sâmbătă, 24 martie 1984

Noi fără noi

Într-o lume fără nume,
Peste noi, fără de noi,
Se înalţă-o altă lume
Fără griji, fără nevoi.
Dacă unul minus unu
Veşnic vor rămîne doi,
Încă mai cîntăm cu tunul
Sărbătorile din noi.

Clipele, mai repezite,
Se retrag fără voinţă,
Piscurile-nzăpezite
Zac de-aceeaşi suferinţă.
În teroare şi iubire
Peste-o lume trepidantă,
Pacea lumii-n amintire
E credinţa enervantă.

Univers peste nefiinţă,
Mi-e credinţa umbră veche,
Umbră veche sub credinţă,
În desfrîu fără pereche.
Lumea peste pulsul firii
Mai pulsează adormirea,
Din analele iubirii
Culegînd neîmplinirea.

Noaptea am făcut-o cioburi,
Ca ulciorul dus la apă,
Şi prin timp de pus-am poduri,
Sapă groapa, frate, sapă.
Sapă-n apă pîn’ la sînge
Să asculţi pustie şoapta,
Noaptea lîngă noi se strînge
Şi ne fericeşte fapta.

luni, 12 martie 1984

Eternitatea ca măsură

Pe drumul vechi mergînd, nu-mi pasă,
De cît mai am de aşteptat…
M-am tot visat c-aş fi acasă
Şi-n vise te-am îndepărtat.
Mă văd o umbră abătută
Din calea rostului lumesc
Sărbătorind o zi pierdută
Mult prea uşor, prea nefiresc.

Ca şi răspuns la întrebarea,
Ce-şi vrea şi înţeles şi rost,
Mi-ai fost, şi îmi erai chemarea
Spre alb de ierni care au fost.
Ca şarpele strîngîndu-şi prada,
Strîng vîntul ce îmi bate-n geam,
Prin neguri albă-i doar zăpada,
Şi cel ce cîndva eu eram.

Nebunul ce-ţi spunea minune
Şi clipa vieţii-ţi dăruia
E gata,azi, să se împreune
Cu tot ce nu îi trebuia.
Muşcînd din măr, ca păcătoşii
Cînd prin real se mărginesc,
Gîndeam la fel ca mincinoşii,
Ca tu să vezi că te iubesc.

Ai spus prăpăd şi-ai spus iubire,
Şi-ai tot privit înspre trecut,
Cu-n dor nebun, fără menire,
Ţi-ai vrut ceea ce n-ai avut.
Sub piatra vechilor morminte
Tu n-ai văzut că-i viaţa mea...
N-ai înţeles, printre cuvinte,
Ceea ce, altfel, îţi spunea.

Prin toate ea ţi-a spus, spre ştiinţă,
Că-n toate viaţă-s oglindiri,
Şi că trăindu-te-n credinţă,
Avea-vei parte de-mpliniri.
Nemaiavînd nici rădăcina
Ce aripi zborului dădea,
Priveai pălind, în zori, lumina
Şi negura te cuprindea.

Ai pus blestem pe vorba rece
Ce printre zbateri se-ntrupa,
Şi-ai vrut izvoarele să-i sece
Când adevăruri îţi spunea.
Şi pus-ai mînă de la mînă
Să încropeşti un lait-motiv
Care abia acum se-ngînă
Cu un trecut obscen pasiv.

Ai spus Păcat! şi vorba plîns-a
O viaţă ce-ţi aveai în gînd
Şi te doreai mereu într-însa
Nehotărîri tărăgănînd.
Degeaba-mi povesteai într-una
Dorindu-ţi altfel să gîndesc,
Pluteşti în neguri ca minciuna...
Şi, totuşi, tot te mai iubesc.

Eternă-acum, din nicăieri,
E ziua care a fost ieri,
Etern e mîine prin poimîine
Şi rost al grîului din pîine.

miercuri, 7 martie 1984

Cîntec cu tine

Te sărut pe frunte, te sărut pe tîmplă,
Cînd în ochi ai lacrimi, ochii ți-i sărut,
Mult prea grea e viața, multe se întîmplă,
Tu le porți povara, nu-ți par de temut.

Prind în mîna rece inima-ți fierbinte
Și în așteptare stau și te privesc,
Dintr-un gînd de taină îmi aleg cuvinte
Ca să-ți spun, pe față, că te și doresc.

Ca un fel de plată, mai mereu tardivă,
Mă-ndoiesc de vrerea visului hoinar,
Dar mi-e îndoiala grabnic regresivă,
Că te știu simțirii singur corolar.

Îmi pun jar pe suflet și mă bat cu stele,
Între două gînduri tu-mi ești fapt real,
Chiar de-aș sta lanțuri, sau între zăbrele,
Îmi ești laitmotivul existențial.

De-mi pleca-voi capul, nu-l plec sub secure
Doar sub pasu-ţi moale, să pășești ușor,
Că atît cît poate lumea să îndure,
Adevărul vieții e nimicitor.

Te sărut pe tîmplă, te sărut pe frunte
Te sărut pe buze, ochii ţi-i sărut
Te ridic spre ceruri iar eu plec în munte
Ca s-aduc pe toate mai la început.

duminică, 4 martie 1984

Scrisoare (III)

Mă îndemni cu şoapte dezbinate
Şi-mi clădesc palat de bucurie
Ca prin zile mult, prea mult, uitate
Să-mi refac uitata mea mândrie.
Îmi săruţi o şoapta-nlăcrimată
Plînsă într-un rest de amintire
Ca să-mi sugerezi, ca mod de plată,
Un îndemn spre ură şi iubire.

Caut înţelesuri răzbunării
Pînă în absurdul cel sălbatic
Ca să dau motive înserării
Să-mi arate focul în jăratic.
Vara dacă-ar fi însîngerată,
Mi-aş simţi speranţa cabotină
Morţii m-aş mai da, măcar o dată,
Să prefacă bezna în lumină.

Mă îndemni cu lacăte şi druguri
Să despart iubirile cu ură
Şi s-aprind făcliile pe ruguri
Ca să văd cât sufletul îndură.
Îţi răspund credul dar provizoriu
Că-mpreun o vară cu o toamnă,
Dar eu ştiu că-i totul derizoriu,
Timpul nu-i motivul ce mă-ndeamnă.

Cu regrete îmi răpun voinţa,
Dus de gînd în prag de disperare,
Acceptînd că numai suferinţă
Mă mai scapă de destrăbălare.
Am un alibi de foc, fierbinte,
Că mi-ai fost motiv de răvăşire,
Şi-mi spuneai că mergem înainte
Dar ştiai că-i vorbă de-amăgire.

sâmbătă, 3 martie 1984

De n-am...

De n-am în fapte tot ce-nseamnă
În chintesenţă bucuria,
Degeaba gîndul mă îndeamnă
Să nărui lanţul şi robia.

Simt pragul ce-mi sugrumă şoapta
Lovind din plin cu-n bici al morţii,
Voind fără de sensuri fapta
Ce joacă doar pe cartea sorţii.

De n-am prin mine ce mă doare
Mai rău voi fi bolnav de toate
Degeaba voi privi la soare
Şi voi da iama-n nopţi uitate.

Mi-s leacurile ca o boală
Şi noaptea doar un pas spre moarte,
Mi-e plină-i mintea, şi mi-e goală
Când firu-n şapte îl desparte.

De nu mă-mbată şoapta serii,
Un gînd postum mă va cuprinde
Ca, prins în chingile plăcerii,
Să vreau absurdul a-l pretinde.

Încă mai am ceva degeaba...
Fapte de noapte ca-mplinire,
Dar drumul mi-e cuprins de graba
De a trăi întru iubire...