duminică, 29 septembrie 1985

Dînd nume

Iubita mea, nu mai privi spre munte,
El e cuprinsul paşilor în doi,
Doar norii-n rotocoalele cărunte
Privesc fără de milă peste noi.
Din munţi am cumpărat blestemul mării
Ce mă lega de zidul plin de moarte
Şi, ca un semn, pe ceasul depărtării
Am pus mereu speranţele deşarte.

Şi mai rosteşte sacadat poemul
Ce-n litere de sînge a fost scris,
Îmi dă tîrcoale noaptea cu îndemnul
Acelor creste legănînd abis.
Am pribegit în munţi odinioară
Cu apele în susur de văpaie,
Dar cerul peste munte se coboară
Şi roua dimineţii-n ochi şiroaie.

Să nu priveşti spre muntele-n furtună,
Prea multe dintr-odată s-or ivi
Şi-n mine vei fi tu, şi împreună
Ca doi copii dezastrul vom privi.
Tu ai să-mi spui chemarea împlinirii,
Cînd vulturii roti-se-vor sub stele,
Şi din cascade, strana amintirii,
Va legăna-n pădure gînduri grele.

În nimbul crestelor cu capre negre,
Un chip de zeu privirea va veghea,
Şi-n jurămîntul focului din pietre
Ai să rămîi tîrziu, tîrziu, a mea.
Atunci să spui pădurii seculare
Pămînt îmbrăţişat de cer în rugă,
Şi-om fi aproape cît e depărtare
În pasul cerbilor ce dau să fugă.

joi, 26 septembrie 1985

Împreună

Stai liniştită, încă mai e vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Mai prinde-mă de mînă, nu te teme,
Sînt lîngă tine şi voi sta aşa.

Ce crezi acum cînd noaptea-i peste viaţă?
Curînd, curînd, în neguri amîndoi,
Din ce în ce se-mbracă totu-n ceaţă,
Nu mai vedem privindu-ne-napoi.

Din ce în ce şi urmele se curmă
În timpul ce-l avem să ne privim,
Dispare-o oră şi rămîne-n urmă,
A doua oară n-o s-o mai trăim.

Atît a fost sau alţii-au vrut să fie,
O clipă doar şi infinit apoi,
Rămîn mereu, precum demult, se ştie,
O umbră a privirii dintre noi.

Eu încă stau sub plopii singuratici
Sub cerul nopţii trist şi nevăzut,
Doar anii mei se zbuciumă sălbatici
În clipa care-a fost şi a trecut.

Stai liniştită, va mai trece vreme,
Aprinde-n amintirea mea un foc,
Şi-ţi aminteşte-n taină, nu te teme,
Din cînd în cînd de umbra unui loc.

miercuri, 25 septembrie 1985

Eu, tuturor

Frunză verde de suspin
Ochii mei plîng în venin,
Mă ridic şi mă cobor
Ca o taină de omor,
Printr-o lacrimă pribeagă
Paşii nu mai vor să meargă,
Ca un abisal decor:
Ochii mei şi-ai tuturor.

Rază-a nopţii fără sorţi,
Mă îndeamnă-a lumii porţi,
Aplecat pe-un soare-n jug,
Tot mă doare acest rug.
Printr-un zbor de unduire
Raza lunii-i amintire,
Ca în neînfricatul zbor:
Paşii mei şi-ai tuturor.

Rază-a nopţii de april,
Ochii mei sînt în exil,
Şi se-nchină în destin
Lacrimilor de venin.
Mă închin la raza nopţii
Peste lumea în proporţii,
Rază-a iernilor de frig,
Plin de lacrimi tac şi strig,

Ca-ntr-un abisal decor:
Paşii mei şi-ai tuturor.

luni, 23 septembrie 1985

Poveste

Pe-acest pămînt cuprins între pămînturi
O lume se coboară şi ridică,
Şi bat mereu, mereu, aceleaşi vînturi
Cu lacrimi de curaj şi zbor de frică.
A tuturor e lacrima pribeagă
Din chipul ce-n pădure pribegeşte,
Dar nimeni nu mai vrea să înţeleagă
Povestea care iar se povesteşte.

Poveste iar şi iarăşi începuturi,
Potopul peste noi iar năvăleşte,
Şi reclădind o arcă sînt un Noe
Ce-n lume cu-nceputul o porneşte.

Într-un neant rănit de marea-n spume
Se-nalţă o sentinţă funerară,
Şi lumea tuturor le pune nume
Ca un blestem şi rugă de fecioară.
Al nimănui rămîne zborul tainic
Ce dintre vechi apusuri răbufneşte,
Şi, ca un rug, poruncitor, năvalnic
Povestea mea din nou se povesteşte.

Poveste iar şi iarăşi începuturi,
Potopul peste noi iar năvăleşte,
Şi reclădind o arcă sînt un Noe
Ce-n lume cu-nceputul o porneşte.

Etern ca o firavă rădăcină
În rădăcini eu tot rămîn o viaţă,
Să caut o povară în lumină
Răpusă de–o tîrzie dimineaţă.
Şi iarăşi, încă-odată, ca-n poveste
Cu coasa veche fînul se coseşte,
O lume se sfîrşeşte fără veste
Şi-n ultima ei vorbă povesteşte.

Poveste iar şi iarăşi începuturi,
Potopul peste noi iar năvăleşte,
Şi reclădind o arcă sînt un Noe
Ce-n lume cu-nceputul o porneşte.

Aşa cum...

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi în ochii tuturor
parcă ninge cu aripi de ploaie,
în picături de rouă,
cu culori de curcubeu.

Aşa cum am fost
nici nu mai sînt,
şi în vorbele tuturor
suflă un vînt cu pale de foc,
şi aburi de sînge
arzînd în culoarea frunzelor uscate.

