Mă opresc mereu în faptul serii
Şi-amintiri, deodată-mi dau năvală,
Când ucid un pas al primăverii,
Nimeni nu îmi cere socoteală.
Caut veşnic un miracol sfânt,
Vreau să înţeleg ce mă îndeamnă
Să adun cuvânt lângă cuvânt,
Ca să uit că vine-a vieţii toamnă.
Norii negri vor din cer să cadă,
Amintiri îmi dau, mereu, bineţe,
Paşii mei sunt urme prin zăpadă
Şi înving un gând din tinereţe.
Eu, nebun, rămân doar eu, mereu,
Un copil cu inima senină...
Pot iubi şi eu, un derbedeu,
Ca o lacrimă de suflet plină.
Am uitat ce-nseamnă nebunia,
Gândul meu e fapt şi răbufnire,
Îmi dă iar târcoale sărăcia,
Dar mă-nalţ plângând cu-a ta iubire.
Până-acum trăiam doar în desfrâu,
Viaţa mea murea fără tăgadă,
Căutam izvoarelor pârâu
Şi striveam troiene de zăpadă.
Mă adun din şanţ, de prin noroaie,
Mă înec în lacrimi şi suspine,
Azi adun a ploilor şiroaie
Să rezist pe drumul pân’ la tine.
M-am robit mereu atâţia ani,
Mi-am purtat viaţă plin de teamă,
Am dormit sub pâlcuri de castani
Dar acum eşti visul cel de seamă.
Focul sacru arde iar în vânturi,
Azi dau foc la fapte şi regrete,
Şi mai scot din ultimele gânduri
Pasul răzvrătirilor secrete.
Glasul tău în iarnă mă trezeşte
Şi plutesc tăcut şi revanşard,
Te cuprind în braţe nebuneşte
Şi în focul Demonilor ard.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu