luni, 26 decembrie 1988

Drum în amintiri

Era un drum spre marginea pădurii
Şi îl băteam şi tu şi eu mai ieri...
Şi ne spunea poveşti speranţa...
Azi, nu mai eşti, pe nicăieri.

Era un drum, era o cale-ntoarsă
Şi vînturile ne spune-au poveşti
Prin glasul lui cînta pădurea...
Dar astăzi, oare, unde eşti?

Era tîrziu, era o zi de iarnă
Cînd ne-am trezit pierduţi în absolut...
A fost întîia zi a noastră...
Dar astăzi totul a trecut.

Era un drum spre marginea pădurii
De-ai să te-ntorci oricînd îl regăseşti,
Povestea lui e nesfîrşită...
Dar nu mai ştie cine eşti...

Era un drum... azi e un drum sălbatic
N-a mai rămas nimic din fostul drum...
Încă-l mai am în amintirea
Pierdut în urme vagi de scrum...

A fost cîndva un drum... un drum de care...
Eram şi noi.... Priveam spre depărtare...
Era un drum menit spre neuitare...
Azi încă e... Pierdut de-ndepărtare...

vineri, 21 octombrie 1988

Mai ştii…

Cortegiul funerar trecea în grabă…
-Mai ştii… ţi-am murmurat atunci şoptit,
Cînd se va vinde toamna la tarabă,
Omul va fi, prin sine, obidit!
Şi ţi-am cerut, prin fulgerele sorţii,
Să-nclini paharul vieţii de înrobire,
Ca prin depline resturi şi proporţii
Să mă imparţi în vis şi amintire.

În urma sa trecea încet fanfara…
-Mai ştii… mi-ai spus că nopţile-au albit,
Cînd cerul va ucide primăvara,
Vom şti doar noi ce vremuri au murit!
Şi te voi aduna din nopţi de sînge
Într-un pocal cu rost de amintire,
Iar tu, plîngînd, voi învăţa a plînge
Fostul firav destin de fericire.

sâmbătă, 18 iunie 1988

Cotidian

Cînd stau, deseori la fereastră
Privesc furnicarul din stradă,
Privesc depărtarea măiastră
Şi-a umbrelor rece paradă.

Adesea frînturi de nălucă
Se vîntură-n lacrimi pribege
Un dor problematic m-apucă
Să blestem a timpului lege.

O frunză de plop mă mîngîie,
Cerîndu-mi să-mi pun o dorinţă,
Şi umbrele-n fum de tămîie
Mă-ntreabă de-a vieţii credinţă.

Cuvinte stau iar nerostite,
Şi-n toate se plîng ne-nţelese
Paşii mă duc în ispite
Ce plîng în voal la mirese.

Aici fiind de veghe speranţei
Văd lacrima vieţii în floare...
Şi pun întrebări cutezanţei
Ce-o simt, fără sens, trecătoare.

Stau singur cu-n strop de otravă
Miroase exilul a moarte,
Prin viaţă mă simt o epavă
Ce-i dusă, de valuri, departe.

Şi stau în fereastră la pîndă,
Respir cu un ropot de tuse,
Cu vocea-mi, deja tremurîndă,
Vorbesc despre vremuri apuse.

sâmbătă, 21 mai 1988

Uvertură rebelă

Cînd viaţa-nseamnă înrobirea,
În şoaptă moartea se ascunde,
Şi nimeni, nici măcar iubirea,
Să se întoarcă n-are unde.
Prin pas de groază şi războaie,
În haina neagră de paradă
Trec norii grei, prin nori de ploaie,
Să ningă-n falduri de zăpadă.
În palma mea se zugrăveşte
Destinul neînfricat al firii,
Suspină fapta-mi omeneşte
Şi îngenunchi de plîng, iubirii.

Cînd văd o nouă stea aprinsă,
Caut să văd de-i luminată,
Ori doar o umbră reaprinsă,
Dorind a fi ce-a fost odată.
Rostesc cuvîntul, dar mă doare,
E o sentinţă capitală,
Că timpului îi dau valoare
Prin forme clare de-ndoială.
Nopții de veche stăruinţă
Încă-i mai fac probă de formă,
Încă mai am vechea dorință
De a avea extremul normă.

Cînd ura sens de faptă naşte,
Şi cu motiv de țel dă mîna,
Setea doar rostul şi-l cunoaşte,
Uitînd ce rol are fîntîna.
Izvorul sub pămînturi geme
Şi ochiul lui se războieşte,
Simțindu-se constrîs de vremea
Ce nimănui nu îi prieşte.
Şi stă cuminte sub secure
Un cap al faptelor ursite
Care nu vrea să mai îndure
Fapte în gînduri mult dospite.

Că de-a pierit pe totdeauna
A bucuriilor candoare,
Pe cer nu are rost nici luna
Să se mai lumineze-n soare.
Din trista mea eternitate,
Mai pot aduce o dovadă
Că cele ce se vor uitate
Nu vor din drepturi să decadă.
Simt cum securea, prin conştiință
Face un drum, spre mai departe,
Unui îndemn de rea-voință,
Să limpezesc izvoare moarte.

Ascult cînd inima îmi ţipă,
Văzînd că norii se îneacă
Atraşi şi ei de o ispită,
Într-un deşert, de-o vale seacă.
N-am frică cum nici n-am măsură
Cînd e să tai în carne vie
Cu vorba care nu se-ndură
De plânsul fricii din mândrie.
O calea simplă, cale dreaptă
Eu cel ce sînt îşi tot doreşte
Şi dreaptă cale înspre faptă,
Cea care nu se ocoleşte.