Aşa cum am fost
nici că mai pot gîndi,
şi în urechile tuturor
tună cu răcnete disperate,
în ropote de orgă,
Allegro şi Piano.

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi privirile tuturor
mai plîng în ochii mei,
cu stelele amintirilor
răpuse de amintirea stelelor.

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi nici nu mai sînt
ci numai priveghez,
cu ochii în vînt
privirile tuturor.

Totuşi sînt
Aşa cum am fost.

vineri, 20 septembrie 1985

Mă numesc

Mă numesc în şoaptă
Cerul rece-al nopţii,
Mă numesc culoare,
Mă împart proporţii.

Mă numesc în taină
Marea rece-a iernii,
Mă numesc albastru,
Mă împart vecernii.

Mă numesc în gînduri
Munte-n apă rece,
Mă numesc izvorul
Îzvorît să sece.

Mă numesc albastru,
Mă numesc culoare,
Mă numesc, ştiu bine
Floare fără floare.

Mă numesc albastru,
Floare fără floare.

luni, 9 septembrie 1985

Imposibilul nume

Paloare de lumină sfîşiată
Eu te cuprind la fel de neclintit,
Şi îmi rămîi ispita minunată
Ce niciodată nu m-a ispitit.

Cînd ţi-am atins, în mînă, mîna caldă,
Tăişul ochilor tu l-ai înfipt,
Şi-nţelegînd o noapte pururi albă,
Tu ai ţipat iar eu n-am auzit.

Ai răvăşit o clipă anonimă
Cu ochii ca un soare-n asfinţit,
Şi clipa a rămas ultima crimă
Ce te-a vîndut pe-un soare răsărit.

Şi te-a furat ca şi pe orişicine
O lungă depărtare între noi,
Şi cum rămas-ai singură cu tine,
Eu am aprins o flacără de-apoi.

Şi va fi noapte, stele m-or cuprinde,
Tu ai să ţipi de parcă am s-aud,
Comercianţii amintiri vor vinde
Şi vînturi reci vor bate dinspre sud.

Tu vei păstra uitată amintirea
Şi ai să plîngi cîndva din cînd în cînd,
În lună oglindindu-ţi lung privirea,
O toamnă îţi va fi al nopţii gînd.

Paloare sfîşiată de lumină,
Eu îţi cuprind un nume ispăşit,
Şi noaptea de-al meu nume se anină
Cu numele ce nici nu l-am rostit.

Plecînd, ţi-am prins în mîini o mînă rece,
Şi ochii i-ai închis în semn de rugi
Ca să-ţi înalţi îndemnul spre o lege
Ce am slujit-o în plăceri ca slugi.

Şi ca un stil retoric de speranţă
Chiar ochii mei o clipă s-au închis,
Ca să învingi a lumii cutezanţă,
Ca să învigă prea frumosul vis.

Sărutul tău a fost un bulb de gheaţă
Ce s-a înfipt în suflet şi în gînd,
Şi mi-au rămas privirile în ceaţă
Simţindu-ţi chiar şi inima plîngînd.

Adio, tu mi-ai spus cu vocea stinsă,
Adio, eu ţi-am spus şi am plecat,
Cu inima de viaţa-n veci pătrunsă
Şi de al nopţii neştiut păcat.

Rug fără lege

Noi ce-am jurat pe-un rug de iarbă verde
Şi conspirăm pe ultimul egal,
Jurăm eternităţii că se pierde
În cel dintîi şi-n ultimul total.

Legalizînd pe ape-nstrăinarea
Pornim spre infinit din doi în doi,
Iar cînd vom fi sfîrşit şi depărtarea
Ne vom lega de clipa de apoi.

Rebeli fiind, pe-un spic de mărăcine,
Ne vom tîrî uitatele poveri,
Ca tot ceea ce azi ne aparţine
Să fie taina nopţilor de ieri.

Desculţi, prin frunza galbenă, uscată,
Vom răvăşi doar zori de dimineţi,
Şi într-un zbor de clipă renegată
Ne vor zdrobi noiane de peceţi.

Iar ceasul cînd o fi să bată ora,
Noi vom jura pe apa şi pe flori,
Şi-n ochii noştri şi ai tuturora
Se vor ascunde stelele în nori.

Tot noi ce-am cunoscut şi neştiinţa
Fiind păcatul lumii blestemat,
Vom despica în două biruinţa
Ca pe un val la maluri îngheţat.

Şi astfel jurămîntul fără lege
Pe suflet ne-a sădit un legămînt,
Şi lumii ce-am clădit-o îi sînt rege
Iar tu regina mea cu nume sfînt.

duminică, 1 septembrie 1985

Cînt hoinar

Sînt un hoinar rătăcitor,
Munţii-i iubesc, de ei mi-e dor.
La ceas tîrziu plutesc în zări
Mă cheamă-un dor de depărtări.

Şi n-am nimic, nimic al meu,
Înaltu-mi e eternul zeu,
Îmi este sfînt tot ce-i mai greu
Şi hoinăresc, hoinar mereu.

Sînt un drumeţ, rătăcitor,
Către înaltul norilor,
În zori de zi eu plec spre zări,
Mă cheamă-un dor de depărtări.

Şi unde-n cer ameţitor
Plutesc vulturi în zborul lor,
Acolo sînt dacă ţi-e dor,
Iubito, gînd biruitor.

Sînt un hoinar precum mă ştii
Şi rătăcesc spre zări pustii,
Şi dacă-n noapte mă veghezi,
Haide şi tu şi ai să vezi.

Povestea care, ţi-am mai spus,
Ai s-o trăieşti pe creste sus,
Vei vedea soarele-n apus
O umbră-a crucii lui Iisus.