luni, 6 noiembrie 2017

Dor fără oprire

Îmi este dor de tine... Știu... Nu știi,
Nici n-ai motiv să crezi așa idee,
Sunt mulți ce-mi spun că am în cap prostii,
Dar chiar așa... Ești dorul meu, femeie!

De multe ori, parcă te văd, în pat,
Privindu-mi avântatul gând spre fapte,
Și când mă vezi că par a fi-ncurcat,
Mă-ndemni să cred că nu e zi, ci noapte.

Te și aud, când sunt fără curaj,
Că-mi spui să uit de treaba-mi născocită
Și să devin firescul personaj
Ce nu dă faptei sensuri de ispită.
Sânii ți-i simt, porniți mereu pe joc,
Făcându-mă să știu că-mi este sete,
Și nu e nici o cale de mijloc,
Decât să caut apa pe-ndelete.

Mult motivat, mereu căutător,
Va fi să fiu, pornit cu îndârjire,
Cel ce, aflând al viselor izvor,
Să-l gust, să îl golesc, dintr-o sorbire.

Ciudat cumva, s-ar spune că-s altfel,
Mi-e dor de tine, cea de azi nălucă,
Un dor ce este, zi de zi, rebel,
Scornind idei la tine să m-aducă.

N-am leac de dor, nu pot să îl opresc,
Oricât aș vrea să nu îl am în minte,
Nu-l pot nega, e totuși omenesc,
Și-i consecvent, nicicum nu se dezminte.

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Orologiul de elogiu

Un orologiu miezul nopții bate...
Eu mă declar, solemn, că sunt prezent,
În toate câte sunt neîntâmplate
Și vor să se întâmple mai urgent.

Sunt prins în jocul umbrelor stinghere
Ce nu se știu nicicând de unde vin,
Numite, mai tot timpul efemere,
Părând, de multe ori, că nu convin.

Acum, îți spun, cinstit, că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
Alte cuvinte, spre a-ți spune, nu-s.

Ochii-ți privesc mereu spre mai departe,
Și parcă vezi ce ți-ai dorit să vezi,
Sau ceva ce se trece peste moarte,
Prin clarele-i de pe acum, dovezi.

Prin tine sunt concretă anvergură
În gândul care nu se dă bătut,
Și nu își vrea opreliști sau măsură
Murind mereu într-altul renăscut.

Firesc mă simt când spun că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
În spusa-aceasta totul e inclus.

Îți sunt, prin fapte omenești, dovadă
Că timpul poate fi, voit, oprit,
Și-n trecere se poate să-și preceadă
Momentul ce și-l are hărăzit.

S-au întâmplat, ba chiar se-ntâmplă multe,
Au toate un motiv și sunt un rost,
Ori toboganul unor catapulte
Care ne pun dorința-n avanpost.

Nu pot minți spunându-ți că îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Tu nu-ți închipui cât ești de frumoasă...
Nici un cuvânt nu poate fi în plus...

vineri, 3 noiembrie 2017

Perfecta opoziție

De multe ori ţi-ai spus că ai iubit,
Că prin simţire ţi-ai trăit iubirea,
Că vieţii ce-ai avut ai dăruit,
Şi-ai căutat să ştii ce-i nemurirea.

Te-ai tot lăsat, în vremuri ce au fost,
Să fii, unui pariu, o simplă miză,
Spunându-ţi că e timpul unui rost,
Fiindu-ţi, altfel, ţintă şi deviză.

Abia acum începi să te cobori
Din vise în idei şi în dorinţe,
În ploaia ce, de-a pururea, sub nori,
Dă, gândului, repere şi tendinţe.

Şi-aşa îţi spui că nu îţi este clar
De unde vin porniri necuvenite,
Privind spre orizontul circular
Cu mărginiri, în felul lor, finite.

Simţi, altfel, gândul care-ţi este dor,
De mine spui, însă ţi-e dor de tine,
Că te-ai tot vrut să fii a tuturor,
Uitând că viaţa ţie-ţi aparţine.

