luni, 25 mai 1987

Alb de mai

Speranţă caldă, minunată
Şi vis de toamnă-sîngerat,
Mi-e dor de vremi de atădată,
Unde mai eşti, de ce-ai plecat
Albastră rază ce scînteie
Peste întregul necuprins,
Eşti cer de toamnă în idee
Pe un pustiu de lună-ncins.

Gîndul spre tine e năvalnic,
Chiar infinitul e pustiu,
Ideile au iz zburdalnic,
Și te iubesc şi-atît mai ştiu.
Fii iar o rază rătăcită
În visul blînd al lunii mai,
Că prea-i lumina părăsită
De cei mai albi din albii cai.

Şi va veni aceeaşi iarnă
Cu ţurţurii încărunţiţi
Şi cerurile or să cearnă
Doar paşii mei înzăpeziţi.
În șoapta blîndă-a primăverii
Fii nimbul gîndului curat,
Şi mai cobori, în pragul serii,
Fugind din cerul înstelat.

duminică, 24 mai 1987

Cînd înfloreşte amintirea

Izvoarele tîşnesc fierbinte
Pe drum desluşitor de fapte,
Și mă îndeamnă spre-nainte,
În miez de zi ori miez de noapte.
Cînd înfloreşte amintirea
Şi vîntu-i bate înspre noi,
Face consensuri împlinirea
Cu rostul vechilor nevoi.

În visul meu e sărbătoare
Cînd văd în jur numai lumină
Și ochii, dincolo de soare,
O zi care va fi să vină.
Timpul și viaţa-s mînă-n mînă,
Nu-și au nimic de reproșat,
Chiar dacă-n trecerea hapsînă
Face pierdut cam tot ce s-a uitat.

Reînflorește pentru toate,
În nopţile cu lună plină,
Un dor străvechi, ce încă poate,
Să facă ziua mai senină.
Speranţa vieţii se renaşte
Cât încă-i timp de a trăi,
Cât încă-i timp de-a recunoaşte
Că viaţă-nseamnă a iubi.

Cînd înfloreşte amintirea,
Prin tot şi toate deodată,
Îmi las înspre pămînt privirea
Știind-o mult prea revoltată.
Mi-e dor să-mi regăsesc tăcerea,
Şi dor îmi e să tot vorbesc…
Dar nu mai am deloc plăcerea
De amintiri să-mi amintesc…
25.05.1987