noaptea asta-mi petrec,
Într-o gară din munţi
luminată de-un bec,
Nu îmi vine s-adorm,
gîndul fuge, în zbor
Pe peronul pustiu,
umbre triste-mi dau zor...
Nu se știe nimic,
n-am de unde să știu,
Dacă pentru un tren
n-am venit prea tîrziu.
Întunericu-i greu,
ca desprins dintr-un vis,
Contrasens ideal
căii dinspre abis.
Sub un vechi felinar
de-ntuneric pătat,
Văd o umbră mișcînd,
dînd din mîini agitat.
Și o văd căutînd,
înainte-napoi,
Poate ea înţelege
de ce sîntem doar noi...
Mai departe plecînd,
mai aproape venind,
Îmi e clarul real,
și simt timpul murind.
Deslușesc într-un fel
rostul iscoditor,
Al acelui ce-a fost
într-un timp controlor.
Mă întreabă ce-aștept,
îi răspund că visez,
Însă îl și întreb
dacă nu deranjez...
Discutăm prin tăceri
despre banalităţi
Despre trenuri trecînd
înspre eternităţi.
Dar mai trece un timp
și-l întreb, răspicat...
La ce oră e trenul...
și îl văd încurcat...
Însă-mi dă un răspuns
cu excese de zel
Care-mi este-ndestul
ca să știu ce-i cu el.
Intr-un mod nefiresc,
poate chiar enervant,
Am dat vorbei un sens
nuanţat elegant:
Naşule știu și eu
cum a fost la-nceput,
Însă cred, de mult timp,
trenul n-a mai trecut!
Și-am rămas amîndoi
cu privirile-n nori
Așteptînd să vedem
cum apar primii zori.
M-a văzut că nu plec,
el cu mine a stat...
Dar, firesc, mai tîrziu
amîndoi am plecat...
Naşule, hai la drum!
Trenu nu-i, te-a uitat!
Hai cu mine, acum!
Asta-i tot!...
Şi-am plecat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu