vineri, 20 iulie 2018

Între vorbe prin cuvinte

Sunt câte unii care-mi spun cuvinte,
Chiar dacă eu încerc să le vorbesc,
Și nu-nțeleg ce gânduri au în minte
Când spusele-mi, cum vor, le convertesc.

Dacă le spun că timpul e o formă
Ce e-n schimbare, de la om, la om,
Ajung s-aud că vieții-i pun, ca normă,
Constanta definită de atom.

Război de spun că e deja în lume,
Și-l definesc, prin timp și loc, precis,
Din spate-mi vin, prin felul lor, cutume,
Mințind că, eu, războaie am prezis.

Iar dacă pun minciuna la vedere,
Și îi arăt, altfel, pe șarlatani,
Acei ce vor plăceri și cu himere
Îmi pun în cârcă setea lor de bani.

Spre conturbarea liniștii bolnave
Prin întrebări consacru un răspuns
Dar mă trezesc în juru-mi cu epave
Ce-mi spun că li-i deriva-ndeajuns.

Când vreau să iau decizii decisive,
Sunt mai atras de marile tăceri,
Că, orice-ar fi, idei alternative
Îmi pot găsi la cei ce au păreri.

Când e să spun, din viața-mi, o poveste
Merg până la banalul amănunt,
Dar tot ce aflu e că-i dat de veste
Că pașii-mi bat cadențe prea mărunt.

Să mai explic ceva nu îmi mai vine,
Parcă vorbesc cu cei fără de grai,
În înțelesul lor nimic nu-i bine
Că bun e doar al turmelor alai.

joi, 19 iulie 2018

Predispozantele motive

Așa cum am tot spus, eu încă spun,
Și n-am motiv să cred că nu voi spune,
Contrar ideii numelor comune,
Că nu învăț nicicui să mă supun.

Nu știu deloc, și pot să zic, nici cum,
Ar trebui să-mi fie judecata
Când arcu-l văd și văd țâșnind săgeata
Ce mi se vrea indicator de drum.

Iar dacă e să cred în ceva sfânt,
Când alții-mi spun că nu e de valoare,
Nu pot, nici printr-o faptă-ntâmplătoare,
Să mă îndoi ca trestia sub vânt.

De multe ori sunt sigur că greșesc,
Și nu mă dau în vânt să-i caut scuze,
Dar cei ce vor motiv să se amuze
Des, mult prea des, de mine pomenesc.

N-am cum să spun dacă e omul rău
Sau rău îl face searbăda gândire,
Când fuge de fireasca lui simțire.
Prin simplul fapt că este nătărău.

Când văd trecând, cu pasul legănat,
Pe cei ce au de adevăruri teamă,
Că viața nu îmi e o criptogramă,
Mă simt, fără tăgadă, împăcat.

Nici nu mai vreau, nu știu măcar de pot
Să mă deprind cu tot mai noua modă
Lăsându-mi mintea, negândind, comodă,
Și-a imita, în fapte, un robot.

miercuri, 18 iulie 2018

Convertita iubire

Mereu a fost iubirea fruct oprit,
Ca o otravă, deseori, letală,
Căci face-o clipă gândul fericit
Și-apoi se-arată ca o cruntă boală.

Așa știind vrem totuși să iubim,
Și oferim, cum zicem noi, iubire,
Neacceptând că poate otrăvim
Ideea de firească împlinire.

Așa ne este gândul omenesc,
Văzând că-n jur, mereu, așa se face,
Fiind convinși că toți așa trăiesc,
În armonie, liniște și pace.

De când mă știu iubirii-i dăruiam
Speranțele-nățărilor măiastre
Fără să știu de ce tot căutam
Seninătatea zărilor albastre.

Dar din greșeli ce tot se repetau,
Am înțeles iubirea-n altă formă,
Când cei ce n-au într-una spun că dau,
Și cer răsplată, cu-nțeles de normă.

Acum privesc cum mulți se sinucid,
Spunându-și multe vorbe de iubire,
Prin socotire drumul își decid,
Fugind de adevăr și împlinire.

Când sufletul de doruri e rănit,
Iar leacu-i căutat la întâmplare,
Apare antidotul otrăvit,
Iubirea convertită-n desfrânare.

Suntem compleți, așa cum ne-am născut,
Dar ne-am pierdut esența din vechime,
Iubirea e un tot, un absolut,
Ce poate, de-i greșim, să ne suprime.

marți, 17 iulie 2018

Extravangant demers

Trec serile, în grabă, peste noi,
Și ne trezim mereu în miez de noapte,
Când dornici de trăire, amândoi,
Ne regăsim împreunați în fapte.

Uităm firesc de ziua ce-a trecut,
Urmările ne sunt deja-n privire,
Ne mistuie și cronic și acut,
Visarea de concretă împlinire.

Îmi pare totul viu și colorat,
Precum seninul zilelor de vară,
Și n-am de ce să văd că e păcat
O faptă, prin consens, involuntară.

Suntem, consensual, un univers
Înnobilat de vis și de credință
Și-ntemeiat pe unicul demers
Bazat pe idealuri și conștiință.

Stigmat de credincioși și de atei,
Ne stă, în orice clipă, pe aproape,
Prea vinovați că tot avem idei
Oricât au vrut speranța să ne-ngroape.

În legea lor suntem extravaganți,
Călcând și întrecând orice măsură,
Numiți, cu nonșalanță, doi amanți
Ce fac din viață simplă aventură.

Lumina nopții însă-i de ajuns,
Ca să ne fim dorință și chemare,
Nepăsători că, încă, pe ascuns
Trăim a împlinirii întâmplare.

luni, 16 iulie 2018

Limita de nopți

Mai mult de-o noapte nu mai e să treacă,
Și drumul, gânduri, iar va însoți
Tot încercând venirea să-mi întreacă,
Să-ți prevesteacă noaptea cum va fi.

Căci noaptea, luminată doar de stele,
În zori de zi își va găsi sfârșit,
Când tu, de după duceri printre ele,
Vei ști că sunt și eu mai liniștit.

Fântână îmi vei fi, fiindu-ți sete,
Ca-n adâncimi cu grabă să cobor,
Lăsând savoarea clipei să mă-mbete,
Sigur fiind că sunt nemuritor.

În umbra nopții să mă simți pornire
Spre cel mai mare, simplu, gând firesc,
Când șoapta-ți, din trăire și iubire,
Va dovedi-n mod cert că te iubesc.

Acum trăim o aparentă tihnă,
Un preambul mustind de prevestiri,
Cum pacea e o altfel de odihnă
Cu rost de prag al altei amintiri.

Prin dor de înțeluri și de fapte,
Mă simți, de vreme multă, chiar grăbit,
Să ni se treacă și această noapte,
Să-mi fii, din nou, izvor nerisipit.

E-aproape gata noaptea să înceapă,
Din umbre nu se vede mai nimic,
Al nopții somn nu vrea să și priceapă
Că timp nu am, prea mult, să îi dedic.

Și vremea se arată în schimbare,
Norii aleargă fugărind alți nori,
Loc nu mai e de nici o întâmplare...
Am să ajung să fiu cu tine-n zori...

duminică, 15 iulie 2018

De drum, de flori...

Din depărtarea mea mă-ntorc la tine,
Din rătăciri în viața mea revin,
Deruta ei doar mie-mi aparține,
Chiar eu, în ea, deja sunt clandestin.

În trecerea-mi, de multe ori grăbită,
N-am fost atent la câmpul plin de flori,
Sau poate m-am temut de-a lor ispită,
Uitând să văd nuanțe și culori.

Nici la miresme n-am lăsat să-mi fie,
Măcar o clipă, rostul unui gând,
Pierzând mult timp, mai mult de-o veșnicie,
Spre orizonturi fade alergând.

Din când în când, am adunat esențe,
Cumulativ, repere de firesc
Și, întru existență, elocvențe,
Ca nu cumva să uit cum să trăiesc.

Dar am pierdut prea multe din vedere,
Crezând că doar pe mine m-am pierdut,
Sau poate, ale viselor himere,
Mi-au luat, nestingherite, tot ce-au vrut.

Când n-am prea fost atent la amănunte
Am luat polen din flori cu spini,
Porniți fiind, degrabă să mă-nfrunte,
Găsindu-mă lipsit de rădăcini.

Așa am învățat să dau valoare
Acelor flori ce par tot timpul mici,
Ce, chiar și de-s călcate în picioare,
Nu stau la mâna unei biete frici.

Iubito, vin, prin noapte, de departe,
Cu felul meu de-a fi aici, acum,
Și cu povestea, ce o scriu în carte,
În care tu îmi ești motiv de drum.

sâmbătă, 14 iulie 2018

Decorul fără profunzime

Zi după zi vin valuri de cruzime,
Și rostul vieții-i tot mai revanșard,
Se trag concluzii fără profunzime,
Iar proștii-și fac, din mintea lor, stindard.

Ce pot să văd, acum, în lumea-aceasta
Ce nu mai știe ce înseamnă trai,
Și vede doar când, nemilos, năpasta
De haina ei se ține ca un scai?

Nu scap, în nici o clipă, de-ntrebarea
Ce nu mă lasă nopțile să-mi dorm,
Ca rol normal să-și aibă întâmplarea,
Turnându-mi, în speranțe, cloroform.

Cum să-mi găsesc, principial, repere,
Când ne vorbesc nebuni și șarlatani
Ce s-au vândut, cu gândul la avere,
Trădându-se pe ei, momiți de bani?

Uitate-mi sunt ideile naive
Când fluturii-i priveam în zborul lor,
Având direcții clar ultimative
Ținând de-al clipei schimbător decor.

Când să am timp de a-nvăța mai multe
Văzând în juru-mi oameni ce, grăbiți,
Refiză, nonșalalnt, să mai asculte,
Și, de le spui ceva, se simt jigniți?

De multe ori privesc înspre departe,
Spre viitor, țintindu-l din trecut,
Și văd că lume-n două se împarte,
Iar ura e hotarul absolut.

Care-ar mai fi, mai nou, normala cale
De-a merge fără grija că nebuni,
Prea plini de ei și ifose morale,
Nu-ți pun, sub pași, jăratec și cărbuni?

E tot mai greu de-a crede și-a-nțelege
Ce-nseamnă sus și ce înseamnă jos,
De a-ți avea principiul sfântă lege
Ca să trăiești și-apoi să mori frumos.

vineri, 13 iulie 2018

Decisiva profunzime

Tu mă întrebi, nu știu cum să-ți răspund,
Că știu destul de multe despre tine,
Și că mi-e greu, cu greu mă mai ascund,
Să nu vorbesc de vremea care vine.

Știu multe din întregul tău trecut,
Din cele ce ți-e teamă a fi spuse,
Dar un motiv, banal, necunoscut
Mă face să le văd, de mult, apuse.

Nimic nu mi se pare important,
Valoarea are vremea următoare,
Și timpul ce, voind a fi liant,
Pune accent acut pe întâmplare.

Ce este-a fi nu-mi e deloc ascuns,
Și-n gânduri vin povești și multe fapte
Ce creionează, cert, un clar răspuns,
Bazat, firesc, pe-ntâia albă noapte.

Ca să-ți răspund nu ar ajunge-o zi,
Ar trebui să scriu o nouă carte
Despre cum poți, fără-ntrebări, iubi,
Și despre drum spre dincolo de moarte.

Îți spun că văd cum ochii ți se-nchid
Șimținu-mi căutarea-n profunzime
Lăsându-mi dreptul ca, mereu lucid,
În tine să devin viitorime.

Și despre timpul când, plecând în vis,
În vei lăsa deplina libertate
De-a fi-n deplină formă și decis,
Spre a trezi simțiri deja uitate.

Acesta-i primul pas, și-i suntem noi
Cei ce pot sparge porți și baricade,
Și pot ajunge, totdeauna-n doi,
Câștigătorii marii escalade.

joi, 12 iulie 2018

Drum deja

Am început un drum şi-mi sunt cobai,
Ca nu cumva, sedus de rătăcire,
Pavându-mi drum spre Iad în loc de Rai,
Să-mi fie vorba mare amăgire.

Mă las chemat de lipsa de răspuns
La multele, absurdele, probleme
Ca, luptă de va fi, să am de-ajuns
Putere de a trece de dileme.

Pe mine, mai întâi, de toate-ncerc,
Şi mie-mi pun condiţii restrictive,
Ca să-nţeleg de ce se-nvârt în cerc
Concepţii şi principii primitive.

Acesta-i drumul, nu-i de ieri ori azi,
Spus că va fi un fel de nouă armă
Demascatoare multor retrograzi
Ce-s fără somn, dar cer ca toţi să doarmă.

Ştiu bine văzut că pot să-i văd
Şi sunt ţintit de gânduri cu adresă,
Ce mă împing spre cuşcă ori prăpăd,
Ori, mai la modă, înspre lanţ ori lesă.

N-am ce să pierd, nici n-am cum să cobor,
Chiar dacă simt enorma oboseală
Când văd că multe-s taine de omor,
Fără motiv şi fără socoteală.

Nu fac rabat, nici superficial
Nu pot să fiu, gândind mereu la mine,
Că-n drumul, viitor, spre pas real
Nu pot să las un rău cu rol de bine.

Tot ce va fi deja s-a început,
Şi-i prins între idei sfredelitoare,
Ţintind spre infinitul absolut
Al zilelor firesc nemuritoare.

miercuri, 11 iulie 2018

Zi, când plouă

E astăzi, iar, o zi în care plouă,
Frunzele ude cad de prin copaci,
Tu, amintindu-ţi boabele de rouă,
Cauţi ceva şi, obosită, taci.

Un curcubeu de-asupră-ţi se arată
Când zâmbetul se prinde în priviri,
Făcând furtuna-ndată să se-abată
Pierzându-se cu totu-n amintiri.

Ceaţa din zare grabnic se ridică,
Lăsând în urmă-i urme pe alei,
Precum un fir ce-n patru se despică
Împovărat de sute de idei.

Te văd cum eşti... Îţi spun că eşti frumoasă,
Şi n-am, nicicum, motive să te mint,
Că poţi să te consideri norocoasă,
Păstrându-ţi adevărul ca alint.

Cuprind un tot, voind să spun puţine,
Să vezi firescul gândului fugar
Ce-mi e îndemn să spun că doar cu tine
Uit să mai cred că vieţii am hotar.

Iar apa ploii curge în şiroaie
Şi caută mereu să-şi facă vad,
Voind să nu ajungă în puhoaie,
Să nu-şi dezgroape rostul retrograd.

Ideea nu-i nici veche, nu-i nici nouă,
În vama-n care orice plată-i troc,
Împreunaţi vedem că încă plouă,
Şi-mpreunării eşti un vad de foc.