sâmbătă, 30 iunie 2007

De mi-a fost dor...

Pe umeri, fără grijă, duc poveri,
Şi mă găseşti mereu, pe nicăieri,
Sfârşind mereu tot ce am început,
În viaţă n-am cerşit nici un sărut.

De mi-a fost dor, am tot privit în zări,
Poate-am oftat sedus de depărtări.
Îngenuncheat mereu la poarta lumii,
Nu m-am vândut trădării sau minciunii.

Şi toate mi le-am dus cum am putut,
Chiar soarta lumii totuşi m-a durut,
Si voi dori mereu un cer senin
Şi alunga-voi norii care vin.

joi, 28 iunie 2007

Pumnal în tâmplă

Cât trecători rămânem, se întâmplă
Să fim doar flacări, fără un destin,
Şi doar pumnalul, resimţit în tâmplă,
Mai picură-n paharul deja plin...

Înlocuim o vorbă cu un gând,
Înlocuim trecutul cu poveşti,
Mai trecem peste adevăr plângând
Şi aşteptăm în întuneric veşti.

Dar poate în cuvânt găsim puteri,
Chiar dacă-n toate încă mai greşim,
Să revenim aici de nicăieri,
Găsim puterea încă să trăim.

Sau, dacă rostul nu-i un şir de glume
Şi nu trăim gândind la ce-a fost ieri,
Putem să reclădim în noi o altă lume,
Mereu în pragul altor primăveri.

sâmbătă, 23 iunie 2007

Eu, val al mării

Un val al mării vine către mine,
Restituindu-mi gândul de demult,
Eu nu-nţeleg de ce îmi aparţine
Şi nu-nţeleg de ce îl mai ascult.

Mă aşteptam să simt că briza mării
Va pune frâu pornirii de acum,
Dar nu-mi dă pace rodul întâmplării
Şi sunt sortit să fiu mereu pe drum.

Îmi udă ochii lacrima amară
Şi miezul nopţii vine prea curând,
E-aşa-ntuneric în această seară,
Chiar pescăruşii trec şi se ascund.

Vroiam să ştiu dacă e totuşi bine
Că te aştept, că vreau să te găsesc,
Dar cum nu ştiu ce faci, ce e cu tine,
Pe ţărmul mării vreau să-mbătrânesc.

Şi într-o zi, oricare-ar fi să fie,
Să mă găseşti, privind spre asfinţit,
Un anonim de care nu se ştie
Nici cine-a fost, nici cum a-mbătrânit.

Dar dacă totuşi apa n-o să poată
Să rostuiască viaţa-ntr-un alt fel,
Am să mă-ntorc să fim ca altădată:
Tu – floare rară, eu – mereu rebel.

Şi-n zori de toamnă, tot pe malul mării
Vom da iar sens destinului în doi,
Înnobilând o şoaptă a chemării
Cu harul sfânt al patimii din noi.

Zăpezi şi geruri ne vor prinde bine
Şi valul mării ne va încălzi,
Ai să rămâi mereu numai cu mine
Şi ţărm al mării mele ai să fii.

Eu val voi fi, ce vine şi tot vine,
Trecând acum prin neguri şi lumini,
Mă voi opri când voi ajunge-n tine
La ceasul când speranţei mă închini.

vineri, 22 iunie 2007

Altar de foc

Într-un cotlon al gândului găsesc
Un drum, în paşi, spre tot ce va urma,
N-aş vrea să ştiu, aş vrea să şi greşesc,
Dar toate, într-un fel, vor exista.

Atâtea porţi, pe drumul redeschis,
Vor pune semne şi vor da răspuns,
Iar timpul, într-un tainic val de vis
Va înţelege dacă-i de ajuns.

Apoi, din umbra norilor târzii
Va fi să cadă un altar de foc
Şi, sub stindardul nopţilor pustii,
Blestem va fi: de viaţă şi noroc.

joi, 21 iunie 2007

Apocaliptic

Va fi curând un val nimicitor
Ce va lovi în tot ce e înalt,
Şi focuri, într-un rug ameţitor,
Vor da-n final şi ultimul asalt.

Deasupra va rămâne un palat
Ce urme va purta, ca de securi,
Şi doar pământul va putea fi pat
Pentru acei ce nu vor fi-n păduri.

Şi martori or să fie prea puţini,
Eu sigur... dar aş vrea să fii şi tu...
Să ducem către cei plecaţi lumini,
Şi să păstrăm speranţa ca atu...

Sens de nume

Pe drumul meu, spre ziua de-mplinire,
gândesc cuvântul încă nerostit,
tărăgănând mereu, ca amintire,
obsesia hotarului sortit.

Iscată dintre valuri de furtună,
când timpul se scurgea în mod firesc,
ispita dintr-o lacrimă de lună
are acum un nume îngeresc.

Lăsând hotarul undeva departe,
Colind prin viaţă dinspre moarte...

Teii din Copou

Au înflorit iar teii din Copou,
Şi noaptea, luna, cerul străjuieşte,
Răstălmăcesc o şoaptă cu ecou,
Să simt că-mi duc destinul omeneşte.

Cu pas încet hotarul vieţii trag
Către o zi ce gândul îmi adună,
Doar miezul nopţii, ce mi-e iarăşi drag,
Povestea noastră vrea mereu s-o spună.

Şi tot aştept să fiu un bun comun,
Vândut ca supliment pe o tarabă,
Să pot să tac, să pot să mă supun
Celor ce iar, de tine, mă întreabă.

Au înflorit iar teii din Copou
Şi-un colţ de lună îmi mai şterge faţa,
Redându-mi hotărârea ca, din nou,
Să-ţi spun în şoaptă: Bună dimineaţa!

Mai mă opresc din mers privind tăcut,
În aşteptarea ce se tot lungeşte,
Şi-mi caut un prenume de-mprumut,
Să fiu un anonim ce-n gând trăieşte.

Şi tot aştept tarabei să mă dau,
Să simt că vânzătorii mă ignoră,
Să nu mai pot nici locului să stau,
Deşi o zi de-a mea la voi e-o oră.

luni, 18 iunie 2007

Dac-aş şti...

Dac-aş şti că pot aduce
Soare în inima ta,
Într-a timpului răscruce
Chiar acum m-aş aşeza.

Dac-aş şti că pot reface
Punţi ce aripi îţi pot da,
Drumul vieţii l-aş întoarce
Şi destin aş recrea.

Dac-aş şti că pulsul clipei
Este gândul tău şi-al meu,
M-aş şi dărui risipei,
Ca să fim doar noi mereu.

Dac-aş şti... Nu ştiu... Se ştie?
Nopţii îi dau sens de zi,
Fie deci ce-o fi să fie,
În curând te voi găsi.

duminică, 17 iunie 2007

Priveşte cerul

Priveşte, cerul nopţii e brăzdat
De încă o istorie de-o clipă,
Doar adevărul e îndurerat
De-atâta zarvă şi de-aşa risipă.

Hotarul umbrei e din nou strivit
De trecerea firească, efemeră,
Doar paşii mai ţintesc spre infinit,
Încătuşaţi de-un semn de barieră.

Câte un gând mai are drum închis,
Când la-ntrebări încearcă să răspundă,
Ori, obosit de-al vieţii compromis,
Se pierde-n râu de lacrimi ce-l inundă.

vineri, 8 iunie 2007

Aripi frânte

O nouă stea din cer ne luminează
Şi caută vieţii să-i dea nume,
Eu tot aştept pe margine de lume
Un semn şi-un gând pe-o lacrimă de rază.

Prin norii negri simt că pleci departe
Şi spre dezastru toate se vor duce,
Iar tu rămâi un nume pe o cruce
Şi adevărul lumii ne desparte.

Altarul clipei a aprins şi cerul,
Şi aripi frânte se ivesc din ape,
Strivind o clipă caut de aproape
Răspunsul ce învăluie misterul.

marți, 5 iunie 2007

Ignorând...

Oricât m-ai ignora, tu ştii prea bine
Că vreme nu m-ai este de pierdut
Şi, hazardându-te spre absolut,
Ai să-nţelegi de ce te-ntorci la mine.

Când faci abuz de vorbe-ntortocheate
Pui doar accent pe timpul tău trecut
Şi uiţi că sunt un om necunoscut
Ce ştie şi ce vrea şi ce se poate.

Tu, în întoarceri vrei să-ţi afli calea
Şi să repari castele de nisip,
Aşezi o umbră tristă pe-al tău chip
Când într-o parte-i dealu-n alta-i valea.

Şi mă ignori şi crezi că poţi fi totul
Sub zodia hotarelor de foc
Sau poate uiţi că ţin şi timpu-n loc
Când pun în joc şi soarta şi norocul.

În tot ce spun e semn că arde cerul
Şi curge-n picături ce ard mereu
Şi-acel final ce-l port în gând mereu
Va risipi, predestinat, misterul.

duminică, 3 iunie 2007

Deschidere

Ne iubim în trecere mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Umbra lumii nouă ni s-a dat
A venit şi seara, s-a-nnoptat.

Umbrele vin peste noi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Noaptea rece-n taină ne-a cuprins
Nu mai ştiu ce patimi ne-au învins.

Întuneric vom privi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Neguri ne trimit către abis,
Poarta depărtării s-a deschis.

sâmbătă, 2 iunie 2007

Mi-era teamă...

Mi-era teamă să mai cred în da,
Hăituit de sensul negativ,
Dar m-am regăsit în şoapta ta
Şi-am găsit al vieţii leit-motiv.

Toate au acum un unic sens
Spre o poartă ce ni s-a deschis,
Şi adun, trăind tot mai intens,
Tot ce am, clădind tărâm promis.

Mi-era teamă să-l rostesc pe da,
Şi sfidam orice, rostind pe nu,
Astăzi ştiu că nu mai pot ceda
Şi destinul meu eşti numai tu.

Gândul are rol primordial
Spre destinul ce-l avem în doi,
Făurit de creasta unui val
Şi adus de cer într-amândoi.

Mi-era teamă c-am uitat pe da
La răscrucea marelui hotar,
Azi e soare iar în viaţa mea
Şi tu vieţii mele corolar.

Am dat nume timpului pierdut
Şi-am pus semnul ce era de pus,
Azi n-am teamă de necunoscut,
Soarele e la amiază, sus.

Iar acum eu nu mai ştiu pe nu,
Ba, mai mult, cam totul schimb în da,
Sunt acolo unde eşti şi tu,
Viaţa ta e ca şi viaţa mea.