic,
Și ploaia să n-o las să se impună.

Mă-nvârt în cerc, nu-mi e ușor s-o spun,
Dar adevăru-i cea mai bună cale,
Ideile ce-mi vin se suprapun
În irealul lor se vor reale.

marți, 17 aprilie 2018

Datorie de-amintire

Din când în când, îți spun: Adu-ți aminte,
Sperând că pot să nu îmi amintesc
De cum n-ai fost, nici tu, deloc cuminte,
Când vremea s-a făcut să te-ntâlnesc.

Nu te-ai sfiit să mi te dai, dorită,
Nici să-mi oprești avântul prea grăbit,
Și nici n-ai vrut, să fii măcar oprită,
De-a ști ce-i gustul fructului oprit.

Ai vrut, și-am vrut, mai mult ca niciodată
Să ne simțim femeie și bărbat,
Lăsând fiorul faptei să străbată
Pământul tot, în lung, și chiar în lat.

Ochii-mi aveai lumescul cer cu stele,
Te-avem motiv de ritm amețitor,
Cum te credeam în visurile mele
Din ele mă știam că-ți sunt dator.

Cuvinte rare, sacadat șoptite,
Despre simțiri profunde-mi povesteau,
Fiindu-mi, spre mai mult, prea dulci ispite,
Și gând de împlinire îmi erau.

Trupu-ți era, învăpăiat, fierbinte,
Tot încercând esențe-n tresăriri,
Spre înapoi, pândind un înainte,
În clipa-mpreunării de simțiri.

De-ai vrea să uiți nu poți niciunde duce
Zorul de foc al marelui hotar,
Când ție m-am lăsat, ca o semn de cruce,
În binecuvântatul tău altar.

Ești tot ce-ai fost, dar și mai mult, că-n tine,
Renasc și eu, în fiecare gând,
Și-n fiecare gând te știi cu mine,
Spre înălțimi și ceruri căutând.

luni, 16 aprilie 2018

Descumpănitoarea constatare

Nu credeam, nicicând, c-am să ajung,
Să vorbesc de rău acest popor,
Să străbat un drum atât de lung
Vorbei grele să mă simt dator...

Vorba blândă e doar timp pierdut,
Și minciuna marii agonii,
Gloria unui viteaz trecut
Este fața altei Românii.

Azi, acest popor este bolnav,
Totu-i dus pe planul personal,
Și pe zi ce trece-i tot mai grav,
Boala intră-n viață ca normal.

Prostul s-a ajuns a fi deștept,
El se dă drept ideal model
Iar ideea-n sine e-un concept
Ce, încet, încet, devine țel.

Nu-și au loc, în tot acest dezmăț,
Cei ce au un adevăr de spus,
Curvele-s chemate la ospăț,
Și modelul lor ne e impus.

Mai tot omul este bun de sfat,
Și în toate foarte priceput,
Nevoit nu e să fi-nvățat,
E destul că poate fi limbut.

Lingușirea face pași mereu,
A ajuns o formă de respect,
Lingușit e chiar și Dumnezeu,
Rar mai e rugat în mod direct.

Vai de tine, sfântul meu popor,
Singur te-ai adus unde-ai ajuns,
De ceea ce-ai fost nu-ți este dor,
Tot trecutul ți-l dorești ascuns.

Nu mai vrei măcar să-ți amintești,
De eroi, de cei ce-au pătimit,
De trădări, de fapte vitejești,
Nici măcar de cei ce te-au robit.

Vai, atât mai spun... Poporul meu,
Am ajuns, cum nu credeam, chiar eu,
Să mă tem că n-ai să mai exiști,
Că n-ai cum, așa, să mai reziști...

duminică, 15 aprilie 2018

Vedere de contrasens

Eu nu mai știu ce caut, asta spun,
Când văd în juru-mi multă căutare
În oamenii ce nu mai au răbdare
Și se dedau spre uzul prea comun.

Nimic nu se mai vrea impersonal,
Deja-i stâlcită strămoșeasca limbă,
Prin sensuri numai unii se mai plimbă,
Se vrea mereu punctarea pe real.

E vremea unei vieți fără de sens,
O viață ce se pierde-n amănunte,
Prilej găsit ca omul să se încrunte,
Mereu având și căi pe contrasens.

Aleg să spun că fac ce-n fapt nu fac,
Dar văd că-n jurul meu mereu se face,
Așa cum spun că-mi place ce nu-mi place,
Sau că-n desfrâu amarnic mă complac.

Încerc așa, să las, cumva, văzut,
Ceea ce omul nu prea vrea să vadă,
Să fac povestea mea, chiar lui dovadă,
Că a ajuns, de-a dreptul, decăzut.

Și se decade-n toate, tot mai mult,
În logica gândirii și-n simțire,
Decade și imboldul spre iubire,
Aproape că e deja-i ajuns ocult.

Îmi pun în spate totul, sunt cobai,
Acestei lumi ce vrea a fi orbită,
Crezând că-și are calea nimerită,
Trăirii-n iadul vieții ca în rai.

Mi-e greu să cred că știu unde-s venit,
Că mi-am ales chiar eu această lume,
Însă acum aleg să spun pe nume
Acestei vieți pe muchii de cuțit.

sâmbătă, 14 aprilie 2018

Matinalul corolar

Aproape-n zori era când m-am trezit,
Vedeam lumina vălurită-n ceață,
Nu prea-mi părea a fi de dimineață,
Aveam și-un musafir, deloc poftit.

Nu-mi place, dimineața să vorbesc,
O întrebare-i chiar o grea povară,
Dar nu puteam să-l rog să meargă-afară,
Mi s-a părut absurd și nefiresc.

La o cafea, lipsită de comfort,
Schimbul de replici greu și-avea cuvinte,
Mințeam și eu, știind că el mă minte,
Calmu-mi păstram cu mult prea mult efort.

Știa prea multe... Nu vroiam să-i spun
De ce mi-e viața veselă sau tristă,
Sau cum de mă încred că ea există
Iar eu privesc spre stele ce apun.

El tot vorbea de timpul absolut
În care nu există calendare
Și-n care vremea nu e trecătoare
Și niciodată nu-i nimic pierdut.

Nici eu, nici el, n-aveam un argument
Pentru atâta pierdere de vreme,
În care încercam idei ș teme
Jucând barbut cu mize de moment.

Însă simțeam că e venit cu-n țel,
Și-am căutat să-i pun o întrebare,
Astfel fiind să aflu cu mirare
Că discutam cu "ea", și nu cu "el"!

Răbdarea-i ajunsese la sfârșit,
Țipând, spunea că nu sunt om de treabă,
Să merg cu ea, dar repede, în grabă,
În viață de mai stau sunt un tâmpit.

Cum am uitat de mult să fiu fricos,
Și doar când vreau dau cuiva socoteală,
N-am vrut să cad cu ea la învoială,
Chiar i-am răspuns, deloc politicos.

-Nu te-am chemat, poți singură să pleci,
Când eu voi vrea promit să-ți dau de veste,
Azi însă poți să-ndrugi orice poveste,
Sunt hotărât, să îți rezist, pe veci.

Zorii de zi se trec, sunt la sfârșit,
Îndeamnă-te să mergi prin altă parte,
Am treabă să termin o altă carte,
Și-apoi să văd ce am făcut greșit.

Și de-am să plec, eu singur am să plec,
Și-n moarte am să fiu ca și în viață,
Posibil fi-va tot de dimineață
Când am să pot, de-al vieții prag, să trec.

Nu mă convingi nicicum, nu-s de convins,
Nu-mi părăsesc durerea ce m-apasă,
Nici dacă îmi tot spui că n-am o casă,
Nici dacă-mi spui că viața m-a învins.

Tu ești un adevăr, dar hai să-ți spun,
Viața de-acum, reală, pământeană
E doar o parte, negreșit umană,
Pot să aleg, chiar eu, când o răpun.

vineri, 13 aprilie 2018

Printre bogați, sărac

În lumea cu bogați, eu sunt sărac,
Puține am, puține pot să fac,
Unii vorbesc de lipsa de noroc,
Alții de pas bătut prea mult pe loc...

Dreptate au mai toți, în felul lor,
După putință omul e dator,
Să facă tot ce are de făcut,
Plecând, spre viitor, dinspre trecut.

Unii mă văd ca om, cu ei egal,
Alții mă văd ca mai puțin normal,
Din ei, sunt unii, ce mă cred mai bun,
Alții mai prost, sau alții, chiar nebun.

