Declaraţie

Se tînguiesc în zori, netrebnici:
Eu îţi dau asta! ... Dă-mi... Îţi dau...
Dar vai, cînd ei de iad sînt vrednici
Doar eu în cale le mai stau?

Eu cînd mă-ndoi fără motive
Şi cînd în ochii mei sînt lacrimi,
Renunţ la timp şi adjective,
Adun în mine-a lumii de patimi.

Mă clatin. Ură, nedreptate
Îmi arde chiar şi legea firii,
Mi-au mai rămas acum, din toate,
Doar bucuriile iubirii.

De la săraci fără putere
Îmi iau tăria şi avîntul,
Durerea lor e-a mea durere,
Prin toate lor le dau cuvîntul.

De n-aş da piept cu uraganul
Mi-ar fi mai mult de mine silă,
Pot aştepta să treacă anul,
Dar n-am să pot trăi din milă.

De ce să nu slujesc suspinul?
De ce să-nalţ aristocraţii?
Al lumii unul e destinul
Şi-s cu săracii. Jos bogaţii!

Ah, ce-ntrebări adevărate:
De ce mă leg de nu mă doare?
Mă doare. Gînduri birocrate,
Desfrîu sub lege şi teroare.

Iubesc o viaţă anonimă
Iubesc o viaţă-n sărăcie
Prefer doar plata mea infimă
Că sînt bogat cît am mîndrie.

Şi n-am să-ngădui niciodată
Ca mîna mea să stea întinsă,
Mai bine-n lacrimi e udată
Decît de cineva atinsă.

De aş voi şi bani şi-avere
Le-aş aduna şi fără trudă,
Dar astea nu îmi dau putere
Mai sus e fruntea care-asudă.

Ei, da, de n-aş trăi în lume
De-aş judeca doar ce-i al meu
M-aş afunda sub un biet nume
Pierdut între cei mulţi mereu.

Astfel privesc oamenii-n faţă
Şi-n ochii lor mai pot privi,
Mă pot trezi de dimineaţă
Şi pot în viaţă izbîndi.