vineri, 29 martie 1985

Declaraţie

Se tînguiesc în zori, netrebnici:
Eu îţi dau asta! ... Dă-mi... Îţi dau...
Dar vai, cînd ei de iad sînt vrednici
Doar eu în cale le mai stau?

Eu cînd mă-ndoi fără motive
Şi cînd în ochii mei sînt lacrimi,
Renunţ la timp şi adjective,
Adun în mine-a lumii de patimi.

Mă clatin. Ură, nedreptate
Îmi arde chiar şi legea firii,
Mi-au mai rămas acum, din toate,
Doar bucuriile iubirii.

De la săraci fără putere
Îmi iau tăria şi avîntul,
Durerea lor e-a mea durere,
Prin toate lor le dau cuvîntul.

De n-aş da piept cu uraganul
Mi-ar fi mai mult de mine silă,
Pot aştepta să treacă anul,
Dar n-am să pot trăi din milă.

De ce să nu slujesc suspinul?
De ce să-nalţ aristocraţii?
Al lumii unul e destinul
Şi-s cu săracii. Jos bogaţii!

Ah, ce-ntrebări adevărate:
De ce mă leg de nu mă doare?
Mă doare. Gînduri birocrate,
Desfrîu sub lege şi teroare.

Iubesc o viaţă anonimă
Iubesc o viaţă-n sărăcie
Prefer doar plata mea infimă
Că sînt bogat cît am mîndrie.

Şi n-am să-ngădui niciodată
Ca mîna mea să stea întinsă,
Mai bine-n lacrimi e udată
Decît de cineva atinsă.

De aş voi şi bani şi-avere
Le-aş aduna şi fără trudă,
Dar astea nu îmi dau putere
Mai sus e fruntea care-asudă.

Ei, da, de n-aş trăi în lume
De-aş judeca doar ce-i al meu
M-aş afunda sub un biet nume
Pierdut între cei mulţi mereu.

Astfel privesc oamenii-n faţă
Şi-n ochii lor mai pot privi,
Mă pot trezi de dimineaţă
Şi pot în viaţă izbîndi.

joi, 28 martie 1985

Inscripţie pe masa tăcerii

Eu tac,
Tu taci.
Acesta-i ordinea de zi: Tăcerea.

Şi toată lumea tace.

E frig
şi îţi spun totul prin tăcere.

Tu mă asculţi
şi-mi răspunzi în tăcere.

Apoi,
te văd prin ceaţă
şi te strig în tăcere.

Tu asculţi
şi mă mîngîi în tăcere.

Şi mai vorbim,
în tăcere,
la masa tăcerii,
făcîndu-ni-se dor
de tăcere...

vineri, 22 martie 1985

Poveste, la final

Venit-ai, acum, să-mi dai veste
Că pasul ce-l faci este mare,
Că intri-ntr-o altă poveste,
Şi duci pe cea veche-n uitare.
Îmi spui că faci totul în grabă,
Dar poţi fi atentă la toate...
Accentu-l pui pe ultima silabă,
Ca să-nţeleg că, altfel, nu se poate.

Îţi las la-ndemână tăcerea
Din ea, orice vei vrea, să faci,
Nu vreau, nici nu-mi doresc puterea
De-a crede că-ţi dorşști să taci.
Dă zor... Ia aminte cum piere
Căldura, cînd focul se stinge,
Sau dacă nu-şi are putere
Şi vîntul, prea tare,-l învinge.

Ne-am vrut în urcări totdeauna,
Priveam, mai tot timpul, spre stele
Azi însă ne-apasă minciuna,
Uitat-am cu totul de ele.
Priveşte cum taina sihastră
Îngînă un gînd de niciunde,
Şi-ntreabă de-a fost fapta noastră,
Sau gest ce-n banal se ascunde?

Te văd învelită de lacrimi,
Şi gândul ţi-l simt dus departe,
Ne-apasă teribil, sub patimi,
Destinul prin rostu-i aparte.
Ţi-e încă-n porniri răbufnirea,
Crezându-te rază de soare,
Deşi te tot cheamă iubirea
Să fii, să rămîi... Dar te doare...