Sunt judecat de fel și fel de legi,
După măsuri, doar prin absurd, întregi,
Nici nu mai știu ce-ar trebui să fiu,
Un sclav, un cerșetor, sau cel ce scriu?...

Ce au cei mulți de multe ori nu am,
Și n-am nici lesă, cum nu am nici hram,
Mai repede sunt mult îndatorat
Celor ce cândva, ce aveam, mi-au luat.

De multe ori, tot ei, cei ce-s bogați,
Prin existența mea se simt furați,
Iar de durerea lor ajung, tacit,
Să nu mai știu ce lumea-am nimerit.

E poate drept, la fel cum e nedrept
La vorbe fără duh să mă aștept,
Să mă lovesc de pragul unui gând
Și să ajung să-l știu, în gol căzând.

Dar sunt sărac, deci sunt mereu expus,
Suspect direct sau unul presupus,
Și-am să tot fiu, mereu, un acuzat,
În lipsă, însă, pururi condamnat.

joi, 12 aprilie 2018

Zvâcnire în denominare

Nu te grăbi, iubito, să îmi spui
Despre o vreme ce e dat să vină,
Ca nu cumva, din nou, să te opui,
Ieșirii, dinspre umbre, spre lumină.

Glumesc vestindu-ți vremea de apoi,
Vestindu-ți prima zi și prima noapte,
În care noi, trezindu-ne în noi,
Ne vom uni și-n vorbe și în fapte.

De mult nu te-am văzut, dar tot te știu,
De-acum îți spun, că ai să-mi fii, frumoasă,
Și n-ai motiv să vrei pe mai târziu
Să te întorci, cu sufletul, acasă.

Ani de cândva, din mult prea mult trecut,
Pe tot ce ești sunt, permanent, amprenta,
Ce definește, clar și absolut,
Că tu îți ești, continuu, concurenta.

Acum, prin corolarul de-ntâmplări,
Suntem veniți la doar un pas aproape,
Ca să-mplinim fireștile urmări,
Ca viața-n nemurire să se-ngroape.

Și tot glumind, îți spun ce vine-n gând,
Din relative timpuri viitoare,
Când tu vei fi o lacrimă arzând,
Mult prea reală lacrimă de soare.

Teluric rost din nou vei vrea să-ți faci,
Reînvățând speranța-ntru menire,
Lăsând plecării lor pe cei buimaci,
Încorsetându-ți viața în iubire.

Nu te grăbi, pe jos avem de mers,
Un drum atât de lung, și-o altă viață,
Fiindu-mi bucuriei univers,
Fiindu-ți cer în orice dimineață.

miercuri, 11 aprilie 2018

Anii de vârstă

Ani după ani, mereu am adunat,
Nici nu mai știu de ce să îi mai număr,
Le simt povara, când alerg, pe umăr,
Dar, calculând, simt ceva eronat.

Timpul îmi spune, clar, că sunt bătrân,
Argumentându-mi totul prea sumar,
Și, orișicât, îi spun că-i în zadar,
Mi se voiește, gândului stăpân.

Iar gându-mi simt în ceartă cu alt gând,
Mizând pe mine, cel contradictoriu,
Ce-n permanență pare iluzoriu,
Vorbind râzând de cel ce tac plângând.

Mă tot îndeamnă cele ce le știu
Să fiu, cum toți îmi cer, comparativ,
Și-n consecință, mult mai concesiv
Cu cei ce-mi pun dorințele-n sicriu.

Problema mare-s eu și iarăși eu,
Prea rar în pas cu legile lumești,
Căutător de vorbe prin povești
Ieșite dintr-al normelor clișeu.

Mereu mă-ntorc la anii ce s-au strâns
Pe care încă-ncerc să-i calculez,
Când, din neant, în minte, recreez
Un univers, de nemuriri, constrâns.

Uitând de număr, tânăr unii-mi spun,
Dându-mi să știu că încă mă grăbesc
Spunând, neșlefuit, ce nu gândesc,
Asemenea oricărui om nebun.

Eroarea știu că e, dar nu o văd,
Și știu că e un cumul de erori,
Se-ntrezărește dimineața,-n zori,
Când schimbă în minune un prăpăd.

Mă știu la jumătatea unui veac,
Dar știu și vremea vechilor titani,
Și că mai am un milion de ani
Ca tot ce mi-este dat, ca om să fac.