joi, 6 decembrie 2018

Radicalele repere

(Reversul ca fatada)

Din începutul cert ce încă tinde
Să meargă țintă până-n viitor,
Lumescul trai încearcă a cuprinde
Un ideal, în toate, temător.

În felul lui, lipsit de argumente,
Mereu își ia palpabilul reper,
Punând valori, însemne și accente
Pe ceea ce nu crede efemer.

Iar de văzut, văzând, vrea să prevadă,
Să nu se știe simplu jucător,
Fiindu-i drag mai tot ce-i de fațadă,
Spre a se ști frumos, atrăgător.

Înspre sfârșit găsește-aș face cale
Cinic mizând pe un efect advers,
Pe simple exerciții lexicale
Ce caută fațadelor revers.

Atunci începe lupta cea mai dură
Între ce e sau nu e de atins,
Când doar simțirea-i unica măsură
Ce dă verict real și nu pretins.

Iar planul vechi, lipsit de fosta-i cale
Se vrea schimbat și nu înlocuit,
Accentuând absurduri radicale
Având reper doar vârful de cuțit.

miercuri, 5 decembrie 2018

Vina fără de vinovății

Iubita mea, te văd cu-atâta teamă,
Dai vina pe trecutul crud din noi,
Dar vinovată-i lumea ce blesteamă
Și numără, în fals, din doi în doi.

Ne tot privesc dorind să nu accepte
Ideea de unire prin consens,
Supuși doar unor vechi, firești precepte
Ce dau iubirii prevalențe-n sens.

Încă mai crezi că timpul ne desparte,
Și stai mereu privind în calendar,
Dar vinovată-i lumea ce, pe moarte,
Vrea pentru toți doar trecerea-n zadar.

Ne tot privesc și semne de-ntrebare
Adaugă mereu când ne vorbesc,
Mirându-se că nu avem hotare
În a trăi firescul omenesc.

Te văd privind spre vremea care vine,
Alături de mai multe întrebări,
Dar vinovată-i lumea ce ne ține
În plasa ei de mici preocupări.

Ne caută trecutul unor fapte
Chiar dacă au un sens de uz comun,
Și-apoi, din miez de zi, în miez de noapte
Portretul vieții noastre ni-l compun.

Altceva e de spus... Că eși de vină
Pentru a mea întoarcere spre vis,
Și n-ai ce face... Te găsesc divină...
Calea-mi deschisă înspre paradis...

marți, 4 decembrie 2018

Eu, ca poet

De sunt poet, eu nu-s poet de lume,
Nu pot să scriu fixându-mă-n idei,
Și nici nu caut să îm fac renume
Prin simpla referire la femei.

Nu pun accent pe simpla comparare
Metaforei să-i dau un rol suprem,
De parcă aș voi să cer iertare
Menirii ce o fac a-mi fi totem.

Nici n-am, în contraponderi, bogăția
Nemărginirii multor fantezii,
Ca-n epitet să-mi văd vinovăția
De-a scrie, la comandă, poezii.

N-am legături cu nici un fel de gașcă
Ce uneori se-ntrece-n proslăviri,
Sau, la un semn, cu mult noroi împroașcă,
Speranțe, vise, gânduri, amintiri...

De sunt poet, eu nu-s poet de curte,
Nu pot să cred că versul e plătit,
Ori că mergând printre picioare scurte
Va fi destul să fiu măcar citit.

Nu fac scenarii, nu contemplu schisme,
Și nici păreri nu urc pe eșafod,
Chiar dacă mă exprim prin silogisme,
Părând a fi, de multe ori, aprod.

Niciunde nu găsesc un fel de muză
Ca să îi scriu cu gândul în genunchi,
Voindu-mi gestul o firească scuză
Pentru-ndoitul, după cazuri, trunchi.

N-am parti-prís-uri, nu-mprumut devize
Din cuvântări croite din condei,
Pornind de la credule expertize
Ce pun accent pe lacrimi de idei.

De sunt poet, eu sunt, trăind o viață,
Un simplu om privind spre orizont,
Văzând prin nori, prin neguri și prin ceață,
În orice faptă un firesc decont.

luni, 3 decembrie 2018

Prezentul ca trecere

Mi-a mai trecut o clipă dintr-o viață,
De cum e timpul lumii, înc-un an,
Venind o vreme ce îmi pune-n față
Tot ce va fi și-al vieții plan uman.

Sunt mai trecut de praguri cu o clipă,
Sunt mai bătrân zic oamenii din jur,
Găsind că viața este doar risipă
Și totu-i definit de-al ei contur.

Eu însă sunt al vieții, cu de toate,
Cu binele întreg, cu rău-ntreg,
Cu ceea ce am spus că nu se poate,
Când nu aveam eu dreptul să aleg.

Și am coturul vieții clară formă
Între repere ce mereu se văd,
Trecute printr-a faptelor reformă
Și-a celor ce deja se întrevăd.

Spre viitor conturul nu există,
Prezentu-i dă, în trecere, reper,
Dar forma-i pentru oameni dualistă
Cu toate că e unică în Cer.

Ce n-am trăit mi se arată-n vise,
Cum ceea ce trăiesc s-a arătat,
Fiindu-mi toate-n cartea vieții scrise,
Ca drum al nemuririi ce mi-e dat.

Clipa se trece, alta-n locu-i vine,
Le număr pe un ceas cu calendar,
Ca om, firește, nu mă pot abține
De câte sunt eu însă n-am habar.

Vor fi mereu și altele să treacă,
Înspre trecut, venind din viitor,
Izvor fiind din toată piatra seacă,
Ce-nsemn mi-ar fi de dat ar fi să mor.

duminică, 2 decembrie 2018

Altfel, la fel...

Nimic nu este nou în Univers
Și nu spun asta spre a contrazice
Pe cei ce cred, în mersul lor invers,
Că pot de-această lege-a se dezice.

La adunări e important ce-i mic,
Dar înmulțirea chiar îi dă valoare,
Iar faptele nicicând nu-s un nimic,
Așa cum nou nimic nu e sub soare.

În calcule scăderea, într-un fel,
Ce este fără sens direct adună,
Căci devărul e oricând rebel
Și poate, numai lui, să se supună.

Prin vorbe, din vechime, s-a tot spus
Când stau părinți-n groapa de păcate,
Căi de-ndreptarea lor prea multe nu-s,
Și-ajung copiii de plătesc de toate.

Duplicitatea pare un hotar,
Putând din război să facă pace,
Deși, în urmă-i gustul e amar,
Ce faci cuiva și ție altu-ți face.

Când înmulțite semne intră-n joc,
Privite ca un fel de tulburare,
Ispitele trecutului dau foc
Urmării ce devine-ngreunare.

Și arde focul, și se văd în fum
Cât de adânci sunt urmele lăsate
Ce cândva au rămas oprite-n drum
Forțate de povești prefabricate.

Nimic nu-i nou, nimic nu e altfel,
De adevăr nimic nu se dezice,
Doar lupta-n gând a devenit măcel
Și omului îi place-a-i fi complice.

sâmbătă, 1 decembrie 2018

Scornire de adevăr

Încă vă rog, tovarăși din știință,
Gândiți întâi și mai apoi vorbiți,
Și-aveți măcar o minimă voință
De-a da-napoi când știți că ne mințiți.

Sunt supărat și n-am motiv să-mi treacă
Când mi-este clar că inventați idei
Să ne furați sorgintea geto-dacă,
Având arginții ca real temei.

Nu-i nou nimic sub stele ori sub soare,
Mă faceți doar, prea trist, să-mi amintesc
De mari viteji ce tocmai prin trădare
Au fost opriți din rostul lor lumesc.

Eu vă ascult, din cap și până-n coadă,
Eu vă citesc în toate câte-ați scris,
Să nu mă acuzați că-s o dovadă
De sensul întrebărilor dezis.

Mă miră, recunosc, și mă întrigă
Când dați amploare unor oameni mici,
Din care adevărul nu câștigă
Cât voi minciunii îi sunteți complici.

Voi spuneți că venim de nu știu unde,
Sau că vorbim o limbă de-mprumut,
Chiar încercând de voi a vă ascunde
Într-un tablou de patos absolut.

Și iar, vă spun, că îmi aduc aminte
De cum, prin ordin, multe s-au omis,
Sau cum s-a vrut, prin două-trei cuvinte,
Să fim văzuți ca un popor proscris.

Suntem popor străvechi, suntem o țară
Ce mari puteri tot timpul a-ncurcat,
Voi, când blamați, priviți doar din afară,
Dorind trecutul să ne fie luat?

vineri, 30 noiembrie 2018

Noaptea de schimbare

Te rog, iubito, seara, fă-mi cafeaua,
Am noaptea întâlniri de gradul trei,
Mă contrazic cu cei ce trag perdeaua
Voind să-mi fure gânduri și idei.

De multe ori o noapte nu-mi ajunge,
La cât de greu pricep ce le explic,
Iar ei, tot încercând să mă alunge,
Îmi spun că-n argumente mă complic.

Precum prevăd, veni-vor astă seară,
Exasperați fiind că nu cedez,
Și chiar de-aceea știu că or să-mi ceară
Exemplul lor o vreme să-l urmez.

Cafeaua ce o faci să fie tare,
Nu pentru mine, știi că nu adorm,
Dar cei ce vin din marea-ndepărtare
Se plâng că au de mers un drum enorm.

Vin să îmi spună, știu, că marea miză
De o accept e loz câștigător,
Dar să renunț la cinica deviză
Că voi ceda, luptând, doar dacă mor.