Schimbarea-şi are alte trăsături,
Care îi dă atâtea noi repere,
Dar timpul încă-şi caută măsuri,
Trăind, în mod ciudat, prin viciere.

Cândva spuneai că viaţa-i un calvar
Mereu impusă şi mereu condusă,
Dar astăzi vezi, firesc şi necesar,
Să fii, celei ce-a fost, perfect opusă.

Iubeşti acum şi nu poţi să-ţi explici
Cum ţi-ai găsit această simplă cale,
Şi cum de ai uitat să te duplici
Sfidând motive veşnic imorale.

joi, 2 noiembrie 2017

Percept de faptă

Acum că sunt la mare depărtare,
Și ploaia nopții-mi este orizont,
Mizez pe vorba spusă la-ntâmplare
Sau chiar deschid, fără să lupt, un front.

Și nu mai iau nici un percept în seamă,
Tăcerii nu-i mai pun un mare preț,
Chiar dacă vei simți, cumva o teamă,
Gândindu-te că sunt prea îndrăzneț.

Îți spun, câte puțin, dar spun din toate
Pe care, amândoi, le vom trăi,
Ca-nțelegând că orișice se poate,
Să dăm nuanțe verbului a fi.

Ne vom iubi pe margine de noapte,
Ne vom iubi pe latul unui pat,
Tu îngăimând frumoase, blânde șoapte,
Eu căutând spre sânii-ți, însetat.

Cerul va fi lipsit de-a sa lumină,
Nici vântul nu va sta decât tăcut,
Când tu, frumoasă, tandră și divină,
Mă vei voi cu totul, absolut.

Am să mă las pe mine semnătură,
În pântec îți voi fi autograf,
Iubirii să n-avem nici o măsură,
Nici amintiri pierdute cândva-n praf.

Și iar vom vrea, dând gândului putere,
Să-mi dăruiești, la ceas de zori de zi,
Fireștile, normalele repere,
De-a accepta, că-i dat, a ne iubi.

marți, 31 octombrie 2017

Fardul de normă

Minciuna azi, nu-i doar un simplu rege,
L-a depășit deja pe Dumnezeu,
E în afara legii dar și-n lege,
Pare, prea clar, că vieții-i e nucleu.

De la vlădică, până la opincă,
De la cei vechi și până la cei noi,
Își fac dintr-o minciună o lozincă,
Bună la pace, bună la război.

Și-n rang se urcă cel ce prin cuvinte
Spune oricui doar ceea ce-i voit,
Îi place lui, deși-i e clar că minte
Cade plăcut și celui ce-i mințit.

Tot ce contează-i searbăda putere,
Care oricum e pusă la mezat,
Și efemera clipă de plăcere
De-a fi precum e pomul lăudat.

Chiar umbrei i se dă o strălucire
Ce seamănă cu aura de sfânt,
Justificând fireasca ei mărire
Prin dreptul, invincibil, la cuvânt.

Trecutul e poveste schimbătoare,
Robit mereu ideii din prezent,
Când cu nuanțe rău prevestitoare,
Când cu accent de podium evident.

Moartea-i absentă, ori, mereu prezentă,
Ca și atu, lozincă, sau stindard,
Sau dacă e-n câștiguri elocventă
Când pune lacrimi pe eternul fard.

Se spun pe față multe într-o formă,
Făcându-se la adevăr apel,
Ca paravan pentru o altă normă
Și un sistem habotnic, paralel.

Puțini mai tac... tot mai puțini ascultă...
Dar mult prea mulți se-arată că-pricep,
Ba chiar că și minciuna-i tot mai multă,
Dar tot cu ea cuvântul și-l încep.

luni, 30 octombrie 2017

Calendarul ca surghiun

Ne-am inventat atâtea calendare,
Şi-n ele punem, totdeauna, morţi,
Ca să avem mereu o sărbătoare
De care să vorbim, ieşind la porţi.

