pe drumul disperării
Şi-n scîrţîtul porţii,
menirea dezbinării,
O noaptea fără margini
când ziua-i nourată
Şi liziera clipei
pe bolta înstelată.
O sacră desfrânare!
Desfrîul e culoarea
Şi cu nuanţă sfîntă
cînd nulă e valoarea,
Sînt marginea chemării
şi-mi mărginesc trăirea,
Dînd şanse amintirii
de-a-mi reproșa iubirea.
Mă plîng în somn că-i iarnă
şi viscolul mă poartă,
Prin ceruri de adâncuri,
dar eu tot cred în soartă,
Se zguduie pămîntul
cînd zbor ca o săgeată
Şi raspîndesc tumultul
cu vocea mea înceată.
Cerşesc cu mîna ruptă
şi vocea mea se strînge,
Şi răni îmi dau speranţa
că simt ce mă înfrînge,
Iar mîna mea vrea sînge
şi sîngele iubire
Ca să-nfăşor cu stele
a sceptrelor unire.
Prin adormirea serii
aştept, din cer, povaţa
Şi mă tot chem în taină
rănindu-mă cu viaţa,
Am nemurirea-n moarte
şi moartea-mi stă pe buze
Şi răzvrătirea nopţii
prin mine-şi cere scuze.
Am nopţile mai scurte
şi nopţi de nedormire,
Dar îmi păstrez speranţa
în clipa de trăire,
Şi fără gînd, o şoaptă,
o viaţă-mi răzvrăteşte
Într-un final tot fapta
e cea care-o-ntregeşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu