miercuri, 16 ianuarie 2019

Rebel în toamnă

Fac pas cu pas... E toamnă...
Mă plimb pe sub castani,
Îi văd bătut de vânturi...
Eu amăgit de ani,
De câte ori, în viață,
n-am spus și n-am promis,
Doar de ce văd să-mi pese,
să nu am nici un vis?

Mai cade câte-o frunză,
pământu-i ruginiu,
Ce-aș spune că mi-e viața
de-s întrebat nu știu,
Aș vrea să am răspunsul
dar nu cred că-l găsesc,
Nici anii nu mi-i număr,
mai rău mă amăgesc.

O lacrimă îmi curge,
și-i parcă din trecut,
Obrazul îmi îngheață,
voindu-l abătut,
Îl simt în tresărire...
de când eram copil
Mi-l împăcam în taină
știind că nu-i docil.

Privirea îmi aleargă,
se duce-n jos și-n sus,
Tot căutând, găsește,
idei ce le-am exclus,
Ca să-nțeleg că totuși
au încă mare rol
În clara definire
a pierderii în gol.

Cu pas fără de țintă
mă plimb pe sub castani,
Văd mult prea tânăr gândul,
cu multe zeci de ani,
Mi-e greu a mă-nțelege,
cum, unde am greșit,
De nu-s în pas cu lumea
și nu-s îmbătrânit?

Îmbătrânește frunza,
bătrâni copacii-s goi,
Se-ngreunează pașii
când calcă prin noroi,
Doar focu-i cel ce arde
din ce în ce mai mult,
Și se regenerează
din marele-i tumult.

Fac pauze prea dese
nu-s încă hotărât,
De-a ști din care lume
aici am coborât,
Sau dacă, prin extreme,
drum singur mi-am ales
Și-acum, dintre dileme,
nu am cum să mai ies.

În loc de îmi stă pasul
n-aș vrea a mai simți
Că timpul iar încearcă
cu ceva-a mă minți,
Văd că și-n cer e toamnă,
și n-am cum să mă-nșel,
Însă deja mi-e frică,
știu clar că sunt rebel...

marți, 15 ianuarie 2019

Citare de Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi noi sunt toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece."

Când dai glas unor cuvinte
Nu le face a fi multe,
Ci doar cât să intre-n minte
La cei care vor s-asculte.
Nu grăbi s-ajungi oriunde
După cum crezi tu că-i bine,
Timpul legea nu-și ascunde...
Vreme trece, vreme vine.

Nu-ncerca nici o schimbare
Când nu-ți ai o clară formă
Cum să pui o întrebare
În esență punctiformă.
Să fii sigur pe motive,
Pe ce-n evidență scoate,
Că-n idei alternative
Toate-s vechi şi noi sunt toate.

Totdeauna-n jur privește
Să vezi și să poți pricepe
Cum e bine, omenește,
Treaba să o poți începe.
Când simți gândul că te-mpinge,
Fă așa cum vezi că vine,
Dar încearcă a distinge
Ce e rău şi ce e bine.

Ce a fost și ce urmează
Sunt realități concrete,
Din prezent multe contează
Doar dacă devin complete.
Timpul are două fețe,
Nu-i vizibil doar din spate,
Despre ce vrea să te-nvețe
Te întreabă şi socoate.

Când te simți în rătăcire
Vezi de n-ai mai fost odată,
Vezi ce nouă amăgire
Stă de tine agățată.
Caută-i, de poți, perechea,
Că de fapt două te cheamă,
Dar nu îți pleca urechea,
Nu spera şi nu ai teamă.

N-aduna prea multă lume
Când te bucuri de izbândă,
Că nu poți avea renume
De ceri laudei dobândă.
Lângă tine o să fie,
Bucuroasă de-a petrece,
Doar cât e spre veselie...
Ce e val, ca valul trece.

Vei avea mereu ispite
De a-ți face viața scenă,
Ori, cu gesturi obosite,
Să te-atragă o sirenă.
Poți privi dar ia aminte,
Nu-i motiv de luat în seamă,
Orișicât, cu dulci cuvinte
De te-ndeamnă, de te cheamă.

