Am colindat o vreme,
Azi, rătăcind pe-acest pămînt
Vin îngeri să mă cheme.
Şi plec adesea capu-n jos,
Nu pot privi spre stele,
A fost şi bine şi frumos
Cînd eram printre ele.
Şi rătăcesc şi mă-nconjor,
Mă clatin plin de patimi,
De cer adesea îmi e dor
Şi-l regăsesc în lacrimi.
Alerg desculţ, omătu-i alb
Şi urma-mi e de singe,
Mă uit în urmă, cad şi rabd,
Doar sufletu-mi mai plînge.
Deasupră-mi bat şi vînt şi ploi,
Deasupră-mi e furtună,
Poveştile se spun în doi
Trăindu-se-mpreună.
Eu spun povestea către cer
Şi ea se pierde-n ape,
Trăind tristeţi, trăind mister,
Departe şi aproape.
Şi se-ntîlnesc pe nu ştiu cînd,
În aburii de noapte,
Adună vorbele din gînd
În rădăcini de şoapte.
Şi se aud prin cer ades
Cum robii se închină,
Eu am rămas şi am ales
Pămînt contra lumină.
Mi-e dor de cer, dar tot rămîn
Să mai colind pămîntul,
Aş tot pleca, dar iar mă-ngîn
Cu trăsnetul şi vîntul.
Dau foc cuvîntului în pumn
Şi-l sting ades cu lacrimi,
Şi-n pulberea arzînd în scrum
Rămîn aceleaşi patimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu