luni, 31 decembrie 1984

Flori de artificii

Ploi de stele de-artificii
Urcă şi coboară-n nimb,
Vinovaţii sînt complicii
Propăşiţi de noul schimb.

Căi Lactee de urale
Se înalţă din senin...
Drumul urcă iar o vale...
Eu doar mie mi-aparţin...

Merg un drum în libertate,
Iau firesc doar ce-nţeleg,
Şi numesc eternitate
Gîndul care mi-e întreg...

Lacrimi

Pustiu, ca umbra de scîntei,
Sub norii de zăpadă,
Adun din vorbe şi idei
O lume de paradă.
În falduri albe învelit
Un început răsare,
Iar timpul a întinerit
Pierzîndu-se în zare.

Sub mantii grele de furtuni
Răscrucea-i o-ntîlnire,
Mai cred în sacrele minuni
Robite de iubire.
Şi un cuvînt rămas postum
Îmi taie mereu drumul
Şi-adun din urmele de fum
Cu duioşie scrumul.

Şi-apoi din grindine şi foc
Dau brazii nemuririi
Şi caut raza de noroc
Şi pragul amintirii.
Iar cînd mă-ntorc din rătăciri
Spre taina măsluită
Mă ard în prag de împliniri
Şi-n şoapta răstignită.

M-adun la focul învingînd
Căldura casei triste
Şi port minunile în gînd
Şi-n lacrimi să existe.
Şi din deşertul ce mi-l am
Revine ca o boare
De cînd prin stele colindam
O taină călătoare.

vineri, 28 decembrie 1984

Despărţire-nseninată

Ne despărţim sub soarele de vară,
Împleticiţi în faptă şi tristeţi.
Şi trişti, pierzînd cea mai de preţ povară,
Vom sta la pîndă, paşnici, hrăpăreţi.

Sărută-mă, nu te uita la mine,
Nu te uita în ochii plini de fum,
De-acum, în iarna serilor senine,
M-or nărui poveri uitate-n drum.

Şi nici nu voi privi cum te voi pierde
În furnicarul defilînd pe drum
Dar cînd mă voi întoarce, te voi crede
Furtună care stinge nori de fum.

De-atunci voi vrea să priveghez într-una
Hotarul tainelor, secret, meschin
Înspre înaltu-n care plouă luna
Cu zîmbet dulce, palidu-i venin.

Voi vrea să plec spre zilele atlante
Şi-n voia lor în taină să trăiesc
Să-mi spintec viaţa ultimelor pante,
Venind, mereu, să-ţi spun că te iubesc.

Iar cînd va fi să-ţi fie nunta sfîntă,
Mai aminteşte-ţi zborul meu trecut,
Şi gîndul meu ce vorba o împlîntă,
Şi anii-n care tu l-ai cunoscut.

Să laşi apoi pe trubaduri să cînte
Un vag îndemn ce tu-l împerechezi
Şi către mine-n noapte să avînte
Amare vînturi, pline de zăpezi.

Şi mai târziu să cînte din vioară,
Din scripca lor, un cîntec minunat,
Şi pentru un mereu odinioară
Un veşnic altădată şi-altădat’.

Aşa fiind, să te retragi senină
În locul ce-ai să-l ştii îndepărtat,
Să te privesc prin raza de lumină
Veghind un adevăr adevărat.

Prin fulger şi prin trăsnet, între stele,
Îţi voi cînta plînsoarea ce va fi,
Şi lacrimi cîntul va voi să spele
O pravilă pe care-o voi iubi.

În marile instanţe, fără-a-mi spune,
Închide ochii, haide, şi te du,
Cînd vom privi castele de ruine,
Doar lacrimilor mele spune “nu”.

De-ai să mă vezi, să faci ce-i omeneşte
Să nu îmi spui nimic, nimic, nimic,
Mai bine treci şi-n taină ocoleşte
Păcatul grîului ce dă în spic.

De ce îngîni şuvoaiele de lacrimi
În ochii negri, puri şi răvăşiţi?
În nume îţi sădeşti un cer de patimi
Şi eu promit mereu ce tu promiţi.

Ştiai din iarnă vara ce-o să fie,
Că vom trăi doar mai de neuitat
Dar vorba ce ţi-am pus-o temelie,
Tu ai crezut că-i gîndul revoltat.

Pînă va fi să fie nunta sacră,
Primeşte ultimul buchet de flori,
Din piatră seacă seacă apa-n piatră
În curcubeul ultimei culori.

Ne vom uita, încetul cu încetul,
Aşa cum daţi uitării sîntem toţi
Şi va rămîne-n urmă alfabetul
Ce-a unduit cărarea către porţi.

vineri, 14 decembrie 1984

Suflet răzvrătit

De ce-ai plecat? Tu nu voiai să pleci,
Pe lungul drum cu luminiţe reci,
În noaptea-n care m-aşteptai să vin
Ca un torent de şoapte şi senin?

De ce-ai venit, de nu voiai să vii,
Ca o-ntîmplare seacă şi senină?
Azi drumul tău tu nici nu îl mai ştii,
Iar lacrima e arsă de lumină.

Ca un altar de vis şi întrebare
A fost ce-a fost, o lacrimă de-apoi.
De ce-ai plecat spre cinica uitare
De ce s-a stins un pas voit în doi?

De ce-ai plecat? Tu chiar voiai să pleci?
De ce-ai lăsat priviri prin lacrimi seci?
De ce-ai venit? Tu chiar voiai să vii?
Spune-mi, te rog, va fi să mai revii?

miercuri, 12 decembrie 1984

Romanţă din iarnă

Cînd suflă vîntul greu de iarnă
Cu iz de ger şi adormiri,
Vin peste noi, să se aştearnă,
Şi taine vechi, şi amintiri.
Vin toate, toate, dintr-odată
În toiul serilor tîrzii,
Lăsînd viforniţa uitată
În seama străzilor pustii.

