joi, 28 noiembrie 1985

Ploaia

Răstigniri de stele mîngîie pămîntul,
Şoaptele adună frunze verzi de iarnă,
Nu mai e putere, a rămas înfrîntul
Alb şi marmoreic tainele să cearnă.

Molcome izvoare cad în ispăşire
Prăbuşiri se-neacă pline de război,
Zborul se-ntregeşte plin de-nrîurire
Sfărmînd trecutul şi lovind în noi.

Picături de clipă bat în ochi privirea,
Obosit e cerul prins pe Carul Mare,
S-a-nvelit nădejdii colindînd iubirea
La apusuri albe pline de chemare.

Lucitoare unde plămădesc pustiuri,
Susur de izvoare bat încet la porţi,
Numai orologii vor pîndi tîrziuri
Către împlinirea uzurpată-n sorţi.

Oglindiri de spadă taie nodu-n două,
Praguri de izbîndă urlă în nefire,
Picături de sînge, picături de rouă
Se prefac în lacrimi plînse de-o privire.

Vin scîntei la țărmuri pline de-nsetare,
Vin, şi vin, şi pleacă nevăzut de-ncet,
Ruguri călătoare se aprind în soare
Învrăjbindu-mi ploaia fără de regret.

sâmbătă, 23 noiembrie 1985

Justiţie morală

Deşi întreaga lume-i împărţită
Se dă greşelii un imens temei,
Orice idee pare potrivită
Cînd poate fi-nsuşită de lachei.

Dintr-un nimic ne pomenim în crize,
Istoria e pusă peste toate,
Chiar şi în sporturi se mai fac devize
Pentru puteri ce au mereu dreptate.

În simţul tuturor e răzvrătire
Cînd toate-s pregătite din culise,
Dar lumea totuşi crede-n împlinire
Bătînd acelaşi drum ca şi Ulise.

Toţi foştii cavaleri sînt astăzi slugă
Şi s-au vîndut sintagmelor servide
Degeaba înălţa-se-vor în rugă,
Arenele de luptă sînt aride.

Chiar dacă legea se mai vrea supremă
Minciuna are dreptul absolut,
În ochii tuturor e o dilemă,
Procesul e un teatru surdo-mut.

miercuri, 20 noiembrie 1985

Iubire

Se iubesc cu mugurii de gheaţă
Poduri de pervaz înzăpezit,
Pribegind în apele de ceaţă,
Ispitite de un frig cinstit.

Şi cu sfinte mîini incinerate
Pun corole-n ruguri de hotar,
Tot tînjind o sacră libertate
Peste hotărîtul minutar.

Fulgi de timp îşi fîlfîie aripa,
Zborul arde-n ţurţurii ce plîng,
Căută cu ochii lor risipa
Vadului ce noaptea o înfrîng.

Ultima strivire de fereastră,
Ninge cu scîntei în prag de cer,
Colindînd o lacrimă albastră
Oglindită-n visul efemer.

Şi-n amurgul rece de cleştar,
Zorii vin încet şi dau în pîrg,
Izgoniţi spre soare de Icar,
Dintr-al aripii topite tîrg.

Primele colibe ale nopţii
Împrejurul viselor se strîng,
Şi trozneşte lemnul vechi al porţii,
Amintindu-şi iernile din crîng.

Addenda

Oprelişte stingheră se aduce
Pe plînsul împlinirii de cîndva
Punînd un nume care mă purta
Pe umbra unui om cu chip de cruce.

Şi pavăză firească în chirie
Adulmecă miresmele de nori,
Din primii paşi pînă la primii zori,
Înduplecat pe-o fulgerare vie.

Orizontal pe muchia obştească
În fuga-n care toate se pătrund,
Întrebătoare orele se-ascund
Pe-o neştiută zodie firească.

marți, 19 noiembrie 1985

Atîtea semne

Atîtea semne peste literele lumii
Ce ţi se pot necunoscut rosti,
Dar literele numai cuvinte pot îngemăna
şi într-o ordine firească.
Bietele litere, atît de necunoscute,
n-au voie într-o ordine obscură,
ci numai pier
de nu se înşiruiesc firesc.