Noaptea va fi altfel, neliniștită,
Știu c-am să spun, din nou, ce am de spus,
Și-am să încerc s-o las chiar risipită,
Că am deja motivul clar expus.

Mai înspre zori, să-ncerci să fii tu trează,
Aș vrea s-auzi cum ultimul cuvânt
Ucide pe acel ce nu cedează,
Cel mult prea călcător de legământ.

În zori de zi, când va veni lumina,
Va fi să știi de ce mereu spun nu,
Și asumându-mi, de-i nevoie vina,
Motiv al luptei mele vei fi tu.

joi, 29 noiembrie 2018

Străin fără de voie

Oricât aș vrea, nu pot, nicicum, ascunde,
Sunt un străin, chiar dacă-s acceptat,
Acolo unde mulți ar vrea pătrunde,
Acolo unde totu-i cercetat.

Prieteni am mai mult de conjunctură,
Dar nimănui, nicicând, nu aparțin,
Și limita tot timpu-i o măsură
Pe care să o trec mă tot abțin.

De întrebări găsesc o lume plină,
Ce caută la toate un răspuns,
Mereu voind idei să o susțină
În mod fățiș dar și în mod ascuns.

Perseverând în multa-mi căutare,
Accente pun prin puncte de suspans,
Dar tocmai simpla mea manifestare
Este văzută cerere-n avans.

Zbaterea-mi e, pentru mai toți, plăcere,
Chiar dacă par un ins extrem de dur,
Devin mereu firească mângâiere
Când duritatea clipei dă contur.

Dar eu trăiesc la capete de mese,
Și-ntretăieri de muchii de cuțit,
Prins în urzeli făcute să-ntrețese
Idei de plus și minus infinit.

Oricând aș vrea, orice aș vrea am zice,
Rămân străinul cel mai cunoscut
Dorit în ce e greu să se implice,
Și-apoi să plece, pururi, în trecut.

miercuri, 28 noiembrie 2018

Grabă în alb

Un alb păgân s-a coborât grăbit
Să facă, printre toate, limpezire,
Ca un păcat ce-n fapte-i izbăvit,
Și dus, fără zăbavă-n amintire.

S-a vrut lăsat să fie peste tot,
Nopții prea lungi să-i facă altă cale,
Chiar frigului să-i fie antidot
Prin umbrele cu forme radicale.

Toate-s acum cu estompat contur
Și forme doar de gânduri definite,
Într-un decor excentric imatur
Fixat de orizonturi infinite.

În juru-mi tot ce văd pare imens,
Nemărginirea limite nu are,
Chiar viața e, cumva, fără de sens,
Ca o imensă sală de-așteptare.

Tot ce se-ntâmplă e prezis de vânt,
Ce, ascultat fiind, nu vrea să tacă,
Chiar vrea să aibă ultimul cuvânt
Ca spusa-i împlinire să se facă.

Valul de ceață vrea să fie nor,
Și vrea să ia mai totul în sclavie,
Numindu-se, pompos, întregitor
A tot ce alb el crede c-o să fie.

Vântul vânează și, mânat de frig,
Devine un pescar în copci de ceață,
Și pune preț pe un banal câștig
Al înfloririi florilor de gheață.

Albul se prinde bine-n rădăcini,
Cu-aceeași mare, horărâtă, grabă,
Intrând în jocul ploii de lumini
Ce îl va vrea, o iarnă, ca podoabă.

marți, 27 noiembrie 2018

Refuz de singurătate

Să lăsăm singurătatea,
dacă vrea să ne aștepte
Într-o margine de lume,
unde noi nu avem drum,
Și să ne-avântăm în viață,
ce-și dorește să ne-ndrepte
Drumul ce, în rătăcire,
s-a lăsat ascuns în fum.

Să trăim intens, năvalnic,
o plăcere ce inundă
Fiecare vis al clipei,
clipa fiecărui vis,
Ca să definim prezentul
ca și ultimă secundă
Ce adună-n ea esența
viitorului prezis.

Să avem și nopți, și zile,
pline de porniri în taină,
Într-un sens în care nimeni
nu le va găsi motiv,
Ca să punem plictiseala
într-un rol de nouă haină
Apărându-ne de zelul
pasului alternativ.

Dezgoliți și enigmatici,
să ne oglindim în lună,
Când va fi noaptea să știe
că e prag de calendar
Și, când își va vrea sfârșitul
să ne afle împreună,
Dându-ne, pe drept, un nume
cu nuanță de hotar.

E firesc să ne permitem
să avem un pic din toate,
În tandem cu nebunia
ce-am păstrat-o între noi,
Când mai toți spun: "Imposibil!",
ea ne spune că se poate,
Că orice este posibil
când într-unul trăiesc doi.