miercuri, 17 ianuarie 2018

Hoinar printre orizonturi

Eu vin, deja am spus, din lumea mea,
O lume-n care toate au răspuns,
Și soarele se vede ca o stea,
Cu-al ei mister la fel de nepătruns.

Pare cam greu, ce spun, să se-nțeleagă,
Ce-nseamnă că din timp nu-mi am reper,
Sau că mi-e viața, oarecum, pribeagă
Altfel aici, cu mult altfel în Cer.

Sunt eu, aici, așa cum mi-este firea,
Descoperind ce nu-s căutător,
Greu acceptând, că-n patimi, omenirea
Se lasă a se ști un vag decor.

Aici, tot văd, când vântul n-are pace,
Cum trestii, mute, temenele-i fac
Sperând că pot măcar să îl împace,
Iar, de va vrea, să-și vină el de hac.

În lumea mea, cu mult altfel se-ntâmplă,
Nici vântul, să se-arate, nu-i grăbit,
Nici iernile nu ning zăpezi pe tâmplă,
Nici cerul nu-i de nori acoperit.

Și am tot spus, că vin, din lumea mea,
În care drumul vieții e deschis,
Și timpul poate, îndelung, să stea,
Demitizând al clipei compromis.

Aici trăiesc, un fel de vis ciudat,
În care cam nimic nu mă surprinde,
În care totul e deja-ntâmplat
Și doar prin amănunte se extinde.

Timp n-am avut și știu că n-am să am
Să mai descurc prea încurcate fire,
Dar am să las în urmă-mi semn de neam
Credința, fără moarte, în iubire.

luni, 15 ianuarie 2018

Mi-atât de dor...

Mi-atât de dor de Eminescu,
De-a-i înțelege altfel versul,
I-aud în visul meu şi mersul,
Și-mi definesc prin el firescul.

Îmi vine, uneori, să plâng
Ieșind, sub cerul nopții-n frig,
Și nu mai văd nici un câștig
Că stelele pe cer se strâng.

Până la ele drumu-i lung
Și viața trece ca un val,
Sperând, într-un cândva, real,
Cu gândul abia de ajung.

Pe lângă plopii fără soţ,
Se-arată toate fără sens,
Mascând un rost de gol imens,
E zarvă mare și negoț.

Mulți cer și apă și pământ,
Călăuziți de-al morții glas,
Când sunt săraci ori în impas,
Și uită tot ce-și au mai sfânt.

Mă simt având un singur dor,
Când văd luceferi strălucind,
În umbra nopții rătăcind,
Spun clar că mi-aș dori să mor.

Nimicul vremii e profund,
Versul de doină s-a uitat,
Și-i singur codrul, și-ntristat,
Lumini și umbre îl ascund.

Acum la modă e grotescul,
Gândul nu vrea să stea, tihnit,
Iar sufletul mi-i scorojit,
Mi-atât de dor de Eminescu...

vineri, 12 ianuarie 2018

Adevăr lipsit de calapod

De adevăr nu pot să mă desprind
Oricât îmi vrei impus un mod de viață,
Oricât mi-arăți că-n zori de zi e ceață,
Sau stelele ce cad în gol, pierind.

Eu știu că-n zori îmi am întâiul gând
Ce o întreagă zi îmi rostuiește
Drumul spre fapte simplu mi-l pornește
Idei contrare vieții alungând.

N-am adevăr cu formă și măsură
Mulată pe al clipei calapod,
Și nici nu-l vreau pentru a fi comod,
Sau doar că-l știu punându-mi pumnu-n gură.

Mi-ai vrea, de multe ori, ceva schimbat,
În formă sau în mod de acțiune,
Că-i ideal cam tot ce mi se spune,
Sau chiar să cred că totul s-a-ntâmplat.

N-am cum să caut iarăși o cărare
Ferindu-mă de-al zilei jar aprins,
Numindu-mă, de facto, neînvins,
Și că departe-ajung, că drumu-i mare.

M-ai vrea grăbit când nu mă mai grăbesc,
Însă ai vrea să fac mai multe-n grabă,
Chiar să și tac de unii mă întreabă
Ce știu, ce fac, ce cred, ori ce gândesc.

Nu pot, și nici n-am cum, să mă desprind
De ceea ce sunt eu, cuprins în mine,
Și, fără vrerea mea, îmi aparține,
Mereu la fel când sunt văzut trăind.

joi, 11 ianuarie 2018

Între gând și adevăr

Gândești, de multe ori, că sunt departe,
Că drumul fi-va totdeauna lung,
Că joci la risc, absurd, o simplă carte,
Și greu va fi, la tine, să ajung.

Spre sud sau nord îți duci privirea-n fugă,
Și-o mai oprești, din când în când, spre est,
Iar, gândul, verbul faptei îl conjugă,
Mereu găsind o formă de protest.

Mă vrei venind oricând și de oriunde,
Sau chiar, într-un final, de nicăieri,
Din lumea ipotezei ce ascunde
Noianul de probleme și poveri.

Dar, totdeauna, semne de-ntrebare
Îți ai, îți pui și încă mai găsești,
Însă ai vrea să cred că mi se pare,
Că timp îți ai și nu te mai grăbești.

Și te întrebi de marginea de lume,
De undeva din nord, ori chiar din sud,
În care mulți mă știu fără de nume,
Făcându-mă să uit că pot s-aud.

Chiar despre mine, greu având o veste,
În vise, tot mai mult, ai întrebări,
De-mi este cumva viața o poveste
Pusă-n tiparul unor mari schimbări.

Un adevăr trăiesc și nu-l pot spune,
Mi-l spun doar mie și m-ascult doar eu...
Mi-e sufletul o mină de cărbune
Și-mi știe viața numai Dumnezeu.

Gândești, de multe ori, că sunt departe,
Simțindu-mă că-n taină te privesc,
Te știi a fi un vers, dar ești o carte,
Și scriu, tot scriu... Și-ți spun că te iubesc...

duminică, 7 ianuarie 2018

Avânt de vis

Sunt mai aproape cu un pas de tine,
O mână-ntind și, iată, te ajung,
Visul pe cale e să se termine,
Mi-ar trebui un altul mult mai lung.

Aveam nevoie doar de simpla frază
Prin care să-mi dai voie să te fur,
Ca să-mi rămâi dovada ce fixează
Raze fugare-n umbra de contur.

Avântul era doar o ipoteză
Al unui timp trăit în viitor
Denominat, prin gânduri, ca sinteză
Cu rostul ei de patos roditor.

Iar tu erai frumoasă și suavă,
Un zbor, o adiere, un sărut,
Amestec de iubire şi otravă,
Dur adevăr, etern și absolut.

Simțirile-ncepeau să se adune,
Spre faptele lipsite de erori,
Erai motiv al lor, ca o minune,
Dar n-a fost timp... Veneau ai zilei zori...

Se crampona trezirea-mi de ideea
Că, printre vieţi, ce vin şi se succed,
Izvorul vieții este-n veci femeia,
Și nu greșesc că-n ea mereu mă-ncred.

Și m-am trezit, știind că ești departe,
Pe undeva pe unde n-am habar,
Pe sub un cer al viselor deșarte
În care viața-i simplu avatar.

Mă doare pasul care ne separă
Pierdute lumi îmi par a sta-ntre noi,
Iar visele vor mie să îmi ceară
Drum să îți fac și ție pas vioi.

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Convergenta prezență

Mă simți, îmi spui, că-ți sunt prezent în sânge,
În minte-ți sunt, prea clar, omni-prezent,
Și nici dorințe nu te pot înfrânge
Să crezi măcar o clipă că-s absent.

În iarna asta caldă, nefirească,
Simți tot mai mult că fug și rătăcesc,
Și bariere nu-s să mă oprească
Din căutarea ce mi-o tot grăbesc.

Mă definesc prin pura ipoteză,
Că morții nu îi sunt deloc pe plac,
Și-n argumente, chiar în paranteză,
Am spus că doar cu viața mă împac.

Metafora-i când dulce, când amară,
Dar căutând-o nu te-mpotrivești,
Îți este greu că timpul simți că zboară
Și clipa de-mplinire ți-o dorești.

Timpul real și-a cam pierdut cadența,
Absurdului și el e-nchinător,
Chiar dacă îl mai credem chintesența
Și lait-motiv, în fapt, doveditor.

De câte ori verifici, ai dovada,
Că faptele-s purtate în simțiri
Și chiar de-ar fi să vezi, arzând, zăpada
N-ai cum să arzi concretele trăiri.

De la geneză la apocalipsă,
Pulsul trăirii clar e convergent,
Așa că sunt cu tine chiar și-l lipsă,
Și nu mă poți găsi nicicând absent.

vineri, 5 ianuarie 2018

Lacrimi de iarnă

Pe geam mă uit... și felinarul plânge
Curg lacrimi de zăpadă pe alei,
Gerul e crunt, chiar și priviri înfrânge,
Și chiar ucide noi și vechi idei.

Luna, pasivă, albă, stă și-așteaptă
Semn că veni-va, primăvara, iar,
În iarna-acesta lungă și nedreaptă,
Ce ne impune trecerea-n zadar.

Privirea mi-am ascuns-o într-o carte
Într-o poveste de la polul sud,
Și-nvăț să cred că frigul e departe,
Gheața,trosnind, să uit s-o mai aud.