Nu spera... e-o fantezie
A găsi justa măsură,
Mai ușor primești, se știe,
Drept răsplată, pumni în gură.
N-ai ce zice, n-ai ce face,
Câinii latră, ursul trece
Caută să-l lași în pace...
Tu rămâi la toate rece.


Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

luni, 14 ianuarie 2019

Fără moarte, cu idei

Îmi vin idei și tot adun idei,
Timp am puțin iar graba nu m-ajută,
Mă-mbogățește fără just temei
Cu o dorință grea, necunoscută.

De haosul ce pare absolut,
Mă simt atras, aș vrea a-l înțelege,
De parcă eu din haos m-am născut
Și nu pricep că moartea e o lege.

Fac timpului dovadă că exist,
Dar nu îmi pasă mult că el comfirmă,
Prin legea morții știu că-i realist,
Dar doar pe el, ca veșnic, se afirmă.

Îl las în legea lui, ca iluzoriu,
Ca să își facă drum de-naintare,
Știindu-l ca intrat derizoriu
Și definit de semne de-ntrebare.

Prin ipoteze sensul de întreg
Își dă măsura clară de negare
De-ajungi cei mulți că moartea și-o aleg
Adevărată cale de scăpare.

Ideile-mi dinspre complex pornesc,
Urmându-și drumul, veșnic în spirală,
Punctând concret, pe tot ce întâlnesc,
Direcția ce-o au pe verticală.

Și-așa revin la haos, și revin
Dintr-o idee de necesitate
Neaservit motivului meschin
De-a crede că altfel le știu pe toate.

Ipocrizia lumii e un preț
Plătit mereu cu saț și frenezie,
Moartea-i văzută ca un act măreț,
Prin faptul că urmarea-i nu se știe.

Prețul nu-l știu, nu sunt interesat,
Nu-i relevant, nu are importanță,
Dar în gândirea mea îl simt ciudat,
Că e văzut cu viața-n concordanță.

duminică, 13 ianuarie 2019

Relevanta disonanță

Ce importanța are ce a fost,
Azi când îți spui că ești fără de vină
Și spui că drumu-ți este-nspre lumină,
Tot căutând un altul mai cu rost?

Îmi e ușor, de-ai vrea, să-ți amintesc
Ce îmi spuneai simțindu-te-mplinită,
Când dezmierdării te-arătai grăbită.
Și îmi șopteai, zburdalnic, "Te iubesc!".

Tu poate chiar ai vrea cu mult mai mult,
Să-ți amintesc ce gesturi, din plăcere,
Cu pântecul săltând sub mângâiere,
Făceai râvnind al clipelor tumult.

Mai știu cum sânii-n palmă tresăreau
Când gura îmi era căutătoare
Și deveneai de-a dreptul temătoare
Că între ei o vreme o să stau.

Opreliști, știi prea bine, nu aveam,
Eram noi doi și-a vieții libertate,
Fără idei de gânduri limitate
În jocul fanteziei ne prindeam.

Mai mult de-atât nu aș mai vrea să-ți spun,
În nici un fel să îți aduc aminte
Că te-ai pierdut în jocuri de cuvinte
Și ai trimis iubirea în surghiun.

Îmi amintiri am totul, mi-au rămas
Idei și vorbe, întâmplări și fapte,
Zi după zi și noapte după noapte,
Dar și concluzii ce ușor s-au tras.

Te-ntreb acum de ce-ar fi relevant
Să vreau trecutul cuiva să explice
Că eu plecând, nimic n-ai vrut a zice,
Dar astăzi spui că eu sunt fluctuant?

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

Voluntar întru răsplată

Ți se întâmplă multe, le trăiești,
Și parcă simți că nu se mai termină,
Că, zi de zi, un an îmbătrânești
Tot căutând un drum către lumină...

Trecută este vremea și-au trecut
Atâtea clipe ce-ar părea ciudate,
Prea pline de absurdul absolut,
De nu le-ai știi avute, întâmplate.

Încerci mereu și tot îți spui "Încerc",
Alte idei și multe alte forme,
Și tot așa... Te tot învârți în cerc,
Cu un bagaj de așteptări enorme.

Mulți au promis și încă mulți promit
Că pot schimba ceva printr-o minune,
Și-i crezi, avându-ți gândul istovit
De căutarea vremurilor bune.