Iar semnele se pun pe orişiunde,
Nu au nici o valoare, uneori.
Te poţi uita pe ele fără să le iei în seamă
trecînd şi revenind la ele
şi într-atîta libertate.

Doar literele, bietele litere
n-au voie şi nici vrere,
au numai ordinea impusă
de celelalte.

Pe cînd atîtea semne se adună,
întruchipate într-un gînd,
intrînd uneori printre litere.
Dar cad adeseori şi de atîtea ori
încît nu ajung literă.

Atîtea altele mai sunt,
dar literele sînt deplin condamnate
să se adune numai în lege
spre a fi cunoscute.

Atîta condamnare în necunoştinţă
Cu atît cît sunt cunoscute fiecare.

Bietele litere!
Fericitele semne!

Dar vai, e mult mai rău!

Bietele litere!

luni, 18 noiembrie 1985

Drumul

Ceasul drumului se bate
În secunda mea ştrengară,
Şi porneşte mai departe,
Înăuntru şi afară.

Şi cu traista-n băţ de gînduri
Plec şi eu la drum cu dînsul.
În afară sînt doar vînturi,
Înlăuntru e doar plînsul.

Peste nici un ceas de vreme,
Un moşneag ce-i dau bineţe
Îmi răspunde despre semne,
Privind crestele semeţe.

Şi vorbind de dimineaţă,
Urcă şoapta şi-o coboară,
Povestind, încet, de viaţă
Şi de zboruri ce-l purtară.

-“Iar de pui picioru-n apă,
Cată piatra ce trosneşte
Şi cu ea în apă sapă,
Şi-ai să vezi că putrezeşte.

Şi-apoi caută-n lumină
Întunericul uitării,
Să-ţi baţi ziua, de-i senină
Ca pe-un prag al întrebării.

Caută urcînd spre stele
Steaua care te veghează,
Şi coboară printre ele
Despărţit fiind de-o rază.

Dar cu ochii priveghează
Tot ce ai şi-n sus, şi-n vale,
Despărţite-s de o rază,
De-un hotar şi de o cale.

Numai urma de e-n ceaţă
Ia-o-ncet, s-ajungi în grabă,
Pune pas cu pas pe viaţă
Ca să vezi că ai şi treabă.

Dar, la drum. Aşa, drumeţe,
Caută colindul firii,
Să-nţelegi că-ţi dau bineţe
Şi furtunile iubirii.

Şi o ia din rădăcină,
Dinspre cer înspre pămînturi,
De cobori, nu vezi lumină,
Sus, bat nori de ploaie-n vînturi.

Dar aruncă-te-n durere,
Ca s-ajungi să plîngi cu soare,
Să-nţelegi că prin putere
Infinit de pas te doare.

Hai, la drum, aceasta-i calea!
Hai să urci, destul cu plînsul!
Nu căta îndepărtarea,
Şoapta nopţii-i necuprinsul.

Pasul ce îl faci cu pasul
Te departe şi aduce
Peste ce-a porni urmaşul
Să ajungă în răscruce.

De porneşti ajungi pe cale,
De porneşti, ţi-asumi şi riscuri,
Urci în gînduri, urci în vale
Înspre munte vezi doar piscuri.

Lasă calea presărată
Cu victoriile vieţii
Şi le-adună doar o dată
La amiaza dimineţii.

Iar apoi din nou le-nşiră,
Dă-le toate, tuturora,
Ca prin ele cîţi porniră
Să-ţi privească aurora.

Dacă nu, priveşte dealul
Şi porneşte-ncet pe vale,
Pînă unde ţine malul
Şi opreşte-te din cale.”

sâmbătă, 16 noiembrie 1985

Cîntec în prag de iarnă

Ninge astă seară, ninge fantomatic,
Unduiri de stele, poli de univers,
Cade-n crucea lumii răcnetul sălbatic,
E-al plînsorii triste într-un paşnic mers.