Avem destule urme de-ndoială,
Că alţii nu-s nicicum mai buni ca ei,
Că tot ca noi, se dau la învoială,
Cu gloata de smintiţi şi derbedei.

Mereu găsim, spre cei de azi, accente
Ce-i fac ori proşti, ori răi, ori chiar tâmpiţi,
Cu relevante sensuri divergente,
Că sunt ajunşi, deja, neaveniţi.

Ne-mbogăţim cu mult prea multe nume,
Şi cu poveşti scornite după scop,
Ce vor, tot timpul, undeva să-ndrume,
Pe cel sărac voindu-l filantrop.

Din când în când, prin conţinut şi formă,
Devine, calendarul, desuet,
Intrând în procedură de reformă,
Şi se rescrie, grabnic, în secret.

Apar alţi sfinţi, sau nume de valoare,
Şi chiar câţiva, dintre cei vechi, păstraţi,
Dar totdeauna moartea-i o onoare
Şi cei din viaţă-s pururea uitaţi.

Şi-avem aşa, mereu, căte-o dispută,
Tot încercând a defini-n comun
O linişte, prin caledar pierdută,
Şi chiar de noi trimisă în surghiun.

duminică, 29 octombrie 2017

Echivoc, fără-ngrădire

Mi-e teamă că, scriindu-ţi, mă repet,
Același sunt, şi-aceeaşi mi-e trăirea,
Că mai întâi sunt om, apoi poet,
Şi nu mimez, eu chiar trăiesc iubirea.

Spre vorbe goale nu ştiu să m-avânt,
Ceea ce-ţi scriu, nu-i doar o plăsmuire,
E chiar totuna cu un legământ
Spus fără nici un fel de îngrădire.

Am fost grăbit şi sunt şi-acum grăbit,
N-am nici de ce să stau în aşteptare,
De-aş sta aş fi cu mult prea obosit,
Căzut într-o absurdă abdicare.

Viaţa-i un drum, şi drumu-i mers la pas,
Toate au-un rost şi pasul pe măsură,
Nici unul nu-i în plus sau de pripas,
Ori, cum vrem noi, de mare anvergură.

Cum clar îmi e că pasul e-nceput,
Prins în năvodul simplelor cuvinte,
Îţi scriu, însă prefer să stau tăcut,
Şi să privesc în sus şi înainte.

Ne vom fi noi, prin fapte, sfânt totem
Poate blamaţi de-o minte primitivă,
Trăind o clipă până la extrem,
Şi viaţa cu tendinţa-i creativă.

Fiind cu sens, părând fără de sens,
Ne vom găsi şi vreme şi putere
Dorinţelor să fim real consens,
Eternizând urmările severe.

Şi fără nici un fel de echivoc,
În tine vei purta, spre nemurire,
Al vieţii tale dar şi pur noroc,
Însufleţit de fapte şi iubire.

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Atracția de sens

Mă simt, de multe ori, un om sărac,
Dar când ideea văd că îmi lipseşte,
Simt sărăcia sfertului de veac
În care m-am lăsat trăi orbeşte.

Ştiu tot ce am făcut, ştiu pas cu pas,
Ceva, să uit, nici nu îmi pot permite,
Poate aşa mi-e dat, să fiu atras,
De marile-nălţimi, necucerite.

Că multe n-am, deja îmi este clar,
Iar altele-s pierdute din vedere...
N-am fost, nu sunt, şi nu voi fi avar,
Dar o idee ştiu că-mi dă putere.

Să caut ceva simplu nu-mi propun,
Dar nici spre Turnul Babel n-am pornire,
Din tot ce întâlnesc adun, și-adun,
Crezând într-o firească potrivire.

Coaja de nucă-i forma fără sens,
Nu are gust, opune rezistenţă,
Dar are pentru miez un rol imens,
Lăsându-i lui întreaga consistenţă.

