Reproş

Degeaba numit-am iubire,
O şoaptă a urii ne cheamă,
Şi totul din marea zidire
E piatră, mormînt fără seamă.
Cu gîndul secat de nefiinţă
Te-aseamăn cu fata morgana,
De totul a fost bună ştiinţă
Te uită cum sîngeră rana.

În timpul sortit, gînd năvalnic
Te cheamă în ziua ce vine,
Şi trece absurb şi zburdalnic
Ca o despărţire-ntre destine.
Dă vorbe prin fapte destinul
Şi plîngi pe credinţa-mi de sînge,
Rămîn veşniciei străinul
Ce viaţa cu sine îşi strînge.

Şoptesc pentru tot ce-o să fie
Blestemul nescris al iubirii,
E tot ce mai am ca mîndrie
Din toată speranţa-mplinirii.
Visat-ai castel pe nisipuri,
Priveşte-l cum azi se dărîmă,
Şi-mi juri pe netrebnice timpuri
Că tu eşti, chiar tu, o fărîmă.

Zăpadă e viaţa-mi trecută,
Zăpadă şopteşte zefirul,
Şi toamna prin mine-mprumută
Din moarte, tăcut, elixirul.
Dă-mi viaţă să-ţi spun ce e viaţa,
Să uit să mai mîngîi pustiul,
Că uite, mă-nvăluie ceaţa
Şi-n vorbă răzbate tîrziul.

Întinde o mînă spre mine
Oricum e totuna. Totuna
E gîndul ce bate spre tine
Şi-n noapte mă ceartă într-una.
Plecat-ai prin fapt de iubire
Din plînset ce zbuciumul cată,
E totuşi o tristă-mplinire,
Dar nu, nu mă-ntorc. Niciodată!

(Am scris în ritmuri de catren
bătînd peronul şi în tren,
Am scris un gînd ce încă doare
în tren, în noapte, în picioare.
Cînd gîndul vechi mă tot bătea
plecam tîrziu din Reşiţa,
Şi cum scriam uitînd de viaţă
La Severin e dimineaţă).