Drumu-i pustiu și nimeni nu-ndrăznește
Să caute, spre undeva, un gând,
Nici viscolul opriri nu-și îndrăznește,
Ca nu cumva s-ajungă vânt de rând.

Stelele-mi par că-n grabă vor să vină,
Înveșmântate-n straie de argint,
Spre casa mea scăldată de lumină,
De ger mânate pe-al căderii ghint.

Iarna e grea și miezul nopții plânge,
În clar consens cu-ntregul univers,
Lacrimi și mie-mi curg, și sunt de sânge,
Și-s prinse în ninsoarea unui vers.

joi, 4 ianuarie 2018

La hotar de orizont

Când mă trezesc din visu-mi clandestin,
Secundele se sting în afluire,
Un grav impas dorințele-mi devin
Un fel de imposibilă iubire.

Privesc, în juru-mi, nu îi aflu rost,
Trezirea-mi pare doar o amăgire,
Mă-ndemn să cred că-i vremea unui post
Sau doar o întâmplată rătăcire.

Îmi pare depărtarea un afront,
Bazată pe un gând de tăinuire,
Și fad hotar al unui orizont
Ce-l știu, de mii de ani, ca amintire.

Suspină perna după chipul tău,
Lumina luni-i boltă-arcuire,
Visul nu-mi e prieten, ci călău,
Iar eu un condamnat la otrăvire.

Timpul se scurge, pare-se, invers,
Având pretenții mari de preamărire
Primitivând întregul univers
Cu mult întunecata șubrezire.

Și-mi e trezirea, pas, mereu, mai greu,
Ziua se naşte parcă-n amurgire,
Când mă găsesc că vieții-s eu, doar eu,
Iar lângă mine,-n pat, o-nchipuire.

miercuri, 3 ianuarie 2018

Revanșa ca protest

Din noaptea ce-a trecut n-am nici un rest,
Nu ai pe ce să mai îmi pui dobândă,
Firesc va fi să spui că-ți știi flămândă
Dorința ce o ai... Și-ar fi onest...

Dintr-o țigară trag un ultim fum...
Prostii din care unii fac paradă,
Noaptea s-a scurs... Zorii de zi-s dovadă,
Nici tu nu știi ce-ai vrea să spui acum.

Accentu-i pus pe ceea ce-am trăit,
Nu pariez pe științele oculte,
Nu vreau să te îmbăt cu vorbe multe,
Ce va urma deja-i pecetluit.

Tu ai un drum, la rândul meu, un drum
Mă duce când aproape, când departe,
Vei spune uneori că ne desparte,
Dar n-ai să fugi... la fel ca și acum.

Mi te vei da, din nou, în zori de zi,
Grăbită mult de treaba ta lumească,
Spunându-mi că-i normală și firească,
Voind să cred că nu mă poți iubi.

Iar când va fi, prin ploaia ca un fum
Margini de drum să ne găsim oprire,
Împreunați, venind din rătăcire,
Mă vei avea, spunându-mi, "Vreau acum!".

Nu va mai fi motiv de nici un rest,
Vei spune însă tu că-mi ești datoare,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Promit revanșa ca și clar protest.

marți, 2 ianuarie 2018

Singur, sărac

Că, undeva în lume,
exiști, îmi e de-ajuns,
Deși nici o-ntrebare
nu-și are clar răspuns,
Deși îmi dau târcoale,
uimirile ce par că-s noi,
În tot ce simt, de-o viață,
e vorba de noi doi.

Veniți din alte sfere,
cu-n rost complementar,
Am învățat că timpul
e rău, dar necesar,
Prin trecerea-i dă vieții
ideea unui sens,
Și fiecărei clipe
firecul rol imens.

Cutiile Pandorei
în taină s-au deschis,
Furându-ne speranța
eternului prezis,
Și, până astăzi iată,
un gând îl tot repet,
Sub talpa mea pământul
se-nvârte prea încet...

Când nu te știu aproape,
de-a dreptul, sunt damnat,
Și victimă facilă
oricărui atentat,
Alerg către tărâmuri
ce-s greu de locuit,
Ca urma-mi să se piardă,
de fugă bănuit.

Fără de tine lumea
e paradis pierdut,
Cuvintele-s sărace,
plătind un greu tribut,
Ideii că prea singur
și fără rost mă cred
Și nu găsesc speranțe
în care să mă-ncred.

Incert e viitorul
și chiar limitativ,
Spre lungă nedormire
cu greu mai am motiv,
Scrutez, departe-n zare,
cu ochii veșnic triști
Apoi mă-mpac cu gândul
că undeva exiști...