În pasul de fire răzleaţă
Îti faci jurăminte solemne,
Croindu-ţi, în vise, o viaţă
Ce-o vrei, prin minuni, să-ţi dea semne.
Dă-mi foc, e firesc, fără milă,
Şi dă chiar şi focului nume,
Că, totuşi, e prea puerilă
Privirea ce-o-ndrepţi înspre lume.

Eu văd depărtarea, senină,
Deasupra de-al apei noroi,
Sperînd că e vremea să vină
Consensul firescului noi.
Rămân o lumină ascunsă,
Chiar dacă nu-mi pasă de mine,
Prin lumea de neguri străpunsă
Tu, pleacă! Să-ţi fie, vreau, bine!

luni, 18 martie 1985

Răvaş

Un dor cu tristeţe şi jale
Azi semăn pe fapta din urmă,
Dar uite ce ceaţă-i pe cale
Şi gîndul speranţa îmi curmă.
Şi iar se aude un bucium,
Destinul mi-arată trecutul,
E iar bătălie şi zbucium,
Se sfarmă în pumn infinitul.

Priveşte cum taina poverii
De astăzi dă iama întruna,
În şoaptă mă-nchin primăverii
Cu gînd de-a mai fi totdeauna.
Trăind şi iubind teama veche,
Dau glas răzvrătirii din mine,
Sînt multe ce nu au pereche
Şi multe sînt astăzi ruine.

Ce bine că noaptea mă cheamă
Şi-mi spune că-i ultima dată,
Şi totuşi îmi e încă teamă
De noaptea aceasta-nstelată.
De-i ultima seară, prin fapte,
Dă-mi tainic sărutul tău rece,
E vifor sălbatic şi-i noapte,
Izvoarele vor să se-nece.

Furiş cată noaptea iubirea
Şi luna se pune să plîngă,
În toate-mplineşti amăgirea
Iar sufletul stă să se frîngă.
Degeaba dăm foc la lumină,
Răsare aceeaşi robie,
Şi ziua aceasta-i senină,
Doar norul de ploaie adie.

În şoapta mea, Crivăţ întruna,
Şi beznă străluce în zare,
Adio, şi-mi eşti totdeauna
Speranţa cea fără crezare.
Dă-mi mîna să-ţi strîng amintirea,
Căldură să-ţi dărui din moarte,
Azi noi împletit-am nefirea
Şi mergem stingheri mai departe.

Cît gîndul veghează venirea,
Eu ochii-i închid pe vecie,
Rămîne să plîngă iubirea
Cînd vîntul de toamnă-o s-adie.
Prin umbra ascunsă de mine,
Am totul şi cartea-i pe faţă,
Mereu tu rămîi, pentru tine,
Aceeaşi tirană măreaţă.

Dă foc veşniciei de aur
Cît încă mai eşti o credinţă,
E drumul meu plin de coclauri,
Dar tot te mai cred biruinţă.
Te ştiu adormire şi zvîcnet
Pe ultimul trăsnet de vară,
Şi încă mai port pe-al meu suflet
Sentinţa din ultima seară.

Pe lacrima ştearsă de sfinţii
Ce stau lîngă mine, cu tine,
Ne blestemă azi şi părinţii,
Că totuşi a fost foarte bine.
Dar încă rostit-am deodată
Blestem şi credinţă de moarte,
Chiar dragostea noastră uitată
În mine şi-n tine ne-mparte.

În ochii mei negri de ciudă
Tot cerul îmi plînge cu stele,
Ce muncă-n zadar şi ce trudă,
Şi vorbe sînt visele mele.
Ce bine că totuşi spre seară
Un gînd răvăşit ne mai cheamă,
Acum că e iar primăvară
De iarna trecută mi-e teamă.

Cu mîna întinsă, de pază,
Citim un răvaş anonim,
E ceaţă pe ultima rază
Şi noaptea în noi o simţim.
Cu mîna întinsă, în şoapte,
O ultimă noapte trăim,
Atît a rămas, doar o noapte,
Dar nu mai putem s-o-mpărţim.

luni, 11 martie 1985

Reproş

Degeaba numit-am iubire,
O şoaptă a urii ne cheamă,
Şi totul din marea zidire
E piatră, mormînt fără seamă.
Cu gîndul secat de nefiinţă
Te-aseamăn cu fata morgana,
De totul a fost bună ştiinţă
Te uită cum sîngeră rana.