Cînd se vor întoarce, ca un vis, cocorii,
Într-o toamnă arsă de un vînt stingher,
Răsări-vor stele şi veni-vor norii
Peste-ntîie falduri arse de mister.

Şoapte dinspre toamna ospătării noastre,
Plînsuri de furnică, urcă în pămînt,
Tîrgul se va vinde stelelor albastre
Şi apoi va pune clopote în vînt.

Viforul conspiră trenuri înspre gară,
Buzele de gheaţă apele sărut,
Vin furtuni la ţărmuri întrebînd de vară,
Numai astă noapte e-n necunoscut.

Ninge ochi de taină însetaţi de sînge,
Însetaţi de abur, înveliţi de cer,
Toamna iar se roagă, iernilor se plînge,
Cea dintîi zăpadă cade cînd o cer.

vineri, 15 noiembrie 1985

Şoaptă de toamnă

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri rostesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne cheamă, posibil, cărări.

Pod pe marginea
drumului din ceaţă
scapără licuricii de rouă brumărie
în colivia păsărilor călătoare
pline de învălmăşala drumului.

Picături de trandafiri arşi
de întreaga vară
colindă un colind înzăpezit
în trecutul An nou şi se caută
ca pe un pas al paşilor.

Incinerate flori de frunze picurînd singurătate
ard în orologiul primăriilor
de altădată,
înveşmîntată de atîtea ori
în ordinea anotimpurilor trecătoare.

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri vestesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne-aşteaptă, posibil, cărări.

luni, 11 noiembrie 1985

Tîrziul An Nou

S-ar putea să treacă păsări călătoare
Înspre nordul arctic, înspre sudul sec,
Anul iarăşi trece fără sărbătoare,
Eu, în deznădejde, clipa o petrec.

Printre datini triste pravile s-or bate,
Între stînca albă jnepeniş arzînd,
Se vor plînge anii cînd se vor socoate
Între ei şăgalnici, între noi plîngînd.

Toate se vor scurge printre ceţi pe cetini
Înspre cerul nopţii, ca un trist cadou,
Vom petrece viaţa printre vechi prieteni,
Neştiind de-acuma cînd e Anul Nou.

Vulturii de munte vor veni agale
Printre lupii iernii, prăduind firesc,
Se vor trece ape tot venind din vale
Peste matca lumii, pe un vad ceresc.

Vor veni tîrziuri printre orologii,
Între ani ce-or bate, tîmplele, cărunţi,
Vor trece-n plutire, nerostit, elogii
Brazilor dînd nume cînd îi fur din munţi.

Numai osîndirea va fi legiuirea
Cea din totdeauna, cea de nicăieri,
Semănînd a iarnă, toată împlinirea
Va fi doar ecoul zilelor de ieri.

S-ar putea să treacă păsări în întoarceri,
Toate se vor şterge, fi-ne-vor cadou,
Vor veni tîrziuri, vor veni petreceri,
Vom fi iarăşi fii Anului cel Nou.

sâmbătă, 9 noiembrie 1985

Firesc să cad

Şi vor fi de toate şi firesc să cad
Într-o lucitoare armură de seară,
Paşii mei prădalnici, buciumaţi de vară
Vor clădi apusul pe-nroşitul vad.

Se va scurge-n semne unda cristalină,
Flautul va ninge ace verzi de brad,
Sau va fi nimicul, cum, firesc să cad,
Zace-n bezna sfîntă haos de lumină.

Palme-ncătuşate vor culege urme
Peste sărindarul inimii ce-l prad,
Vor rămîne visuri, cum, firesc să cad,
Oropsită-i toamna zilele să curme.

Ochii din privire vor depune şoapte,
Istovirea-n plînsuri îşi va face vad,
Nu vor fi păcate, doar, firesc să cad
Într-o infinită, călătoare noapte.