Veni-va iar, vestind că este sol,
Un cineva ce, măsluind cuvinte,
Le va-mbrăca mai mult în staniol
Ca să te-ncrezi în el că nu te minte.

Va spune vorbe, mult prea multe-n plus,
Din mult știuta lui închipuire,
Plimbându-și ochii dinspre jos spre sus
Spre a-și primi bogată mulțumire.

Încerc un gând... Aș vrea să te opresc
Din zbaterea ce duce spre niciunde
Ca-n liniște, mergând înspre firesc
Să vezi că leacu-n tine se ascunde.

Eu nu te-mping la fapte, dau idei
Ce știu că au, prin vindecări, urmare,
Și sunt reper de normă și temei
Unui răspuns complet la întrebare.

În luptă-ți intru simplu voluntar,
Și-alături lupt, nu lupt pentru o plată,
Știind că lupta nu va fi-n zadar
Voi fi primind, în adevăr, răsplată.

vineri, 11 ianuarie 2019

Comuna coincidență

Cuvintele deja îți sunt rostite,
Când le-ai rostit știai că au un rost,
Așteaptă să se vadă împlinite,
Să povestească ele cum a fost.

Voiam să-ți scriu, și-așa cum au fost scrise
Aceste rânduri au avut un sens
Căci porțile ce-au fost mereu închise
Azi s-au deschis, deși în contrasens.

Par toate-a fi de ceva-mpiedicate,
Ca nu cumva sfârșitul să-i grăbim,
Desțelenind terenuri înierbate
Indestructibili chiar să devenim.

Trecem prin furci de cer, ori caudine,
Prin trecători cu bolovani ce cad
Ca să uităm să vrem ce se cuvine,
Tot căutând un mal pe-al apei vad.

Îți e dorință, și îmi e dorință,
Ieșirea din prealungul compromis
În care ne-am pierdut, cu prisosință,
Puterea de-a trăi real ca-n vis.

Doar noi, prin noi... expresia comună,
Dându-i esență ne mai este leac,
Chiar primul pas, o noapte împreună
Va pune deznădejdilor capac.

Grăbește-te încet, dar te grăbește,
Totul veni-va fără a vesti,
Punându-ne prin fapte, omenește,
În rol firesc, în rolul de-a trăi.

Totul va fi ca o coincidență,
Moment de nimeni, cumva, pregătit,
Însă strident prin clara-i evidență,
Și forța ce-l va face neoprit.

joi, 10 ianuarie 2019

Ninsoare de prevestire

Iubito, ni se-arată primăvara
Sub semnele acestui val de ger,
Ce dă-n vileag al nopților mister,
În noi, mereu prezent, când vine seara.

Se-arată rostul zbaterii din tine
Prin ultimile frunze care mor,
Ce ne arată că, nemuritor,
E rodul toamnei ce o simți că vine.

E gerul mare, vântul se-ntețește,
Nici umbrele pe câmpuri nu mai stau,
Spre pribegie cale grabnic au,
Aleargă și se vaită pe muțește.

Sunt semnele atât de mari și clare,
Ce va urma devine evident,
Oricât absurdul s-ar dori prezent,
Oricum, nimic nu este la-ntâmplare.

Și ninge, dar cum ninge nu se vede
Fulgii-s furați căderii pe pământ
De-acest năpraznic, fără noimă, vânt,
Prin forțe-n care tainic se încrede.

Albul din jur spre ceruri levitează,
Lăsând lumina fără rost sau sens,
Că dorul ne împinge-n contrasens,
Poate, de-aceea, nici nu mai contează.

Dorm fluturii, visează-n crisalidă,
Câmpu-nverzit și colorat de flori,
Unde zbura-vor definind fiori,
Uitând să creadă că au fost omidă.

Frigul tot crește și se lasă seara,
Va face drum luminilor din Cer,
Și dezvelind al nopților mister,
Ni se arată, nouă, primăvara...

miercuri, 9 ianuarie 2019

La vedere

Nu stau ascuns, stau veșnic la vedere,
În fapte sunt pe calapodul meu,
Nu-s vânător de clipe efemere,
Să mă arăt la față nu mi-e greu.

Aud că unii tot vorbesc de mine,
Ba chiar mai spun că ce-ar vrea ei eu fac,
Că-n adevărul care le convine,
Îmi e pe plac ce lor le e pe plac.

