Am rămas tîrziu la nunta ta,
Şi doar amintirea ta cuvîntă
Despre tot ce n-ai să poţi uita.
Şi tot cerul nopţii se ridică
Pe sinistre genele-i albastre,
Mă priveşti în suflet şi mi-e frică
Şi-au rămas dezastrele sihastre.
Ca un paradox al vechii clipe,
Eu privirea nici nu mi-o privesc,
Şi-au rămas în pribegiri ispite
Pentru-a cugeta un gol firesc.
Tu te roagă frunzii-n rătăcire
Să îmi şteargă lacrima pribeagă,
Am destulă moarte-n amintire,
Moartea şi de nunta ta mă leagă.
Iar tăcerea mea e-o-ntreagă zare
Peste care ochii-ţi odihneşti,
Spumegînd pe-un val de depărtare
Doar instanţele îmi sunt lumeşti.
Înrobit, pe fardurile nopţii,
Vag eu ţi-am rostit o-nchinăciune,
Într-o-nrîurire de proporţii
Nunta ta e-un fel de rugăciune.
Înălţarea zilelor trecute
Mă zdrobesc şi totuşi mă îndeamnă,
Dar o coasă veche tu ascute,
Că-i aşa cum îţi spuneam. E toamnă.
Şi cu mîna-n chip de flăcări pale,
Ochii mei îi arde şi-i închide,
Am venit la ziua nunţii tale,
Ieşi la poartă. Poarta larg deschide.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu