miercuri, 31 ianuarie 2007

Viitor în trecut

Am cerul în faţă,
Pe tine în gând,
Bat praguri de ceaţă,
Simt Luna plângând.

Văd drum înainte,
Fac paşi înapoi,
Mă-nec în cuvinte
Mi-e dor de noi doi.

Mai caut lumina
Deasupra de munţi,
Dă-mi mie azi vina,
Nu vreau să renunţi.

Şi simt că mă doare,
Când caut un vis,
Prin lacrimi de soare
Mă-nalţ din abis.

Potire de foc

Izvorul nopţii se retrage-n munte,
Cu pas de iarnă, crud şi nepătat,
O nouă zi ne este iarăşi punte,
Rebotezând al lumii vechi păcat.

Şi peste focuri ce se ard în stele,
La noi se văd doar stelele ce cad,
Să le-adunăm, rătăcitori ca ele
Şi să clădim firavul vieţii vad.

Să trecem peste zilele de vară,
Să ne privim în focuri ce troznesc,
Şi să rescriem noi, a câta oară,
Povestea celor doi ce se iubesc.

Redivivus

Iubindu-te, nopţii spun teamă,
Te-admir clandestin şi captiv
Şi gânduri uitate mă cheamă.
Şi iar sunt copilul naiv.

Pe orice tristeţe fugară
Mi-eşti soarta, izbânda şi rostul,
O flacără-mi este ocară
Iar alta îmi e adăpostul.

Târziu, anonimul din mine,
În spirit de somn şi de vis,
Aprinde un foc pe ruine
Cu ţel înţeles şi precis.

Pe frunte am riduri de noapte,
În ochi mai port lacrimi şi soare,
Rostirea o ştiu doar în şoapte
Şi numai trecutul mă doare.

Sub bolta de stele stinghere,
Simt paşii ce umbră nu au,
Izbânda e-o simplă tăcere
Şi toate ca ieri se-ntâmplau.

Fiindu-mi blestemul poruncă,
Pe cer între stele te pun,
Trecutul în valuri m-aruncă,
Şi gândul aleargă nebun.

Dar vreau să înduplec exilul
Să ard ca o stea căzătoare...
Iubindu-te-s iarăşi copilul
Ce plânge cu lacrimi de soare.

marți, 30 ianuarie 2007

Porţile gândului

Ridică-ţi ochii către zori de zi
Şi caută luminii să-i dai nume,
Să poţi să ai un gând a se-mplini,
Să mai deschizi o poartă către lume.

Iar dacă drumul trece unduit
Aproape de al apelor izvoare,
Poţi da un semn de gând nestăvilit
Să simţi că lacrima se arde-n soare.

Să simţi, să crezi şi să trăieşti prin tot
Şi să veghezi necontenit lumina,
Când toţi aşteaptă-n noapte un complot,
Să poată să-şi găsească ei odihna.

duminică, 28 ianuarie 2007

Cântec pentru o nălucă

Renaşte iar un vis al sorţii
Şi gândul pleacă în pustii,
Doar dragostea e stâlpul porţii
Şi iar suntem, iubind, copii.

Dintr-o întâmplare-n gândul meu,
Te-ai strivit de pasul trist, hoinar
Şi privind spre depărtări mereu
Mă înveţi să-mi fiu din nou hotar.

Ca o frunză lucitoare-n vânt,
Vii în viaţa mea de neguri mari
Şi cu pas de seară şi cuvânt,
Pleci şi vii, dispari şi iar apari.

Dintr-o răzvrătire-n şoapta mea,
Te-ai rănit de-un pas mereu fugar
Şi privind şoptirea ca o stea
Mă mai faci să-mi fiu din nou hotar.

Ca o frunză-n apă strălucind,
Vii spre gândul meu de vis strivit
Şi cu pas de seară rătăcind,
Pleci şi vii cu pasul rătăcit.

Dintr-o rătăcire fără gând,
Te-ai cuprins cu-o rugă în zadar
Şi privind privirea-mi tremurând,
Îmi şopteşti să-mi fiu din nou hotar.

Ca o floare ce-nfloreşte-n pas,
Vii spre gândul meu de amintiri
Să rămâi în şoapta fără glas
Zborul către cer şi împliniri.

Porneam la drum

Porneam la drum spre a strivi destinul,
Cu împliniri şi gând adolescent,
Să schimb în taină şoapta şi suspinul
Cu-nseninarea unui gând prezent.
Şi n-am voit să ştiu că nu se poate,
Întâia oară m-am înaripat,
Veneam spre tine ca să uit de toate,
De tot şi de nimicuri am uitat.

Dar tot aşa cum apele revarsă,
Stindardul nopţii ni s-a pus în drum
Şi m-am trezit că am privirea arsă
Şi punţile spre vis sunt numai scrum.
Am vrut să îţi veghez odihna-n noapte,
În palma mea să simt c-ai adormit,
Dar brusc pe toate le-am uitat în şoapte
Şi-n tot trecutul meu m-am poticnit.

Am pus mereu pe NU la oiştea vieţii
Şi numai NU mi-a fost de căpătâi,
Acum rămas-am cu lumina ceţii
Şi cu robirea clipelor dintâi.
N-am fost decât o stavilă-a-ntâmplării
Ce s-a robit în urme de trecut
Şi, ca un rost nocturn al depărtării,
M-am vrut doar eu, mereu necunoscut.

Am vrut să fii revanşa clipei mele,
Să-nvăţ să uit să nu mai spun doar NU,
Dar n-am putut să văd ploaia de stele
Şi am rămas să văd că pleci şi tu.
Am înţeles târziu că nu se poate
Să mă răsfrâng doar în trecutul meu,
Şi-acum aş vrea din minte să-mi pot scoate
Că am pierdut, definitiv, doar eu.

Aş vrea să fiu acela care vine,
Aş vrea să ştiu că te cuprind şi-n vis,
Să nu-mi existe gând fără de tine,
Să nu avem frânturi de drum închis.
Mi-a şters privirea lacrima târzie,
Când am văzut că-n noapte ai să pleci,
Înţelegând că urma mea-i pustie
Şi drumul se va arde pe poteci.

De-ai înţeles că e mai bine-aşa,
Eu aş fi vrut mereu să tot rămâi,
Şi dimineaţa să fii iar a mea,
Să fii izbânda nopţilor dintâi.
Mi-am pus hotar la margini de hotar.
Dar astăzi vreau să trec peste trecut
Şi ca un om strivit în calendar,
Să te iubesc, s-o iau de la-nceput.

sâmbătă, 27 ianuarie 2007

Mă mângâi...

Din şoaptă răstignită şi speranţă,
Îmi pregătesc a vieţii cutezanţă,
Şi, cum mai toate trec în amintire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

La ceasul serii rostuiesc uitarea
Şi-n valuri liniştite înec marea.
Iar când ascund o lacrimă-n privire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

Între cuprins şi patimă tîrzie
Mai pun destinul vieţii temelie;
Şi-atunci când plâng, strivit de amăgire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

Înzăpezind un drum uitat, în noapte,
Nu mai aud cum ceasul bate-n şoapte,
Când te privesc ca rost de dăruire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

Fără să-mi pese de furtuna vieţii,
Dau foc în zori luminii dimineţii;
Şi tot visând a vieţii împlinire,
Mă mângâi cu-o poveste de iubire.

sâmbătă, 20 ianuarie 2007

Anticerşetor de sentimente

Eu nu sunt cerşetor de sentimente
Şi chiar nu pot iubirea s-o cerşesc,
Ca să dau sens zidirii aparente,
Înnobilând cocioabe nefiresc.
Şi chiar nu pot iubirea s-o cerşesc,
Ca să mă-mbăt o zi cu apă rece,
Dorindu-mi doar un piedestal firesc,
Al lacrimii şi-al timpului ce trece.

Eu nu sunt cerşetor de sentimente
Şi chiar nu vreau respectul să-l cerşesc,
Ca să mă cred hotar între amprente
Şi urme clare, ce le las firesc.
Şi chiar nu vreau respectul să-l cerşesc,
Să nu mai văd copacii din pădure,
Dorindu-mi doar reculul nefiresc,
Al stelelor ce noaptea vor să-mi fure.

Eu nu sunt cerşetor de sentimente
Şi chiar mi-e greu să ştiu că pot cerşi,
Când nu pot da condiţiei absente
Mai mult decât un unghi ce-l pot privi.
Şi chiar mi-e greu să ştiu că pot cerşi,
Că-mi pot strivi condiţia umană,
Fără să ştiu, în timp, a ispăşi
Pedeapsa unui fier încins pe rană.