Şi biciuiește vîntul iernii
Priviri din ochii rătăciţi
Spre timpul tristelor vecernii
Şi gîndul paşilor minţiţi.
Aştearne iarna albe garduri
Pe ceea ce se vrea real,
Ştergînd culoarea unor farduri
Ce-s doar contururi de fundal.

Cînd suflă vînturi viscolite
Şi lemnele trosnesc în foc,
Stelele-aleargă izgonite,
Prinzîndu-se-ntr-al iernii joc.
Şi iarna-şi trece ziua-n noapte,
Și mai departe noaptea-n zi,
Dîndu-ne timp de alte fapte,
Şi-un alt motiv de-a ne iubi.

duminică, 9 decembrie 1984

Proces

Ferice mă-nconjoară-o rază
Prin scop, prin ţel şi prin destin
Şi veşnic lumii stau de pază
Şi lumii veşnic mă închin.

Declar proces deschis terorii
Şi pun dreptatea avocat,
Dar, mincinoşi, judecătorii
Mă pun la zid predestinat.

Cu zgomot propriu, iluzoriu,
Luceşte un afet de tun
Şi-n prăbuşiri, inchizitoriu,
Nici vorbe nu mai am să spun.

În vechi instanţe prăbuşite
Se judecă proces meschin
Dar toate plîng neauzite
Pe norii negri care vin.

marți, 4 decembrie 1984

Ultima oră

În seara ultimă din vis
Ţi-am spus ce n-am avut curaj,
Şi gîndul nostru a închis
O poartă-a vechiului miraj.

Iar timpul parcă-a vămuit
Urmarea visurilor noastre...
Visasem noi c-am împlinit
Tăria zărilor albastre?

Aveam clădit din temelii
Castelul nostru de temei,
Ce ne-apăra de vijelii
Şi de blestemul dinspre zei.

Apoi, al vieţii surogat
S-a arătat cu tot ce ştie,
Pîn’ ce-am greşit cu-adevărat
Şi ne-a strivit în temelie.

Ne îndreptăm spre necuprins
Cu ochii vineţii de lacrimi
Şi gîndul care s-a incins
E plin de şoapte şi de patimi...

Să mă aştepţi într-un An Nou
Cu veşti frumoase din trecut,
Veni-voi, poate, eu cadou
Să-ţi spun de ce-s necunoscut.

Trecutul să-l uităm prin gînd,
Cele ce-n fapte-au fost induse,
Iubindu-ne, să dăm iertând
O palmă morţii presupuse.

Acum cînd mai avem puţin
Din tot ce cîndva am avut,
Putem reface, clandestin,
Ultima oră-ntr-un minut.

marți, 13 noiembrie 1984

Prag etern

Din pragul Dunării albastre,
Chemaţi de doruri de-nălţare,
Am căutat spre zări sihastre,
Spre ceruri fără de hotare.
Sub cerul nopţilor din vise
Plutind pe taina unui val,
Pornim spre creste necuprinse,
Un mal suntem urniţi spre mal.

Prin picăturile zăpezii,
Cu primul pas al dimineţii,
Am răvăşit ceasul amiezii,
Şi diafana rouă-a ceţii.
În gînd, apusului de soare,
I-am spus un crez şi-un legămînt
Şi-ntreaga, veche depărtare,
Ne-a nins pe creştete avînt.

Urmaşi ai vijeliei sfinte
Stindard al timpurilor terne,
Ne leagă tainic legăminte
De dăinuirile eterne.
Din pragul malurilor noastre,
Pe creste-adesea poposim
Şi valul Dunării albastre
În roi de stele îl privim.

miercuri, 24 octombrie 1984

Romanţă din război

Am prin mine un întreg prădalnic
Şi mă zugrăvesc palate vechi,
Visul meu şi gîndul meu hotarnic
N-are vorbe, plînge în perechi.

Învăţînd din mers rostul prostiei,
Viaţa mea e chiar şi ea război,
Am uitat aici glasul mîndriei
Şi-am să trec cu tancul peste noi.

Nu mai am nici ură, nici voinţă,
Sunt sătul să mor un anonim,
Dar, nemaiavînd nici o credinţă,
Mi-a rămas războiul ce-l trăim.

Îmi zvîcneşte viaţa-n al meu sînge,
Mîngîi nori de praf ce îi dezbin,
Îmi e dor în braţe a te strînge,
Puşca-mi plînge însă a destin.

Iar prin gînd uman şi provizoriu
Eu voi dezerta de pe pămînt,
Voi pleca tăcut şi derizoriu
Să mă-nalţ la gradul cel mai sfînt.

E alarmă. Lacrimi îmi bat gîndul,
Îmi iau arma, trebuie să plec,
Gîndul meu îl las acum plîngîndu-l
Şi spre moarte plec şi mă petrec.

sâmbătă, 13 octombrie 1984

Fapt al nopţii

Fapta vieţii te ridică,
Lumea e acum prea mică,
Cerbii zbor spre depărtare,
Tu nu poţi avea hotare.

Şi închină cupa plină
Să îţi jur şi eu lumină,
Paşii mei vin iar spre tine,
Noaptea-i tot ce-mi aparţine.

