marți, 14 august 2018

Sub paravan de manechine

Sunt mulți ce-și au priviri spre manechine
Văzând, după tipar, ce e frumos,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și mă gândesc la gestul lor haios.

Ei văd figuri, ce uneori n-au formă,
Ceva ce, din frustrare, își doresc,
Dar prinși într-a absurdului reformă
Își definesc absurdul ca firesc.

Găsind ca sens detalii incomplete
Din viața lor, din noapte ori din zi,
Deja se cred trăind printre regrete
Și în regret se tem că vor muri.

Îi văd mereu privind spre manechine,
Îi văd râvnind la maxime idei,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și te aleg din sute de femei.

Căutători se vor fără să spună
Ce își doresc dar și de ce-și doresc,
De ce privesc, de multe ori, la lună
Și ochii, printre nori, și-i tot dosesc.

Din Cer își vot, căzute la picioare,
Făpturi cu forme ce le cred din vis,
Să și le aibă-n taină sărbătoare,
Și laudă că drumul li-i deschis.

Îi las privind mereu spre manechine,
Îi las în gândul lor că s-au trecut,
Iar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și văd frumosul maxim, absolut.

luni, 13 august 2018

Definitiv, tu...

Nu te numesc nicicum, eu nu-ți dau nume,
Îți spun că ești frumoasă... și atât,
Deja-i știut că noi suntem o lume
Definitiv, continuu, hotărât.

Irelevante-s vorbele cu forme,
Absurde chiar când țin de un tipar,
În încercarea lor de vagi reforme
Se lasă multe spuse în zadar.

Cuvinte, da... esențe de trăire,
Rostesc mai rar, dar foarte des în vis,
Privind spre orizont, văd o-nnoire,
Fiindu-mi, simplu, clar, un Paradis.

Dar Paradisul nu-i pentru oricine
Nu-i drept ce poate fi negociat,
Așa că asta-i viața... Doar cu mine
Mergea-vei pe un drum ce ne e dat...

Purta-vei, după legi, același nume
Cu-al vremii noi și-al marii reuniri,
Ce îi va spune lumea că-i renume
Al unei mari, și îngerești, iubiri.

duminică, 12 august 2018

Dinspre front înspre decont

Hai, jucați-vă de-a țara,
puneți totul pe tarabă,
Născociți alte probleme,
arătați un orizont
Dați răspunsuri fără noimă
celor ce pe drept vă-ntrebă
Ce-i, de fapt, în mintea voastră
de o vreți mereu un front?

N-are rost să cerem plată
celor care vin de-afară,
Și ne vor ținuți în lesă,
cu simbrii de slujitori,
Dați-le, pe totdeauna,
dacă vor, întreaga țară
Promițându-le că fi-vom
pe vecie, lor, datori.

Azi, oricum, nimeni nu știe
pe ce cale-o să se poată
Supraviețui o vreme
nicidecum a se trăi,
Într-o altă Românie,
fără milă dezbinată,
Într-o țară-n care legea
e-ncălcată zi de zi.

Profitați de toată ceata
ce-ați stârnit-o prin minciună
Ațâțați la ură oarbă
cât mai mult și peste tot,
Nu vă mai feriți de zvonuri,
ele dau vestea cea bună,
Că de sunt unii-mpotrivă
fi-vor puși degrabă-n bot.

Boala homosexuală
faceți-o, un drept, prin lege
Pervertiți copilăria
să ajungă, omul, trup,
De-i nevoie, proclamați-l,
pe un neromân ca rege,
Și băgați-i la-nchisoare
pe cei ce vă întrerup.

Puneți, prin șantaj politic,
alt impozit peste țară,
Inventați, printr-o sintagmă,
cauze fără motiv,
N-are rost s-avem hotare,
dați o lege să dispară
Statul, ca și noțiune,
e-nvechit și primitiv.

Vindeți și trădați în voie,
faceți jocuri în culise
Să puteți mânca în tihnă
și în tihnă să dormiți,
Iar de nu veți face față,
să visați că vindeți vise,
Celor ce muncesc pâmântul
și voi îi batjocoriți.

Tot vorbiți de centenare,
dați-le și lor otravă,
Pe români încăierați-i
cu diversiuni de soi,
Învârtiți cuțite-n rană
ca să fie și mai gravă,
Trageți țara în sclavie
sau chiar și mai înapoi.

Faceți legi să ne-ngrădească,
să n-avem curaj a zice
Că ne-am săturat de lecții,
de cozile de topor,
Pentru cei rămași în țară
faceți, spre a interzice,
Lege care să le spună
că țara nu-i doar a lor.

Omorâți trecutul țării
puneți-i în cap țărână,
Și-n noroi duceți, cu grabă,
rostul celor trei uniri,
Complotați, trădați, ucideți,
dar cu Biblia în mână
Dați mizeria din minte
buletinelor de știri.

România? Ce rost are
dincolo de-a fi lozinca
Ce v-acoperă micimea
și orgoliul fără sens?
Vă e dragă violența,
și desfrâul, și palinca,
Și vi-i clar că voi chiar faceți
României, rău imens.

Hai, jucați-va de-a țara,
înscenați idei nebune
Reclamați că facem altfel,
că avem alt orizont,
Hai, jucați ultima carte,
de-a-ncerca a ne supune
Hai, grăbiți-vă, că vine
ceasul marelui decont...

sâmbătă, 11 august 2018

Trofee de muzeu

Aş vrea să ştiu ce crede Dumnezeu
Despre aceste vremuri de teroare
Când omul e vânat ca şi trofeu,
Şi prea uşor şi mult prea mult se moare.

Cerul senin se vede tot mai greu,
Toţi caută spre stele şi spre soare,
Dar nimeni nu se-ntreabă cine, oare,
A transformat bordelul în muzeu.

Probabil, cred, de mult s-a dat de veste
Că vin aceste vremuri, zise, noi,
Când omul hăitut de moarte este
Dar tot cu viaţa vrea a fi-n război.

Ştiinţa e ajunsă o poveste
În care e şi pleavă şi noroi,
Dar, despre vis, că n-a ajuns noroi
Chemată-i, alegoric, să ateste.

Dezordinea-i în toate şi, mereu,
Habotnicii vorbesc despre tendinţă,
Încorsetaţi de minimul clişeu
Al dreptului la vis şi la credinţă.

Îmi pun în seamă tot calvarul meu,
Intolerant la lipsa de voinţă
De prea puţina vieţii chibzuinţă
Aş vreau să ştiu ce crede Dumnezeu.

vineri, 10 august 2018

Răcnet de bătaie

Răcnesc nebunii îndemnând la luptă
Având dorințe luate cu-mprumut,
Dintr-un crâmpei de plan ideea-i ruptă,
Tradusă în limbajul surdo-mut.

Întâiul gând e pumnul ce lovește
Doar pentru că e strâns spre a lovi,
Stârnit de cel ce altfel lenevește
Și lene-i este chiar de a muri.

Puțin gândesc cei gata de bătaie,
Limbaju-i la nivel de papagal,
Îndeamnă, plini de ură, spre războaie,
Văzând bătaia ca un drept legal.

Nu au habar de-a respecta vreo lege,
Că nici măcar nu au o lege-a lor,
Și nici efectul nu-l pot înțelege,
Nici chiar când pumnul e omorâtor.

Ca-n junglă se răcnește-n plină stradă,
Și se aude urlet de șacali,
Prostia face, iar și iar, paradă,
Clamând pe idioții virtuali.

Nu-i de ajuns... ei vor doar foc și sânge,
Vor caldarâmul, iar, un eșafod,
Convinși fiind că răcnetul înfrânge
Pe cei ce nu-s cu ei pe calapod.

Freamăt nervos se simte, chiar de vede
În gesturi, în cuvântul de salut,
Nebunii, neavând în ce se-ncrede,
Răcnesc devize luate cu-mprumut.

joi, 9 august 2018

Ieşirea din cultură

Ţi se tot duc, poeţii, Românie,
Cu moartea lor deja te-ai învăţat,
Nici limba ta poporul n-o mai ştie,
Nici sufletul nu îi mai e curat.

Actori celebri ies încet din scenă,
Şi-n locul lor vin cei ce faimă vor,
Cei care cred că arta-i o arenă
Fiindu-i, ei, o parte din decor.

Rapsozii puşi, de mult, în umbre, pleacă,
Lăsându-te să simţi un mare gol,
Ştiut fiică că un izvor ce seacă
Leac nu mai e în vremuri de pârjol.

Bolnavi suntem cu toţii, tristă ţară,
Prea plini de patimi, planuri şi idei,
Iar moartea chiar cultura ţi-o omoară,
Şi sărăceşti mai mult fără de ei.

Doar în războie e atâta moarte,
Şi poate nici atunci atât de mult,
Azi greu încape poezia-n carte,
Iar teatru-i sluga unui timp incult.

miercuri, 8 august 2018

Prag de vis

Nu-s cărţi în lume vise să explice,
Nici să-nțeleagă care-i timpul lor,
Când visătorul grabnic se dezice
De adevărul prea tulburător.

Idei mai vechi se pun în altă formă,
Se-aşează pe normalul calapod,
Ca-n logica umană, punctiformă
Să fie cap de punte ori de pod.

Nimic nu-i tot, doar fapta pare nouă,
Omul se crede nou şi înnoit,
Şi-mpărţitor al vieţii, pe din două,
Având vederea doar prin explicit.

Timpul, în vise, nu e o măsură
Ci doar un semn al trecerii de prag,
Minimizat de clara-i trăsătură
De-a fi, doar netrăirii, falnic steag.

Ni se arată, cumva ni se spune,
Când noi suntem mai greu stăpâni pe noi,
Că nu avem decât a ne supune
Ori, de nu vrem, căderii în nevoi.