Şi vor fi de toate şi firesc să cad
Peste infinituri, peste mai aproape,
Vin înlăcrimate picături din ape
Ce apun în pasul rugului de brad.

Nu va fi nimic. Doar, firesc, să cad

Ultima toamnă

Încă-o frunză moartă mi-a căzut pe gură,
Inima firavă ţine-n ea măsură,
Pasuri susurate toamna înfierbîntă,
Ochii plini de focuri stelelor se-avîntă.

Stelele de pradă au iluzii triste,
Frunzele mărunte mor ca să existe,
Risipindu-mi vise caut altă poartă,
Pasul depărtării are iz de ceartă.

Ordine de ceaţă mă ard în zăpadă,
Frunzele se sfarmă şi-n ochi or să-mi cadă,
Osia de clinchet mă-nfrînge obraznic,
Ceaţa dimineţii e un vis zadarnic.

Cîtă prăbuşire pentru-o înălţare,
Cîtă deznădejde trece în uitare,
Palma mea întinsă frunzele adună,
Anii-şi pierd valoarea tot plătind arvună.

Vor rămîne paşii, vor rămîne zile,
Culcă-te în pace, pace dormi copile,
Vor rămîne toate, frunzele de toamnă
Dorm în adormirea care mă îndeamnă.

Într-o frunză moartă mi-a căzut privirea,
Vîntul soarbe clipa, clipa-i amintirea,
Păsări călătoare de deasupra ţipă,
Ultima mea toamnă, ultima ta clipă.

joi, 7 noiembrie 1985

Pentru trecut. Tatălui meu

Ca un copil ingrat îţi spun părinte,
Deşi, ar fi mai bine să nu-ţi spun,
Tu cauţi mereu scuze prin cuvinte
Şi-mi aminteşti din toate doar ce-i bun.
Prea greu mi-a fost doar cînd eram mai mic
Cu lacrima-n ţărîna însetată,
Acum, că mi-ai rămas, din tot, nimic,
Te chem numai pe numele tau, tată!

Rătăcitor pe-un drum de căi răzleţe
Ai pus un nume peste al meu chip,
Şi-ntr-un contur cu amintiri semeţe
Ai zugrăvit castelul de nisip.
Te-a căutat o lacrimă-n cădere
Şi-o mînă de copil te-a căutat,
Vroiai un fel de searbădă putere
Fară să-l ştii trăind cu-adevărat.

Îţi pare rău, dar s-a sfîrşit cu jocul,
Rămîi mereu un comis-voiajor,
Şi ţi-ai pierdut şi vremea şi norocul,
Eu nu-s stindardul tău biruitor.
Dar cum se trece valul, trece valul,
Tu sapi un mal în malul care sînt,
Dar tot aşa se surpă-n tine malul
Ca pravila strivită în pămînt.

miercuri, 6 noiembrie 1985

Cîntec de seară

Ionelei
Amurgul sîngerînd se întristează
Pe-ngemănarea paşilor din ceas,
Şi se revarsă într-a stelei rază
În toată dimineaţa ce-a rămas.

În pasul ochilor peste risipă,
Din universul rupt în univers,
O-ntreagă deznădejde se-nfiripă
De n-ar mai fi finalul nostru mers.

Şi-astfel o noapte caldă şi firavă,
Aruncă raze de exil frumos,
Prin marea mea-s de-a pururi o epavă,
Iar tu străbaţi un infinit pe jos.

Din mîngîierea privegherii tale
În ochii mei destinul ţi-ai robit,
Şi ţi-ai clădit de-atîtea ori o cale
Spre visul ce-a rămas de neclintit.

Prin infinitul ce l-am pus la cale,
Ai luat în pază visul călător,
Urcînd mereu, mereu, mereu agale
Rămîi izbînda mea de-nvingător.

Şi în căuşul palmelor, arzîndă,
Pe fruntea mea strîngi trecere prin rost,
Să tot rămîi a zilelor prea blîndă
Cînd noaptea voi fi iarăşi cel ce-am fost.