Noaptea asta-i limpezită
Şi-are numai o ursită.
Şi în taină iarăşi sapă
Pentru apă, groapă-n apă,

Să înveţi să faci risipă
Pentru tot ce faci în pripă,

Să rămâi ca un altar
Rugăciunii de hoinar.

joi, 4 octombrie 1984

Răspuns întîrziat

Azi îţi dau răspuns, cu-ntîrziere,
Pot să îl repet de mii de ori:
Eu sînt doar hotarnica părere
Ce ucide dimineţi în zori.

Pe sfîrşit de vis şi calendare
Eu rămîn un gînd fulgerător,
Am pierdut cu-aceeaşi disperare
Ce mă face azi nemuritor.

Mi-ai fost cândva şoaptă-nlăcrimată
Ca o filă de trecut absent,
Astăzi ştiu că eşti chiar tu sfărmată
În desfrîu minţit şi indecent.

Poartă-te pe visul nemuririi
Cu credinţă de înalt şi vis,
Retrăieşte-n sensul amintirii
Ca un trist, teribil, compromis.

Adu-mi jertfa stelelor căzute
Peste nerostitul legămînt,
Spune nopţii mele să-mprumute
Aripe din fulger şi cuvînt.

Dăruieşte-n amintirea noastră
Vorba ta-necată de regret,
Ca o şoaptă prinsă la fereastră
Şi strivită de un pas încet.

Te aştept să uit, a cîta oară,
Scopul de a fi prin altceva,
Primăvara plînge-n primăvară
Şi sînt eu, tot eu, altcineva.

Dăruieşte-te, suspin prădalnic
Către nopţi îngemănate-n nori,
Că-mi tot bat la poarta mea năvalnic
Amintiri de dimineţi şi zori.

Lasă-mi azi această mîngîiere
Să-ţi răspund, să tac şi să-ţi vorbesc,
Ce îţi pasă de a mea durere?
Ce îţi pasă că te mai iubesc?

Vorba ta e compromisul jalnic
Şi prefer să ard în felul meu,
Doar în munte bradul este falnic,
Doar prin mine eu voi fi mereu.

A fi ori....

M-aş răstigni pe-ntreaga amintire
De lumea ar vorbi ce n-ar vorbi
Şi aş rosti povestea în neştire
Sfîrşind mereu: A fi sau a nu fi.

Dar un destin slujit de anemie
Întoarce fila veche făr-a şti
Şi ultima mea şoaptă-n bucurie
Sfîrşeste iar: A fi sau a nu fi.

sâmbătă, 15 septembrie 1984

Vis frumos

Un vis frumos s-a spulberat
Şi începea o nouă toamnă,
Abia-i plecat şi ai uitat
Că miezul nopţii ne condamnă.
În gîndul tău e faptul firii
Şi împlinire şi complot,
Tu, lacrimă a amintirii,
Întoarce-te cu vis cu tot.

Distanţele nu sînt distanţe
Şi nu mai ştiu la ce mă-nchin,
Am adunat cîndva speranţe,
Azi doar speranţe mai susţin.
Cum eu sînt drumul spre prăpăd,
Eşti oaza mea din nălucire,
Trecutul nu-i şi nu te văd,
Dar ai fost viaţă şi iubire.

Mi-e dor de şoapta de mister
Strivit de şoapta ta fierbinte,
Cînd amintiri în lacrimi pier
Şi gîndul meu în şoapte minte.
Petală-a nopţii spulberate,
Eşti setea mea fără hotar,
Dă-mi înrobiri nemăsurate,
Dar vreau să gust al tău nectar.

Un vis frumos s-a spulberat
Şi noaptea s-a lăsat tăcut,
Era senin şi s-a-nnorat
Şi clipa noastră a trecut.
E noapte, nu ştiu ce să fac,
Destinul trece-aşa aproape,
Vorbesc cuvintele ce tac,
Plutind pe-nstrăinări de ape.

Gînduri către cititori

Cum să fie slugă pana
doar nimicului meschin,
cît în sînge arde rana
aburind paharul plin?

De citiţi aveţi cuvîntul,
vorba-i liberă prin sine...
De cînd lumea şi pămîntul
adevărul e-n ruine!

S-a vorbit, s-a spus într-una,
Chiar de ce nici nu se ştie.
Dar eu tot iubesc furtuna
Ce îmi spune: Scrie! Scrie!...

miercuri, 12 septembrie 1984

Balada controlorului uitat

Ca-ntr-un timp din trecut,
noaptea asta-mi petrec,
Într-o gară din munţi
luminată de-un bec,
Nu îmi vine s-adorm,
gîndul fuge, în zbor
Pe peronul pustiu,
umbre triste-mi dau zor...

Nu se știe nimic,
n-am de unde să știu,
Dacă pentru un tren
n-am venit prea tîrziu.
Întunericu-i greu,
ca desprins dintr-un vis,
Contrasens ideal
căii dinspre abis.

Sub un vechi felinar
de-ntuneric pătat,
Văd o umbră mișcînd,
dînd din mîini agitat.
Și o văd căutînd,
înainte-napoi,
Poate ea înţelege
de ce sîntem doar noi...

Mai departe plecînd,
mai aproape venind,
Îmi e clarul real,
și simt timpul murind.
Deslușesc într-un fel
rostul iscoditor,
Al acelui ce-a fost
într-un timp controlor.

Mă întreabă ce-aștept,
îi răspund că visez,
Însă îl și întreb
dacă nu deranjez...
Discutăm prin tăceri
despre banalităţi
Despre trenuri trecînd
înspre eternităţi.

Dar mai trece un timp
și-l întreb, răspicat...
La ce oră e trenul...
și îl văd încurcat...
Însă-mi dă un răspuns
cu excese de zel
Care-mi este-ndestul
ca să știu ce-i cu el.

