marți, 21 mai 1985

Însemn

Şi e trist şi-atît de bine,
Eu port gîndul de la sine,
Eu port gîndul pentru mine,
Şi e trist şi-atît de bine.

Ca pe-o utopie-nsîngerată
Te mai cat şi vreau să te mai am,
Cînd plutesc pe aripi de săgeată
Cu iluzii şi noroc infam.
Printre tot ce-n noapte iluzoriu
Se aşterne peste tot ce am,
Mă declar prăpădul provizoriu
Cu iluzii şi noroc infam.

Prin întunecatele dezastre
Împărţite pentru doi la doi,
Peste depărtări şi peste astre
Eu voi fi tîrziul tău apoi.
Dintr-o emisferă fără suflet
A îndepărtării dintre noi,
Mai revin cu pasul fără umblet,
Ca să fiu tîrziul tău apoi.

Caut clipe, caut disperare,
Regi ai munţilor ascunşi în nori,
Delirînd eterna murmurare
Peste dimineţi strivite-n zori.
Amanet pe vorbă şi pe faptă,
Peste gînd şi peste sărbători,
Rostuind a lumii vechea şoaptă
Peste dimineţi strivite-n zori.

Intrigant cu toate, cu-nceputuri,
Nu mai pot nicicum să te mai am,
Şi mă regăsesc printre rebuturi
Doar cu gînd şi cu noroc infam.
Şi cătînd mereu printre confuzii,
Nu mai ştiu nici eu ce căutam,
Însă rătăcesc hrănind iluzii
Doar cu gînd şi cu noroc infam.

miercuri, 15 mai 1985

Setea de nălucă

Exist ca o taină cu gîndul,
Amprenta îmi e semnătura,
Iar palma aceasta-i măsura
Ce-n două împarte tot rîndul.

Prin vorba din visele tale
Alerg ca un trup de furnică,
Şi-atît mi-e de rău şi de frică
Dar tot te aştept pe-a ta cale.

Pătînd sinonime cuvinte
Pun bază pe ultima şoaptă,
Ca totuşi în ultima faptă
Să plec înapoi şi-nainte.

Ferit, peste-o soartă cumplită,
Un gînd răstignit mă răpune,
În era credinţei, să sune
Ca zvîcnet şi dor de ispită.

Atît cît acum îmi e sete
Mai multe izvoare şiroaie,
Dar beau numai apă de ploaie,
Şi mîngîi doar vagi siluete.

A vifor cu rang de văpaie
Se zbuciumă-n toate infernal,
Iar noapte îmi este însemnul
Şi alte izvoare şiroaie.

De-acum am stindardele rupte,
Şi pragul de noapte îmi cere
Fundalul eternelor ere:
Doar văi cu prăpăstii abrupte.

În zi şi în noapte mi-e sete,
Şi-i mîl, numai mîl în izvoare,
Şi plouă. Şi ploaia mă doare,
Doar umbrele trec, incomplete.

marți, 14 mai 1985

Şi iar de ce?

Apoi, de ce? De ce nu plîng?
De ce nu rîd şi nu-s mişcat
De tot ce e adevărat
Şi doar durerile le strîng?

De ce ca Sfinxul în tăceri
Mi-arunc privirea către cer,
Cătînd înaltului mister
Apus şi mort fără dureri?

De ce? De ce nu pot să plîng
Şi n-am nici gînd, nici fericiri,
Nici împliniri şi nici iubiri,
De ce în minte-atîtea strîng?

Aşa, cu fruntea aplecată
Îmi cînt eterna rugăciune,
Şi mă închin cu sfiiciune
Spunînd în taină: “Niciodată”!

Dar dacă n-am nici cui le zice,
Le strîng pe coala de hîrtie,
Şi-apoi le-aş da cu dărnicie
De cineva ar fi ferice.

Dar nimeni nu se-ntreabă vreodată
De am privirea-n somn însîngerată
Cînd mă semnez cu vocea mea uitată
Spunînd, mereu şi veşnic,“Niciodată”!

Tic-tac

Iar tic-tac şi iar tic-tac,
Simt că totuşi trece ora,
Cîntă lebede pe lac
Şi în ochii tuturora
Ceasurile bat... tic-tac!

Sub eterne rezoluţii,
Frigul a cuprins înaltul;
Straniu mers prin involuţii:
Apa, cerul şi uscatul.
Numai ceasul e-n discuţii.

Ceasurile bat, tic-tac,
Lîngă tîmpla mea-n neştire.
Lîngă patu-n care zac
E şi-o tristă împlinire:
Toate păsările tac.

Umblă peste jocul sorţii
Un blazon de ritm funebru,
Lîngă mine stau cu toţii.
Îmbrăcaţi cu pas de negru,
Ţintuiţi de lemnul porţii.

Iarăşi gongul bate ora
Într-un timp ce s-a oprit
Chiar în ochii tuturora.
Şi prin tot ce-am împlinit
Străluceşte aurora.

Tac şi tic şi tic şi tac
Cîntă şi privighetoarea
Şi o lebădă pe lac
Îşi anină sărbătoarea
Chiar de patu-n care zac.

Tac şi tic şi tic şi tac.

joi, 9 mai 1985

Exil

Retras în grota mea sinistră,
etern presat de gînduri mari,
Sfărmat în falduri şi cornişe,
rămîn pustiu printre gheţari.
M-afund în sfera glaciară,
mă prinde-n veşnicia ei,
Rămîn de-a pururi exilatul,
exil îmi e groapa cu lei.

Retras în lumea sechestrată
mereu mă duc spre înapoi,
Punînd ca semn de încheiere
destinul împărţit la doi.
Mă-nchin în sfera mea perfectă
păstrînd oceanul îngheţat,
Sînt mîndru doar de şoapta spusă
şi mă las veşnic exilat.

M-acceptă tainic astă lume
cu tot accentul meu de ieri,
Dar nu mă-nchin către minciună,
voi pune gîndu-mi barieri.
Rămîn în sfera glaciară,
rămîn etern teribil vis,
Însingurat cu tot cu viaţă,
ca un zadarnic compromis.

O lume rece ce scînteie
o văd cu ochii mei, orbind,
Dar orice-aş spune şi aş face,
mă regăsesc, în gol privind.
Degeaba fac o faptă bună,
eu tot altfel sînt înţeles,
Şi viaţa mea, deja uitată
e un exil mereu cu sens.

luni, 6 mai 1985

Post scriptum

(la Întunericul precar)
De ai să caţi în vorbe suprema mea credinţă,
Îţi mîngîie privirea în lacrima durerii,
Motivul, peste toate, e-nvinsa suferinţă
Ce-am căutat-o-n taină în patima tăcerii.
Şi ca o tristă undă a faptelor trecute,
Pe sufletul ca piatra o piatră mai apasă,
Şi drumu-i totdeauna prin locuri nebătute
Ca lumea să nu ştie de am sau nu o casă.

Îţi oglindeşte ochii şi cată în privire
Motivul împlinirii ce l-am purtat în gînduri,
Cu rangul de albină l-am scris ca amintire,
Prin toate ce-or să fie l-am pus în aste rînduri.
În toate ale mele mă cheamă cu tristeţe,
Şi bucurii şi şoapte, pentru trecut, deodată,
Chiar apa răstignită de bucurii semeţe,
Şi toate plîng în mine, acum ori niciodată.

vineri, 3 mai 1985

Parapet

Prin timp pierdut
Văd doar trecut,
Şi ochii ni-i inundă, iarăşi, ploi.

Prin împliniri
Şi amintiri
Se vor sfîrşi poveştile în doi.

Ne mai minţim,
Ne mai iubim,
Ne mai iertăm sub norii luminoşi.

Şi-n tot cu tot
E doar complot,
Vom fi, prin veşnicie, mai frumoşi.

Îmi pare rău
Căci gîndul tău
S-a dezbinat treptat din doi în doi.

Şi tot privesc
Ce nimeresc
Şi văd că totuşi din senin cad ploi.

Un vechi cuvînt,
Atît de sfînt,
Ne-a zbuciumat prin tot ce-am împlinit.

Te rog mereu,
Pe Dumnezeu,
Cît încă vreau să jur ca te-am iubit.

Dar am un drum
Prin nori de fum,
Chiar îmi spuneai că sunt înfumurat.

Acum greşesc
Şi pedepsesc
Ce-a fost şi ce n-a fost adevărat.

Dar prea a fost adevărat
Ca să îţi spun că te-am uitat.
Prin cîte vesel spun că sunt,
Eu cel mai trist rămîn prin cînt.

Iar vorba plînge de durere,
“Adio” sau “La revedere”?

joi, 2 mai 1985

Şoaptă zbuciumată

Gîndul tău păstrează
Noaptea din adîncuri,
Şi mereu veghează
Ale nopţii cînturi.
Fericind anume
Nopţile pierdute,
Plînge astă lume
Zări necunoscute.

Bătălii de stele,
Noaptea cată noapte,
Ochii, printre ele,
Ale tale şoapte.
Noaptea blestemată
E un gînd sihastru,
Zboară şi te-arată
Cerului albastru.

Clipă de-amnezie,
Gînd de primăvară,
Scrie, scrie, scrie
Ce mi-ai spus aseară.
Lasă-te purtată
Peste toate-a mele,
Şoapta zbuciumată
Urcă înspre stele.

Te zăresc mîndrie
Pe trecut funebru,
Nimeni nu mă ştie,
Sufletul mi-e negru.
Tot apoi, cu toate
Încă noaptea cheamă,
Tot ce nu se poate
Se retrage-n teamă.

miercuri, 1 mai 1985

Discurs total

Hai să rostim,
Şi să minţim
Că numai adevărul l-am trăit,
Tu porţi de-acum,
Pe al tău drum,
Nimicul ce-a rămas de-nfăptuit.

Cu vorba ta,
De poţi spera,
Să mă condamni la moarte dacă vrei.
Din vis şi gînd
Să scrii un rînd
Ca să-l citeşti ghicindu-mi anii mei.

Şi tot ce-a fost,
Azi n-are rost
Şi poţi să mă blestemi, să mă-njoseşti,
Mai am un dor
Biruitor,
Să mă urăşti sau doar să mă iubeşti.

Cînd ai să crezi,
Ai să mă vezi
Netrebnic şi nebun nestăvilit,
Tîrziu şi rar,
Ca un coşmar,
Ne vom trezi din visul nesfîrşit.

Dacă prin tot,
Eu nu mai pot,
Strivit şi osîndit peste vecii,
Să pleci, să pleci,
Prin vînturi reci
Şi pîn’ la urmă nici să nu mă ştii.