Povestea mea deja e cunoscută,
Deja apar, în copii, versiuni,
Comună, prea săracă, absolută,
Ori plină de absurd și de minciuni.

Mă văd în replici fade, insipide,
Mă văd ca masca unui vis urât,
Protagonistul unei vieți sordide
Ce-și are mintea doar mai jos de gât.

Convingerile mele sunt absente,
Sunt ca un animal purtând pantofi
Ori târâtoare ce, obedinte,
Flutură steag de pururi mixotrofi.

În jurul meu, cum nu îmi sunt știute,
Sunt fel de fel de umbre și lumini,
Minunății ce n-au fost cunoscute
Dar și câmpii cu pir și mărăcini.

Eu ce mai știu?... Din viața-s piesa lipsă,
Sunt doar un nume ce îi dau contur,
Un cerc ce tinde totuși spre elipsă
Când nu găsește limitări în jur.

Sunt la vedere, nu-s, în schimb, oglindă,
Celor ce n-au nimic suprem sau sfânt,
Ce n-au putere, pururi, să cuprindă
Ideea conținută în cuvânt.

marți, 8 ianuarie 2019

Detaliul la scadență

Eu știu că-ți este greu să-ți amintești
Realități din vieți deja trecute
Fiind convinsă doar că mă iubești
Doar prin idei reale, cunoscute.

Nu mă-ntristez, de-ajuns e că exiști
Și ți-a fost dat să afli, într-o clipă,
Că poți încă o vreme să reziști
Tendințelor de hotărâri în pripă.

Prin întâmplări cu iz deja ciudat
Multe apar ca fapte întâmplate
Și chiar prezentul pare renegat
Prin viitorul ce din joc îl scoate.

Nici eu nu știu ce aș putea să-ți spun
De cum ar fi o următoare noapte
În care totul ne va fi comun,
Comun și idei și-n multe fapte.

În depărtare ești, departe sunt,
Și ne despart cuvinte și idei,
Dar puntea e un minim amănunt
Ce existenței ne tot dă temei.

Eternitatea nu-i un simplu sens
Sau o idee ce, detaliată,
Aduce argumente în consens
Și ce e azi cu ce a fost odată.

Vin din trecut și-ți vin din viitor,
Cu-atât de multe clare evidențe
Că spui și tu că nu-i întâmplător
Dorul de vis și timpuri de scadențe.

Nu-ți amintești... Nici n-are astăzi rost,
De-ai ști mai multe încă te-ai opune
Să fie iar ceva ce a mai fost,
Și cum a fost în vremuri mult mai bune.

luni, 7 ianuarie 2019

Consistenta concludență

Se pare c-ai uitat... Eu cred în tine
Și nici o vorbă nu-i rostită-n plus,
În mod firesc, așa cum cred în mine,
Știind ce-nseamnă a privi în sus.

Multe se văd privind de la distanță,
Detaliul nu-i, de-aproape concludent,
Și are mai puțină relevanță
Când conținutul nu e consistent.

Dacă îți spun, direct, să iei aminte,
Chiar, poate, să privești de două ori,
Nu căuta secrete în cuvinte,
Ci urcă-ți ochii, repede, spre nori.

Ascult ce spui ca nu cumva să-mi scape
Părerea ce-mi arată un alt vad
Pe care pot să șiroiască ape
Salvându-mi maluri ce sub valuri cad.

Posibil nu mai știi... Eu cred în tine,
Chiar dacă tac și multe nu răspund
Ideii care ție-ți aparține,
Părând mai mult că sensul îl confund.

Cum timpul trece fără să se-arate
În mod direct și, simplu, definit,
Nu iau ca-ntreg o simplă jumătate,
Chiar dacă e, ca pol, un infinit.

Pun totul în dovezi și argumente,
Ca-nțelegând al vieții pas real,
Să nu vin cu proteste vehemente
Spre echilibrul meu sentimental.

Aluzia e forma evazivă
Prin care-ți spun ce hotărâri mai iau
Ca să-nțelegi cât e de obiectivă
Și căror spuse importanță dau.

Învață, dar, din nou... Eu cred în tine,
Dar cred așa, după modelul meu,
Nu spun nicicând că este rău sau bine,
Dar nici eschivei nu îi sunt traseu.