Intr-un mod nefiresc,
poate chiar enervant,
Am dat vorbei un sens
nuanţat elegant:
Naşule știu și eu
cum a fost la-nceput,
Însă cred, de mult timp,
trenul n-a mai trecut!

Și-am rămas amîndoi
cu privirile-n nori
Așteptînd să vedem
cum apar primii zori.
M-a văzut că nu plec,
el cu mine a stat...
Dar, firesc, mai tîrziu
amîndoi am plecat...

Naşule, hai la drum!
Trenu nu-i, te-a uitat!
Hai cu mine, acum!
Asta-i tot!...
Şi-am plecat!

sâmbătă, 25 august 1984

La ceasul diminetii

La ceasul dimineţii,
cînd stelele-s pe cer,
Cînd toată lumea doarme
şi liniştea-i deplină,
Ne pregătim cu toţii,
şi cu un pas stingher
Plecăm încet spre munte,
spre raza de lumină.

Cu rucsacul în spate
şi dor de drumeţie,
Urcăm spre norii tainici,
cu pasul apăsat,
Şi zarea-ndepărtată
e neagră şi pustie,
Doar dorul de-nălţime
e veşnic ne’ntinat.

Cînd seara iar se lasă
şi-i linişte deplină,
Noi zăbovim o clipă
în jurul focului,
Privind un dans sălbatic
de flăcări şi lumină
În tabăra de corturi,
sub poala muntelui.

Cînd soarele răsare
şi-ncepe-o nouă zi,
Spre crestele cărunte
porni-vom împreună,
Vom fi mereu prieteni,
nedespărţiţi vom fi,
Cînd este greu şi-n viaţă,
şi-n munte, şi-n furtună.

La cumpănă de drumuri,
cînd soarta ne desparte,
Cînd inutil se pare
a fi un ţel sublim,
Vom încerca prin viaţă
să mergem mai departe,
Cu muntele în suflet
în pace să trăim.

marți, 14 august 1984

Plouă iar în Făgăraș

Plouă iar, în Munţii Făgăraş,
Din înalturi pline de zăpadă
Şi-şi clădeşte visul trist sălaş
Nelăsînd mai multe să se vadă.

Prevestind izbăvitoarea punte,
Cînd spre alte vremuri se îndeamnă,
Se avîntă umbrelele cărunte
Într-un cer al timpului de toamnă.

Plouă iar, mărunt, în Făgăraş
Dintr-o geană arsă de lumină
Soarele strivit într-un ogaş
Seamănă, cumva, cu luna plină.

Pravila din şoaptă-i luminoasă,
Însă ziua-i grea şi-ntunecată,
În orînduirea oneroasă,
Risipită, lacrima-i uitată.

Plouă iar, încet, în Făgăraş
Ca-n orgia viselor pierdute
Adunînd colindul unor paşi,
Peste începuturi osîndite.

Crestele au nori de zi senină
De un alb al ochilor de gheaţă,
Cuprinzând în nimburi de lumină
Oameni plini de dragostea de viaţă.

Oameni plini de viaţă,

oameni plini de zbor
Oameni printre oameni,
oameni ce nu mor.
Oameni plini vise,
oameni plini de zbor,
Oameni printre oameni,
oameni ce nu mor.

joi, 9 august 1984

Ultima clipă

Cu ochii noştri plini de patimi
Ne revedem cînd tu revii,
Dar, gîndul cum nu ţi-l mai ştii,
Rămîi în şoaptă şi în lacrimi.

S-a dus ce-a fost cîndva, odată,
Ce lumea-ntreagă a-nţeles,
Dar noi abisul am ales
Şi-n el ne-am pus credinţa toată.

Şi tot ce-a fost ne aparţine,
Nu vom putea da înapoi,
E totul trist între noi doi
Şi doar nimicul ne susţine.

Eu mai păstrez în amintire
Acele zile, ca un tot,
Chiar dacă, să-nţeleg nu pot
Ce poate crezi c-a fost iubire.

Dar totul e o grea minciună
Ce am numit-o, noi, mister,
Şi am urcat-o către cer
Pe un halou de semilună.

A fost ce-a fost de ne-am iubit,
Dar gîndul rău se înfiripă,
Cu fapta lui a şi sosit
Şi a trecut ultima clipă.

luni, 6 august 1984

Ultimul discurs

Bate vînt de jar
Stelele ce-apar.
Ne-apucăm acum
S-adunăm din drum
Vechiul sentiment.
Dar ce-a fost, a fost,
Nu mai are rost,
Eu mă dau înfrînt,
Nu mă mai avînt.
Astăzi sînt absent.

Am sosit grăbit,
Jocul s-a sfîrşit,
Totul e-n zadar,
Visul e coşmar,
Tainic răsfăţat.
Ne-acuzăm cu zel
În chip şi în fel,
Dar acum trăind,
Vorba nesfîrşind,
Şoapta a-ngheţat.

Înscenăm furtuni,
Evocăm minciuni
Şi sfîrşim plîngînd,
Flacăra arzînd
Se preface-n fum.
Porţi în umbra ta
Fapta ta şi-a mea.
Timpul a trecut,
Nu ne-am cunoscut,
Azi n-avem nici drum.

Ce n-am înţeles
Are un alt sens,
Şi-o să fim cuminţi,
Să ne dăm înfrînţi
Măsluind nevoi.
Nu mai am cuvînt
Să-ţi fiu legămînt,
Doar un gînd e bun,
Adio îţi spun,
Pentru amîndoi.