În timpul sortit, gînd năvalnic
Te cheamă în ziua ce vine,
Şi trece absurb şi zburdalnic
Ca o despărţire-ntre destine.
Dă vorbe prin fapte destinul
Şi plîngi pe credinţa-mi de sînge,
Rămîn veşniciei străinul
Ce viaţa cu sine îşi strînge.

Şoptesc pentru tot ce-o să fie
Blestemul nescris al iubirii,
E tot ce mai am ca mîndrie
Din toată speranţa-mplinirii.
Visat-ai castel pe nisipuri,
Priveşte-l cum azi se dărîmă,
Şi-mi juri pe netrebnice timpuri
Că tu eşti, chiar tu, o fărîmă.

Zăpadă e viaţa-mi trecută,
Zăpadă şopteşte zefirul,
Şi toamna prin mine-mprumută
Din moarte, tăcut, elixirul.
Dă-mi viaţă să-ţi spun ce e viaţa,
Să uit să mai mîngîi pustiul,
Că uite, mă-nvăluie ceaţa
Şi-n vorbă răzbate tîrziul.

Întinde o mînă spre mine
Oricum e totuna. Totuna
E gîndul ce bate spre tine
Şi-n noapte mă ceartă într-una.
Plecat-ai prin fapt de iubire
Din plînset ce zbuciumul cată,
E totuşi o tristă-mplinire,
Dar nu, nu mă-ntorc. Niciodată!

(Am scris în ritmuri de catren
bătînd peronul şi în tren,
Am scris un gînd ce încă doare
în tren, în noapte, în picioare.
Cînd gîndul vechi mă tot bătea
plecam tîrziu din Reşiţa,
Şi cum scriam uitînd de viaţă
La Severin e dimineaţă).

joi, 7 martie 1985

Cîntec pentru niciodată

Pleacă! Pleacă! Pleacă! Drumul e-nainte
Nu mai am nici vorbe, nu mai am cuvinte,
Mi-a rămas trecutul singura-mplinire
Şi cu ochii-n lacrimi te numesc iubire.

Te robesc în mine, ca să fii o şoaptă,
Stau timid şi singur, cu un gînd ce-aşteaptă.
Fapta mea e faptă ce n-are iertare
Şi cu toate cele, n-o dau spre uitare.

Mă-fierbînt cu sarea mierii de albine,
Cu un gînd din urmă te mai chem la mine.
Îmi e dor de fapta dintr-a ta credinţă
Dar a mele vorbe sînt încă-o sentinţă.

Stau în fapt de seară, lacrimi stau să pice,
Îngerii din ceruri stau să mă ridice,
Lacrima e sînge, sîngele mă cheamă
Şi îmi este teamă, chiar îmi este teamă.

Dau năvală gînduri peste trupul firii,
Pun un pas în moarte, mă închin iubirii
Te-aş cuprinde-n braţe. Dar privesc ‘nainte,
Du-te, ăsta-i drumul. Nu mai am cuvinte.

miercuri, 6 martie 1985

Când bate luna

De mă bate vîntul
Toamna pe cîmpie,
Mă mai poartă gîndul
Prin copilărie.

Îmi adun credinţa
Din imensa noapte,
Şi îmi chem sentinţa
Prin desfrîu de şoapte.

Mai adun cu ură
Paşii, cînd vin zorii,
Dar, din flori de zgură,
Năpădesc fiorii.

Chem o nouă şoaptă
Rătăcind prin stele,
Noaptea stă şi-aşteaptă
Gîndurile mele.

Cheamă depărtarea
Nourii în floare,
Şi-mi urăsc chemarea
Cînd privesc la soare.

Lunecă tîrzie
Luna printre toate,
Şi-apoi vîntu-adie
Visuri spulberate.

Şoapta desfrînată
Stăruie-n furtună,
Noi, ca niciodată,
Sîntem împreună.

Reclădesc palatul
Sfărîmat de silă,
Şi umbresc înaltul
Fără să am milă.

Azi, ca totdeauna
Regăsesc cuvîntul,
Cînd mă bate luna
Şi plînge pămîntul.

luni, 4 martie 1985

Cuvînt şoptit

Cîntă-o lebădă în noapte
Peste viforul şoptit,
Eu pieri-voi printre şoapte
Chiar prin tot ce am iubit.

Cîntă-n urmă fără teamă
Către steaua ce o cată,
Eu mă duc, iar ea mă cheamă,
Inima mi-e ne-mpăcată.

Din hotarul aşteptării
Visul meu spre ceruri bate
Şi, ca semn al întrebării,
Stau iubirile uitate.

N-am decît un dor de viaţă
Ca să nărui despărţirea,
Şi să scald în foc de ceaţă
Viforul şi nemurirea.

Împlinesc cununi de stele
Spre a priveghea destinul,
Sărbătoarea zilei mele
Tot va lumina suspinul.

Cîntă-o lebădă şi moare,
Viaţa mea e viaţa ei,
Orice întristare doare,
Plînsul nu mai are zei.

sâmbătă, 2 martie 1985

Dor de ploaie

Ce tristă-i pădurea. Şi plouă!
Un trăsnet străluce a moarte,
Plecînd nicăieri şi departe.
Ce tristă-i pădurea. Şi plouă!

Ce veşnic răzbate pustiul!
Un fulger renaşte din rază
În gîndul ce gerul păstrează.
Ce veşnic răzbate pustiul!

Ce noapte şi vreme a vieţii!
În susurul blînd plîng izvoare,
Şi cerul din noapte răsare.
Ce noapte şi vreme a vieţii!

Ce cîntec se-aude în zare!
O lebădă neagră-i pe ape,
Şi cîntă, mereu mai aproape.
Ce cîntec se-aude în zare!

Ce neagră e negura nopţii.
Şi ninge sălbatic îndemnul,
Sub zorii de ceaţă-i infernul.
Ce neagră e negura nopţii!

Ce drum se aşterne pe cale!
Străbat ca nebunul o noapte,
Ce-mi scurmă trecutul prin soapte.
Ce drum se aşterne pe cale!

Ce neagră e negura nopţii.
Ce tristă-i pădurea. Şi plouă!

Scrisoare (I)

Un gînd îmi pare noaptea ce-mi destramă
un crez rostit apusului de soare,
Cît frumuseţea ta încă mă cheamă
simt că trăiesc o cinică eroare.

Degeaba oameni degeraţi de vară
trăiau iubind şi soarele curat,
Te-am scos din mintea mea încet afară
ca drumul să răzbată ne-ntinat.

Mă mai apasă trist şi derizoriu
tot ce rosteşte gîndul de departe,
Iat tu îmi spui minţit şi provizoriu
că ai să mă iubeşti pînă la moarte.

Plutea în cer ca o enigmă sfîntă
tot aurul de sînge purpuriu
Şi vorba-mpotrivirii mă încîntă
un adevăr rostind. Dar prea tîrziu.

Sub răbufnirea sîngelui ce curge
azi mi te-ai da odată şi-nc-o dată
Şi timp se trece. Şi prin noi se scurge
credinţa tinereţii sfărîmată.

Te-a revoltat condiţia-mi pustie,
dar tot m-ai afundat pînă la gît
Şi-ai plîns cînd vînturi începeau s-adie,
ca să rămîn cu drumul meu şi-atît.

Jurasem să clădim ca o minune
din sărutări şi gînd de primăvară
Palat de nemuriri. Dar viaţa-mi spune
că totuşi eşti, rămîi, o piatră rară.

Pentru războiul paşnicelor arme
mai răbufneşte sîngele din noi,
Dar sentimentu-mpărtăşirii doarme
şi plînge unul pentru amîndoi.

În sărbătoarea anului de mîine
smulgîndu-te condiţiei de cinste,
Mi te-ai mai da ca osul unui cîine
pentru eternul plînsetelor triste.

Ne mai cerşim cu gura-nsîngerată
spre a ne mai certa, de-om fi cîndva.
Acum e totul doar un altădată,
Şi totul s-a-ntîmplat... altundeva.