Cîntec întîmplător

Printre-atîtea noi şi vechi credinţe
Ale altor vremuri, de apoi,
Încă pe pămînt mai cad şi ploi,
Încă iarba creşte din seminţe.

Întru începutul altor ere,
În consens cu timpul ireal,
Printre-atâtea alte emisfere,
Idealul pare anormal.

Insipidul gînd spre involuţii,
Murmurînd credinţele de om,
Spune că o stea e un atom
Renormat de legi şi revoluţii.

Sărbătoarea florilor de vară,
E un gînd minţit şi revanşard,
Plînge viitoarea primăvară
Că-i deja motiv capitulard.

Zborul e o stare absolută,
Lapiez de val şi de cristal,
Naufragiat pe lîngă mal
Într-o altă lume involută.

Exilat pe-o răstignită floare,
Văd al lumii veşnic piedestal
Care rar e luminat de soare,
Fiind mereu lovit de un alt val.

Printr-o absolută mărginire
Mă adun din răul meu desfrîu,
Şi mă simt şi eu un bob de grîu
Ce păstrază spicu-n amintire.

Actualităţii-i suntem pradă,
Tot spunînd că vremurile-s noi,
Dar, ca orbul ce nu vrea să vadă,
Declanşăm cu noi un alt război.

luni, 29 februarie 1988

Ultimul atu

Ce timp trecut-a şi trecut-a
Şi plec pe drumuri fără gînd...
Oare aceasta este ruta
Celor ce viaţa-şi trec plîngînd?

Azi mă întorc din rătăcire
Din rătăcirea care sunt,
Reiterînd, ca amintire,
Puterea nui amănunt.

Cobor din şoapte de ursită
Şi din esenţe de destin,
Ca să-mi las vorba ispitită
De harul rostului divin

Mă-ntorc cu braţele deschise
Deşi-s atît de obosit...
Atîtea şi atîtea vise
Dau nopţilor un timp robit.

Privesc spre umbrele albastre
Ce fac privirea să mi-o urc,
Spre depărtări pierdute-n astre
Să uit că-n lacrimi mă încurc.

Cîndva purtat-am biruinţa,
Şi-am biruit, şi-am fost şi-nvins,
La schimb eşti astăzi suferinţa
Şi viaţa mea un necuprins.

Ce timp trecut-a şi trecut-a...
Nici nu mai ştiu să-l socotesc...
Azi eşti ce-ai fost... necunoscuta
Ce dat mi-a fost să o iubesc.

Păcat tu spui c-a fost ce-a fost,
Eu nu-mi mai spun nici da, nici nu,
Numai tăcerea-şi are rost,
Îţi las şi ultimul atu...

duminică, 14 februarie 1988

Esenţial, contradictoriu

Intâmplării prin dorinţe, Liei
Te du din calea mea ispită,
Nu pot dorinţei să-i ţin piept,
Mi-ai fost şi mi te vrei iubită,
N-am cum trecutul să-l îndrept.
Te-arunci în cale-mi fără ştire
Apoi eşti înger sufletesc,
În vis mi-apari din amintire...
Şi te urăsc şi te iubesc.

Mereu te-aştept cînd eşti plecată
Şi te gonesc cînd ştiu că vii,
Te-aş vrea o dată, şi-ncă-o dată,
Chiar şi cînd vreau să întârzii.
Te-ameninţ, însă se-nţelege,
Mereu la tine mă gîndesc
Chemarea ta îmi este lege,
Şi te urăsc cînd te iubesc.

Mi-e greu să te privesc în faţă
Cu ochii vorbelor te-alung,
Greşeala m-ar costa o viaţă,
Şi, regretînd, mi-e drumul lung.
În tot pustiul ce m-apasă
Doar chipul tău îl mai găsesc,
Îmi e-ndeajuns, spun că nu-mi pasă,
Te şi urăsc, te şi iubesc.

Te vreau mereu pe altădată,
Deşi mi te doresc oricînd,
Şi-mi eşti ispita minunată,
Mereu în faptă şi în gînd.
Te du din calea mea ispită
De n-ai să pleci, întineresc...
Trăirea-mi e neliniştită...
Şi te urăsc, dar te iubesc.

miercuri, 10 februarie 1988

E greu pădure...

E greu, pădure, cînd nu ai prieteni,
Împovărată de trăirea vieţii...
Te troienesc şi se ascund în cetini
Nălucile de rouă ale ceţii.

E greu, pădure, cînd, sub întuneric,
Tu doar priveşti poveşti de vis şi dor
Şi le îngîni cu susurul feeric
Păstrându-le ca vis de viitor.

E greu, pădure, când furtuni de noapte
Preschimbă ceru-n praguri de casacadă
Şi cînd sub împliniri sunt paşi şi şoapte,
Privirea lumii ca tăiş de spadă.

E greu pădure şi în miezul iernii
Cînd, răstignită de-un heraldic frig,
La ceas de tainice vecernii,
Simţi cum se pierde-al zilelor câştig.

E greu, pădure, cînd te bate vîntul
Şi cade frunza-n ape-nsîngerată
Iar moartea lasă-n urmă numai gîndul
Că tot ce-a fost a fost numai o dată.