Şi nicicînd un gînd
Să nu-l pui la rînd,
Mergem tot la greu
Cu pasul mereu
Vînturînd nisip.
Tu te vrei să fii
Vis în armonii,
Dar ce a trecut
E prea cunoscut,
Ni-l citim pe chip.

De păstrezi ceva,
Nu mă întreba,
Chiar mă pot mîndri
Tot ce-a fost va fi
Şi cred în prăpăd.
Du-te-n lumea ta,
Nu te frămînta,
Nu visa iubiri
Cînd în amintiri
Numai nopţi se văd.

Eu, ce mai gîndesc?
Ori te mai iubesc?
Umbre mă înving,
Sufletu-mi încing
Şi toate-mi spun: Nu!
Oriunde m-aş duce,
Umbra ta mi-e cruce.
Te blestem suspect,
Cu-acelaşi respect...
La adio, tu!

Ce a fost, a fost,
A fost şi-a trecut,
Nu mai are rost
Nici ce-am cunoscut.
Ce am fost cîndva
Nu vom fi nicicînd,
De-a rămas ceva,
Povestim în gînd.

duminică, 5 august 1984

E drumul greu

inscripţie pe cartea lui Lucian Blaga
E drumul greu
Şi apa dă năvală,
Sînt singur, numai eu
Şi focu-i doar o pală,
E drumul greu
Prin norii de furtună
Şi numai eu, mereu,
Sub umbrele de lună.

E drumul greu
Şi noaptea mă-mpresoară
Eu jur pe Dumnezeu,
Stau apele să moară.
E drumul greu,
Iubita mea, priveşte
Acum, sînt numai eu,
Trecutul putrezeşte.

marți, 3 iulie 1984

Scrisoarea unui copil pierdut

Mamă, un copil pierdut de tine,
Pe care nu-l mai ştii, şi nu te ştie,
Plânge, c-a lui mamă nu mai vine
Şi îşi duce viaţa în robie.
Nu mai poate nici să îşi mai ducă
Trupul său şi grija ce o are,
Ochii lui în lacrimi se usucă,
E bolnav şi n-are alinare.

Printre câte-n gândul lui se-arată,
Tu eşti un miraj plin de accente
Şi te-nchipuieşte, şi te cată
Cu priviri în rătăciri absente.
Poate ziua lui e numărată,
Prea târziu să-l duci pe drumul veşnic,
Nu-i mai poţi fi mamă-adevărată,
Dacă lumânarea-i pui în sfeşnic!

Mamă, tu ce-i eşti ca o icoană,
Uită-te în jurul tău, să ştii:
Prea târziu să-i fii cu o coroană,
Ori ca la mormântul lui să vii!
Un copil te-aşteaptă-ntr-a lui lume,
Poţi să vii să-l vezi, nu cu ruşine,
El te ştie numai după nume,
Dar te vrea... Şi mama-i nu mai vine!

Un copil ce soarta sa o ştie,
Din atâta tristă zbuciumare,
A-nvăţat că noaptea-i timpurie
Când şi luna tot în zori răsare.
Lacrima cazândă-i şterge rândul
Dar privirea-i tot spre drum veghează,
Pe hârtia-aceasta-nscris e gândul
De copil uitat... Şi se semează...

duminică, 1 iulie 1984

Tipar de formă

În gloria ce, parcă, mă mai poartă,
E-o veşnică, nedreaptă, zbuciumare
Şi ca un gînd nedesluşit de soartă
N-am nici dureri, cum n-am nici alinare.
Şi astfel neştiind nici azi ce fi-va
Adun aici cu toată palma stinsă
Pentru atunci cînd gîndul birui-va
A nopţilor credinţă neînvinsă.

Dacă încerc s-adun, fără urmare
Pot să împart mereu necugetarea,
Cerut de-mi e, răspund la întîmplare
Ca să rămână-ntreagă întrebarea.
Şi tot la fel, astfel ca mai-nainte
Scăderea va vorbi şi pentru mine
Dar nici acum nu am măcar cuvinte
Să mai descriu un drum bătut de tine.

Însă-ţi apleacă fruntea ta senină
Pe pieptul meu rănit, pe drum, de gînduri
Şi vei afla, doar astfel, o lumină
Din orbitoarea beznă-a unor rînduri.
Am colindat un timp cu vorba frîntă,
Din toate am cules strivite vise,
Acum, doar tu mi-ai mai rămas, înfrîntă
De rîul unei lacrimi compromise.

Priveşte şi înalţă-ţi ochii-n soare
În nopţile ce nu mai poartă stele
Ai să citeşti, prin gînd, ce mă mai doare
Fiind mereu, mai singur, printre ele.
Sub fumul întinat de noi contururi
Nici pasul nu mai e ce e să fie,
Acum, în veci şi veşniciei pururi,
Am fapte, nu o umbră de mîndrie.

duminică, 3 iunie 1984

Ultimul discurs al lui Manole

Manole, acolo sus
S-a-nchinat precum Iisus,
Cînd cei nouă meşteri mari,
Încercării temerari,
Din lemn aripi şi-au făcut,
N-au zburat, doar au căzut
Și-au rămas în veşnicii
Un altar de temelii.

Într-un ultim, lung, cuvînt
A cuprins un legămînt:

-Ana, iartă-mă... acum,
plec şi eu pe-acelaşi drum...

Am trecut de ce-a fost rău,
Zid făcut-am trupul tău,
Mi-a rămas doar să privesc
Cum ceilalţi se prăbuşesc.

Ana,-n locu-acesta sfînt,
Eu sînt de pe-acum pămînt,
Am zidit atît de greu,
Te-am jertfit şi mor şi eu.
Am sfîrşit, şi eu sfîrşesc,
Alţii vin şi pribegesc,
Dar şi ultimul cuvînt
E-un blestem către pămînt.

Unde astăzi am să cad
Apa să-şi croiască vad,
Să se facă un izvor
La nimic folositor,
Rău la gust, mereu murdar,
Apă cursă în zadar,
Izvorînd din trupul meu,
Că n-am nici un Dumnezeu.

Copilu-l aud plângînd,
Lacrima lui îmi e gînd...

Ana, nu mă mai privi...
Tu, ca zid, vei tot trăi...

Poate sînt un om nedemn,
că îmi pun aripi de lemn,
Şi la ultimul hotar
mă dau eu luminii-n dar...
Deci adio, şi-i firesc
Şi mai mult să te iubesc.

joi, 24 mai 1984

Omenește, sperând

Încă se simte pulsul firii
Când pun accentul pe cuvînt
Şi mă închin, plîngînd, iubirii
Să-şi intre-n drepturi pe pămînt.
Şi spus fiind, toate-s temute,
Când gîndu-i plin de remuşcări,
În noaptea apăsării mute,
Mi-e dor, mereu, de depărtări.

Sub trista timpurilor haină,
Sînt un timid cu viaţa mea,
Dar gînd nebun m-apuca-n taină
De-a fi mai mult, un altceva.
Şi dacă tot îmi jur, în umblet,
Nici Dumnezeu nu mă opreşte
Să dau speranței rost în suflet,
Că a spera e omeneşte.

luni, 30 aprilie 1984

Astfel

Astfel, nu ştiu nici întrebarea,
De-ar fi prin vorbe să-ţi răspund,
Prin gînd uitat mi-e răzbunarea
Ca nori de viaţă să ascund.
Şi cum nu-mi ştiu deplin puterea,
Doar fapte-n vorbe mai sădesc,
Dar cum mă paşte iar durerea,
Ţi-aş spune... nu-mi mai amintesc.

Din cîte vreau ca amintire,
Blestemul meu mă va robi
Şi, ca supremă fericire
Mă-ndeamnă spre a şi iubi.
Apoi prin gînd de întîmplare
Mai număr iar din doi în doi,
M-apucă dor şi disperare
De vremuri vechi şi vremuri noi.

Ascuns prin ne’nţelese timpuri
Cînd toate sînt hotar strivit,
Ca un castel între nisipuri
Voi fi tot eu, şi n-am minţit.
Din toate cîte-au fost să fie
Şi cîte să mai fie-au fost,
Mi-adun şi-a mea copilărie
Deşi nu are nici un rost.

Şi prin poveşti nenumărate
La toate cîte-au fost, mă-nchin,
Şi plin de visuri spulberate
La vechiul meu motiv revin.
Şi-apoi îmi înfăşor cu sete
Alăturarea ce n-o am,
Cu gînd în gesturi prea încete
Mai cred norocul meu infam.

Doar printre gînduri exilate
Cu viaţa-mi răzbătînd prin vremi,
Pe căi de munte, neumblate,
Alături sînt, să nu te temi.
Cînd toţi încep să mă vorbească
În suflet de-ai să îmi citeşti,
Te roagă noaptea mea firească
Să uiţi ce nici nu-ţi aminteşti.

Culege taina ce se-aşterne
Pe tot ce murmură nătîng,
Şi-apoi în şoaptele-mi eterne
Ascultă-mi inima. Şi plîng.
Aşa, acum, ştii şi tu bine
Că-n tot ce eşti, e gîndul meu,
Nimicul vechi mă mai reţine
Să te iubesc, astfel, mereu.

sâmbătă, 24 martie 1984

Noi fără noi

Într-o lume fără nume,
Peste noi, fără de noi,
Se înalţă-o altă lume
Fără griji, fără nevoi.
Dacă unul minus unu
Veşnic vor rămîne doi,
Încă mai cîntăm cu tunul
Sărbătorile din noi.

Clipele, mai repezite,
Se retrag fără voinţă,
Piscurile-nzăpezite
Zac de-aceeaşi suferinţă.
În teroare şi iubire
Peste-o lume trepidantă,
Pacea lumii-n amintire
E credinţa enervantă.

Univers peste nefiinţă,
Mi-e credinţa umbră veche,
Umbră veche sub credinţă,
În desfrîu fără pereche.
Lumea peste pulsul firii
Mai pulsează adormirea,
Din analele iubirii
Culegînd neîmplinirea.

Noaptea am făcut-o cioburi,
Ca ulciorul dus la apă,
Şi prin timp de pus-am poduri,
Sapă groapa, frate, sapă.
Sapă-n apă pîn’ la sînge
Să asculţi pustie şoapta,
Noaptea lîngă noi se strînge
Şi ne fericeşte fapta.

luni, 12 martie 1984

Eternitatea ca măsură

Pe drumul vechi mergînd, nu-mi pasă,
De cît mai am de aşteptat…
M-am tot visat c-aş fi acasă
Şi-n vise te-am îndepărtat.
Mă văd o umbră abătută
Din calea rostului lumesc
Sărbătorind o zi pierdută
Mult prea uşor, prea nefiresc.

Ca şi răspuns la întrebarea,
Ce-şi vrea şi înţeles şi rost,
Mi-ai fost, şi îmi erai chemarea
Spre alb de ierni care au fost.
Ca şarpele strîngîndu-şi prada,
Strîng vîntul ce îmi bate-n geam,
Prin neguri albă-i doar zăpada,
Şi cel ce cîndva eu eram.

Nebunul ce-ţi spunea minune
Şi clipa vieţii-ţi dăruia
E gata,azi, să se împreune
Cu tot ce nu îi trebuia.
Muşcînd din măr, ca păcătoşii
Cînd prin real se mărginesc,
Gîndeam la fel ca mincinoşii,
Ca tu să vezi că te iubesc.

Ai spus prăpăd şi-ai spus iubire,
Şi-ai tot privit înspre trecut,
Cu-n dor nebun, fără menire,
Ţi-ai vrut ceea ce n-ai avut.
Sub piatra vechilor morminte
Tu n-ai văzut că-i viaţa mea...
N-ai înţeles, printre cuvinte,
Ceea ce, altfel, îţi spunea.

Prin toate ea ţi-a spus, spre ştiinţă,
Că-n toate viaţă-s oglindiri,
Şi că trăindu-te-n credinţă,
Avea-vei parte de-mpliniri.
Nemaiavînd nici rădăcina
Ce aripi zborului dădea,
Priveai pălind, în zori, lumina
Şi negura te cuprindea.

Ai pus blestem pe vorba rece
Ce printre zbateri se-ntrupa,
Şi-ai vrut izvoarele să-i sece
Când adevăruri îţi spunea.
Şi pus-ai mînă de la mînă
Să încropeşti un lait-motiv
Care abia acum se-ngînă
Cu un trecut obscen pasiv.

Ai spus Păcat! şi vorba plîns-a
O viaţă ce-ţi aveai în gînd
Şi te doreai mereu într-însa
Nehotărîri tărăgănînd.
Degeaba-mi povesteai într-una
Dorindu-ţi altfel să gîndesc,
Pluteşti în neguri ca minciuna...
Şi, totuşi, tot te mai iubesc.

Eternă-acum, din nicăieri,
E ziua care a fost ieri,
Etern e mîine prin poimîine
Şi rost al grîului din pîine.

miercuri, 7 martie 1984

Cîntec cu tine

Te sărut pe frunte, te sărut pe tîmplă,
Cînd în ochi ai lacrimi, ochii ți-i sărut,
Mult prea grea e viața, multe se întîmplă,
Tu le porți povara, nu-ți par de temut.

Prind în mîna rece inima-ți fierbinte
Și în așteptare stau și te privesc,
Dintr-un gînd de taină îmi aleg cuvinte
Ca să-ți spun, pe față, că te și doresc.

Ca un fel de plată, mai mereu tardivă,
Mă-ndoiesc de vrerea visului hoinar,
Dar mi-e îndoiala grabnic regresivă,
Că te știu simțirii singur corolar.

Îmi pun jar pe suflet și mă bat cu stele,
Între două gînduri tu-mi ești fapt real,
Chiar de-aș sta lanțuri, sau între zăbrele,
Îmi ești laitmotivul existențial.

De-mi pleca-voi capul, nu-l plec sub secure
Doar sub pasu-ţi moale, să pășești ușor,
Că atît cît poate lumea să îndure,
Adevărul vieții e nimicitor.

Te sărut pe tîmplă, te sărut pe frunte
Te sărut pe buze, ochii ţi-i sărut
Te ridic spre ceruri iar eu plec în munte
Ca s-aduc pe toate mai la început.

duminică, 4 martie 1984

Scrisoare (III)

Mă îndemni cu şoapte dezbinate
Şi-mi clădesc palat de bucurie
Ca prin zile mult, prea mult, uitate
Să-mi refac uitata mea mândrie.
Îmi săruţi o şoapta-nlăcrimată
Plînsă într-un rest de amintire
Ca să-mi sugerezi, ca mod de plată,
Un îndemn spre ură şi iubire.

Caut înţelesuri răzbunării
Pînă în absurdul cel sălbatic
Ca să dau motive înserării
Să-mi arate focul în jăratic.
Vara dacă-ar fi însîngerată,
Mi-aş simţi speranţa cabotină
Morţii m-aş mai da, măcar o dată,
Să prefacă bezna în lumină.

Mă îndemni cu lacăte şi druguri
Să despart iubirile cu ură
Şi s-aprind făcliile pe ruguri
Ca să văd cât sufletul îndură.
Îţi răspund credul dar provizoriu
Că-mpreun o vară cu o toamnă,
Dar eu ştiu că-i totul derizoriu,
Timpul nu-i motivul ce mă-ndeamnă.

Cu regrete îmi răpun voinţa,
Dus de gînd în prag de disperare,
Acceptînd că numai suferinţă
Mă mai scapă de destrăbălare.
Am un alibi de foc, fierbinte,
Că mi-ai fost motiv de răvăşire,
Şi-mi spuneai că mergem înainte
Dar ştiai că-i vorbă de-amăgire.

sâmbătă, 3 martie 1984

De n-am...

De n-am în fapte tot ce-nseamnă
În chintesenţă bucuria,
Degeaba gîndul mă îndeamnă
Să nărui lanţul şi robia.

Simt pragul ce-mi sugrumă şoapta
Lovind din plin cu-n bici al morţii,
Voind fără de sensuri fapta
Ce joacă doar pe cartea sorţii.

De n-am prin mine ce mă doare
Mai rău voi fi bolnav de toate
Degeaba voi privi la soare
Şi voi da iama-n nopţi uitate.

Mi-s leacurile ca o boală
Şi noaptea doar un pas spre moarte,
Mi-e plină-i mintea, şi mi-e goală
Când firu-n şapte îl desparte.

De nu mă-mbată şoapta serii,
Un gînd postum mă va cuprinde
Ca, prins în chingile plăcerii,
Să vreau absurdul a-l pretinde.