Miezul, fireşte, este clar motiv
Şi clar îndemn spre faptele concrete,
Când n-are caracter demonstrativ,
De-a se lipi ca nuca de perete.

De miez mă simt, de când mă ştiu, atras,
Şi de intrarea dură-n profunzime,
De a mă şti în ea, pe veci rămas,
Îndatorat ideii sinonime.

Încă mai pot, şi cred că-i de ajuns,
Să caut a fugi de sărăcie,
Să nu mă tem de ceva ce-i ascuns
Sau viciat, cumva, de veşnicie.

vineri, 27 octombrie 2017

Amprenta fructului promis

Gândul ți-a stat, deja, din multa grabă,
Pornirea-ți n-ai putut să îți oprești,
Viața-și urmează cursul, nu te-ntreabă
Dacă-ți accepți pornirile firești.

Dorințele s-au pus printre cuvinte,
Și libertății lor s-au vrut reper,
Știind, firesc, cu-o vreme înainte
Ce fi-va deslușitul tău mister.

Puținele frânturi de amănunte
Sunt zaruri ce se-nvârt tot mai încet
Ca nu cumva-n opriri să se confrunte
Cu o gândită formă de regret.

Dar pragul e trecut și pasul merge
Spre idealul ce ți-l ai promis,
Ce-l ai ca vis și nimeni nu-l va șterge,
Chiar dacă-ți spui că-i fructul interzis.

Te știi, într-adevăr, acum, stăpână
Pe vremuri ce-s amprente din trecut,
Și-ai învățat că apa din fântână
Doar de nu stă e bună de băut.

Eu spun ce știi, însă tu spui cu teamă,
Și-ți spun venind din umbre de miraj,
Că tu îți ești motiv să iei în seamă
Ieșirea, prin firesc, din derapaj.

Aștepți acum a clipei rostuire,
Gestu-mi dintâi și fata-ți ca răspuns,
Și împreunarea fără de grăbire
Cu-al ei, profund, final, de neascuns.

Gândul ți-a stat, lipsindu-se de vise,
Lăsându-te în rostul tău divin,
Recunoscând că cele ce-ți sunt scrise
Le porți mereu, în tine, clandestin...

joi, 26 octombrie 2017

Întoarcerea din lipsa multă

Mi-ai fost plecată o întreagă viață
Și mult ți-ai amânat drumu-napoi,
Mereu văzând lumini în copci de gheață,
Dar prea puțin spre vremuri de apoi.

Nu prea ne știm de unde ni-i venirea,
Și nici pe unde-am fost și-am rătăcit,
Însă prea mult noi confundăm iubirea
Cu-nvățături ce lumea le-a scornit.

Ne-a fost să ne-ntâlnim fără de veste,
Când ne credeam contrariul legitim,
Și nimeni nu putea să ne conteste,
Chiar noi știam, prea bine, că mințim.

Te-nveți, încet, încet, a te convinge
Că drumului datoare ești cu-n prag,
Ca focul care arde și te-ncinge,
Să fie dat, pieirii, în vileag.

Suntem pe-același drum spre veșnicie...
Chiar de acolo cândva am plecat,
Prea doritori de-a lumii nebunie,
De ceea ce, numim aici, păcat.

N-a fost deloc o vrere-ntâmplătoare,
Gând să ne-avem și să simțim la fel,
Să stăm, o clipă, sub același soare,
Sperând că timpul trece-va altfel.

Au tot trecut atâtea nopți și zile,
Și mai nimic într-un altfel n-au fost,
Curaj ne-am dat cu gânduri puerile,
Dar ne-am pierdut mai mult, fără de rost.

Acum te văd venind, încet, agale,
Încă nu-ți spui că vrei să mă-ntâlnești,
Dar vadu-i vad, nu-ți lasă altă cale,
Nu-ți mai ai cum, prea mult, să îmi lipsești.