Dar tot mai faci de paşii tăi risipă
Cînd paşii mei în lacrimi se opresc,
Şi mă culegi din datină o clipă
Ca peste clipe tot să mai trăiesc.

Şi-n taina picăturilor de ploaie
Firesc, nefiind, în lume mă păstrezi,
Ca-n lacrima ce-n ochii mei şiroaie
Să-nving tot eu şi tu să-mi tot cedezi.

Dar tu, fiinţa mea cea mai aproape,
Din palmele firave mă clădeşti,
Şi pe-nserarea zilelor în ape,
Făcînd risipă tot mă mai iubeşti.

Au fost cei dintîi

Au fost cei dintîi
ce-au pătat înaltul cerului
şi-au brăzdat
încătuşarea
norilor.

Au fost cei dintîi
ce-au spart lacătul
apelor
şi-au robit
robia
înălţimilor.

Au fost cei dintîi
ce-au înveninat vînturile
văzduhului
şi au năvălit
tăria
cerurilor.

Au fost cei dintîi,
Munţii.

luni, 4 noiembrie 1985

Pod

Formă de vagă speranţă
ruptă din aripi de val,
Capătul drumului lumii
arde-n orbiri de voal,

Oblăduire de tihnă
secătuită-n pămînt,
Pîinea dă rost de renume
ostentativ în cuvînt.

Lagăr firesc în pierzare,
apele-n valuri se trec,
Marginea mării se rupe,
către izvor o aplec.

Numai puţin printre pietre
apa se-ascunde scurmînd,
Ordinea legii servide
trece prin faptă şi gînd.

Tîrg din obşteasca fîntînă
a preafinalului ger,
Trecerea-n patima nopţii
încă se pierde în cer.

Urmă de formă în spuză
între destin şi abis,
Încă resimt pîrguirea,
tainic, spre rod, ca un vis.

Pod peste drumul de cruce,
foc peste gheaţă de foc,
Marea-n ispite se curmă
între netimp şi noroc.

Lacrima dimineţii

La despletirea apelor vieţii
S-a rupt chiar şi stindardul dimineţii...
Şi-n ruga răvăşirilor de lună
Rămîn enigmele să ne supună,

Iar pe decorul frunzelor sihastre
Se întunecă şi zările albastre.

Plutind spre stele, patima deşartă,
Luminii soarelui îi spune soartă.
Doar infinitul nopţilor apuse
Adună adevăruri suprapuse.

Peste decorul frunzelor strivite
Se simt doar paşi de umbre părăsite.

Deasupra lor lumina lăcrimează
Şi aripii de soare-i zice rază,
Încătuşate-n ziduri crenelate
Umbrele nopţii-s răni cicatrizate.

duminică, 3 noiembrie 1985

Zidire

Apropie-te-n margine de lume
Tu, care caţi destin şi întîmplare,
Şi caută-ţi între ruine nume,
În marea amintirii de hotare.

Să îţi aduni întreg de parte sfîntă
Bătut pe muche aspră de cuţit,
Cînd lacrima spre ceruri se avîntă
Din osul tău avid de infinit.

Cu ultima privire-ncărunţită
Tu fă-ţi un loc de zbor şi priveghere,
Să poţi răpi-ntrebarea înjosită
De cei avizi de rang şi de avere.

Şi-n ropotul de murmure încete
Aprinde-te-n firavul tău cuvînt.
Şi culcă-te cu faţa la perete
Ca inima s-o simţi lîngă pămînt.

În urmă să-ţi rămînă numai paşii
Ca de la Lună puşi pînă la Soare,
Să te adune dintre ei urmaşii
Punîndu-ţi nume sacru de eroare.

Şi fiindu-ţi vorba pavăză firească,
Numai atunci să-ţi fie de ajuns,
Te poţi întoarce-n soarta omenească
Zidit între-ntrebare şi răspuns.