Încă mai am ceva degeaba...
Fapte de noapte ca-mplinire,
Dar drumul mi-e cuprins de graba
De a trăi întru iubire...

miercuri, 29 februarie 1984

Plânset de ecou

Să plîngi iar, desiş frumos
Astăzi eşti şi n-ai folos,
Gheaţa-i spartă doar de frig
Şi ca un nebun îţi strig:

Viaţa-i viaţă cum vrea ea,
N-are cum fi altcumva,
Totu-i vechi, nimic nu-i nou,
Chiar şi-un gînd are ecou...

Să plîngi iar pădure-n gînd
Că vei fi la joagăr rînd,
În lumina din lumini
Poţi să vezi şi mărăcini.

Nu în pace ci-n război
Mor cei bravi şi-ajung eroi,
Pe Pământ luptele-s vechi
Între şoapte neperechi.

Să plîngi iar copac stingher,
Cît ai fost plin de mister
Aiscos adevăr din sorţi
Şi-ai reînviat din morţi.

La-nceput multe-s doar vis,
Fără iz de compromis,
Cînd absurdul e firesc,
Vieţile se războiesc.

Însă plîng la fel şi eu
Şi voi fi un plîns mereu,
Cît mai pot să mă mai îngîn
Înrobit să-mi fiu stăpîn.

Viaţa ca viaţă se vrea,
Nu doar gând în mintea mea,
Gîndul, cînd n-are ecou,
Se vrea umbră de cavou...

sâmbătă, 4 februarie 1984

Stelelor căutător

Te-am căutat, visînd, spre stele,
Prin nori şi-ndepărtate zări,
Adesea-n visurile mele,
Pe drumuri largi şi pe cărări.

Te-am căutat apoi pe mare,
Pe valul rece şi-nspumat,
Cînd tu fugeai, întru uitare,
Spre alt tărîm, însingurat.

Privirea mi-o arunc în ape
Şi plec şi eu pe urma ei,
Simţindu-mă mult mai aproape
De fapta justului temei.

Doar ploaia, -n noaptea veşniciei,
Cu cerul ei înfierbîntat,
Punînd accente nebuniei,
Consensul ni-l lăsa uitat.

Şi azi mă uit plîngînd spre stele,
În nopţi de mai, cu cer senin,
Ca-n lacrimi visele să spele
Vremuri apuse, cînd revin.

Te-aud cum plîngi rătăcitoare,
Cînd fierbe marea în furtuni,
Că-ţi este frig, că visul doare,
Că tot aştepţi semn prin minuni.

Mai caut prin tristeţi uitate,
Cînd văd cazînd o stea din cer,
Şi tăinuiesc un vis în toate,
Chiar dacă-n fuger ele pier.

vineri, 3 februarie 1984

Şi merg...

Merg iar pe drumul către vară
Cum am tot mers de-atîtea ori
Şi plînge gîndul către seară
Prin fapta primilor fiori.

Mai trec prin zilele uitate
Cu seara gîndului din vis
Şi-n toate ce-mi mai sînt curate
Mai am culori de compromis.

Îmi vine seara-nlăcrimată
Să-mi spună tot ce s-a-ntîmplat,
Eu cu privirea zbuciumată
Rămîn în viforul uscat.

Plouă cu stele-nfrigurate
Şi pasul îmi e iar stingher,
Am căutat în tot şi-n toate
Un chip senin strivit de cer.

Ştiam că visul se sfîrşise,
Trăiam ucis de „a uita”,
Dar tu, un curcubeu de vise,
Plecai cu toată viaţa ta.

duminică, 1 ianuarie 1984

Cîntec trist

(Dezrădăcinaţilor)
Plecat-aţi într-o altă parte
cu ura binelui în sînge,
Destinul îl semnaţi cu moarte
peste iubirea ce se frînge.

Prin umilinţe fără soarte
sînteţi robie şi-nrobiţii,
Şi ninge sacru ca pe-o roată,
plîngîndu-vă sărbătoriţii.

În umbra veşnicei iluzii
vă repeziţi spre-ngenunchere,
Vă-ntrezăriţi între aluzii
şi urlă moartea cu plăcere.

Rămîne-o umbră despicată
destinul ce-aţi purtat în vise,
Şi noua lume desfrînată
deschide drum de uşi închise.

Şi nici n-a mai rămas din toate
decît un nume ce vă tine,
Şi-n clipele îndurerate
La rădăcini aveţi ruine.

Mai crezi?

Mai crezi că mai exist ca nume
În vatra plină de candoare,
De tot mă-ntrebi cînd îţi voi spune
Ce boală am şi ce mă doare?

Mai crezi că unanim e totul,
Că plîng mereu atunci cînd rîd,
Şi voi aprinde iarăşi focul
Cu gîndul caraghios şi hîd?

Mai crezi că acordat-am bine
Vioara-n cîntul vieţii mele,
Şi de la mine pîn’ la tine
E tot atît ca pîn’ la stele?

Mai crezi că spus-am amăgire
Cu gîndul numai la trecut,
Şi mi-aş purta ca împlinire
Credinţa mea-n necunoscut?

Mai crezi? Eu nu mai cred nimica,
Pun pasul peste ape-n ape,
Şi am curaj cît încă frica
Îmi dă tîrcoale pe aproape.

Ce să mai cred? Nu am ce crede,
Am spus tot ce aveam de spus,
Şi am rămas să nu pot vede
Că mîine-i şoapta ce s-a dus!

Mai crezi, să cred în ce nu este,
Să cred în vifor, în furtună,
Să cred în basm şi în poveste,
Să cred în soare şi în lună!

Apoi, de crezi, mă şi ascultă,
Şi dacă poţi mă înţelege,
Cînd toată lumea mă insultă,
Eu cred a lacrimilor lege.