Cu greu se strâng ideile-n cuvinte,
Şi nu pot decât îndemn de drum,
Chiar de-ar putea lovi sau să alinte,
Faptei din vis au rol mereu postum.

Ni se explică paşii, chiar urmarea,
De ne lăsăm oglinzi de vis să fim,
Şi ne lăsăm seduşi de întâmplarea
Care, oricum, urmează s-o trăim.

marți, 7 august 2018

Tulburare la vedere

V-am privit şi de departe,
v-am văzut şi de aproape,
Când credeaţi că arde focul
sau vin mari şi tulburi ape,
Când în zbateri întrebării
nu aveaţi ce îi răspunde
Negăsind, prin întuneric,
locuri spre a vă ascunde.

V-am ştiut având o faţă,
ce-o voiaţi mereu văzută,
Însă vă aveaţi o alta,
multora necunoscută,
Pe sub preşuri vechi gunoaie
le-ascundeaţi cu strășnicie,
Obsedaţi de-a sta acolo
cel puţin o veşnicie.

Din absurduri recursive
v-aţi lovit mereu prin spate,
Şi-aţi privit înspre orgoliu
dându-i mare-nsemnătate,
Oricine v-a fost aproape,
din mândrie şi prostie,
Pentru a vă face pofta,
iadului l-aţi dat simbrie.

Tot ce aţi numit iubire
a fost într-a voastră lege,
Obligând la abstinenţă
pe cel care n-o-nţelege,
La arginţii din gunoaie
n-aţi privit nicicând cu silă,
Vi i-aţi vrut pe orice cale...
nu v-aţi arătat cu milă.

Nu învinuiţi străinii
că e rău la voi, acasă,
Căutaţi mai pe aproape
când durerea vă apasă,
Nu lungiţi prea mult ideea,
nu priviţi înspre departe...
V-aţi jucat cândva cu focul,
trimiţându-vă la moarte...

luni, 6 august 2018

Soldățeasca misiune

Din vieți trecute știu c-am fost soldat,
Soldat născut să lupte, să tot lupte,
Spre a păstra al lumii cer curat
Când punțile spre ceruri erau rupte.

Mereu am fost, pe front, în avanpost,
Observator a tot ce e-n mișcare,
Putând să spun când lupta are rost
Sau necesară e o împăcare.

Și-am tot văzut în jurul meu trădări,
Mărirea și fireasca decădere,
Când suferința marilor răbdări
S-a dovedit, de neînvins, putere.

De-atunci cunosc și știu ce rol au mulți
Și logica trăirii-n astă vreme,
Pe cei ce-au mers de multe ori desculți
Iar azi, altfel mergând, își fac probleme.

Și am văzut pe cei ce-au ars pe rug
Cerându-și drepturi și cerând dreptate,
Și blestemând absurdul vicleșug
Născut dintr-a mândriei lașitate.

Cu multe știu că am rămas dator
Dar și mai mult am dat pe datorie
Cu totul și cu totu-ntâmplător...
Am cerul ce depune mărturie.

Plătesc greșeli și am plătit greșeli,
Iar unele, știu bine, nu mă lasă,
Să fac, peste măsură cheltuieli,
Sau să îmi am, ca bun al meu, o casă.

Am fost soldat și sunt și azi soldat
Sub jurământul legii din vechime
În care de trădare-i vinovat
Cel ce dreptatea vrea să o suprime.

Și cercetaș, căutător, rămân,
Cu toate cele, multe, adunate,
Singurătății să îi fiu stăpân,
Ca drum s-o fac spre viața-n libertate.

Mai am datornici și mai sunt dator,
Și mă obligă firea-mi soldățească,
Să merg până la capăt, chiar să mor
Pentru credința noastră strămoșească.

Ca om păstrez atâtea mari idei
Din vremea multor câștigate lupte,
Că mi-a intrat deja în obicei
Să urc ușor pe înclinări abrupte...

duminică, 5 august 2018

Poezia ca acuză

De ani şi ani sunt judecat că scriu,
Că mi-a ajuns un viciu poezia,
Şi că mă mint că ea mă ţine viu,
Deşi nu-mi este asta meseria.

Curge reproşul, uneori e val
Şi lovitura-i simt... E multă ură,
Chiar dacă sub motivul că-i banal,
Trece cu mult de-a logicii măsură.

Mai mult de-atât, eu, omul, sunt blamat,
Numit, accentuat, un pierde-vară,
Şi-n limita răbdării încercat
Ca să îmi văd menirea drept povară.

Şi tot ce ştiu, şi tot ce pot să fac,
E pus la zid, ca fără trebuinţă,
De cei ce-şi vor simţire bunul plac
Când nu le este lor de folosinţă.

Nu sunt mirat, dar sigur nu pricep
Cum ura poate fi o bucurie,
Celor ce cred că viaţa mi-o concep
Prin gândul de a scrie poezie.

Nu mă explic, dar doar aşa sunt eu,
Efect cauzator de întâmplare,
Cu tot ce dat îmi e de Dumnezeu
Să fiu lăsând în urmă-mi o urmare.