joi, 25 decembrie 2008

O poveste de Crăciun

Vine Crăciunul... Am şi eu pe masă,
O pâine de trei zile şi... atât...
De mine nimănui nu îi mai pasă,
Sunt doar străinul cu un chip urât.

Se-aprind lumini s-arate bucuria
Către acei ce viaţa îşi trăiesc,
La mine e-ntuneric... Doar mândria
Îmi dă puteri ca lacrimi să-mi strivesc.

Pe unde trec, pe drumurile mele,
Pe unde paşii încă mă mai duc,
Mă simt un mal lovit de valuri grele
Şi simt că moartea vreau să o seduc.

Hotare mari aş vrea să le pot trece,
Să pot grăbit să şi arăt ce pot,
Dar anu-acesta şi lumina-i rece,
Şi mă-ncălzesc arzându-mă de tot.

Sunt călator din timpuri viitoare,
Din câte ştiu puţine vreau să spun,
Aş vrea să ştiţi că prea uşor se moare,
Dar fiţi mai buni... E ziua de Crăciun.

luni, 22 decembrie 2008

Spre rost de-nvingător

Deodat' cu mine s-a făcut Pământul?
De ce-am lăsat să mă tot bată vantul?
Azi plec pe drum cu gând spre viitor
Să fiu aşa cum sunt: Învingător!

Oricum ar fi, un adevăr rostesc,
Cuvântul chiar şi-n taină îl grăbesc,
Şi tot privesc senin spre viitor,
Am fost şi am să fiu: Învingător!

Rostise-vor în urma mea mereu
Cuvinte să se-arate cum sunt eu,
Dar ştiu că nu-i nimic întâmplător,
Eu am destinul meu: Învingător!

Când m-a lovit din plin un uragan
Am reuşit să îi ţin piept... un an...
Acum chiar ştiu că nu întâmplător,
Dar nu mă tem, voi fi Învingător!

Şi am uitat că unii-şi mai doresc
Să creadă c-am uitat să mai iubesc,
Dar în iubire cred şi-mi e uşor
Să redevin ce-am fost: Învingător!

marți, 16 decembrie 2008

Priviri spre mâine

Zori de an se văd deja că vin,
Soarele speranţei n-a apus,
Prin lumini avem un semn deplin
Şi-l purtăm în suflet pe Iisus.

Cerul ne arată ce va fi...
Să fim buni şi plini de împliniri,
Să putem în toate izbândi,
Să lăsăm trecutu-n amintiri.

Şi de-acum lumină vom avea
Că a răsărit, din nou o Stea!

vineri, 12 decembrie 2008

Ora de-ntrebare

Orologii bat în pragul porţii,
Lumea are gândul clandestin,
Mai mereu se-aude glasul sorţii,
Şi doar veşti absurde ne tot vin.

Călătoare-n margine de gânduri,
Pradă întâmplării mai mereu,
Dimineaţa plânge printre rânduri,
Noaptea o apasă tot mai greu.

Apăsat de şoapte fără glas,
Gândul e mereu hotărâtor,
Rătăcind al zilei silnic pas,
Pasul se vrea aripă în zbor.

Elocvent ca hohot interzis,
Drumul se închide-n miez de zi,
Ispitite, clipele de vis,
Greu se lasă-n lume-a se ivi.

Până unde oare? Până când
Idioţii vor mai mult noroc?
Totuşi, focul arde fumegând
Când aproape toţi se ard în foc?

Întrebări se pun şi s-au mai pus,
Multe din răspunsuri s-au tot dat,
Presimţind al lumii vechi apus,
Adevărul pare demodat.

Eu nu cred... Dar am să cred mereu...
Că avem un singur Dumnezeu!

Freamăt de dor

Orologii bat în pragul porţii,
Lumea are gândul clandestin,
Mai mereu se-aude glasul sorţii,
Dând de veste vremuri ce revin.

Călător prin margini de hotar,
Pradă a condiţiei de ins,
Dovedind că ura-i în zadar,
Sufletul nu vrea să fie-nvins.

Apăsat de şoapte fără glas,
Gândul e mereu hotărâtor...
Rătăcind al zilei silnic pas,
Aşteptarea vrea să fie zbor.

Pasul e un hohot interzis,
Elocvent, şi parcă inocent,
Drumul e deschis către abis,
Înclinând balanţa cu-n accent.

Greu se lasă-n lume-a se ivi.
Pravila speranţei de noroc,
Însă visul zorilor de zi
Trage ceru-n umbra unui foc.

Chiar şi dacă multe au sfârşit,
Dorul e un drum spre infinit...

joi, 11 decembrie 2008

Drumul dinspre cărare

Tu te simţi acasă şi-ţi e bine,
Eu trăiesc cum pot, printre străini,
Chiar de umbra mea îmi e ruşine
Şi îmi cresc în suflet mărăcini.

Faptele trecute-mi sunt povară,
Tu, minciunii, ode îi închini,
Eu mă simt o vorbă de ocară
Şi aştept coroana mea de spini.

Tu priveşti mereu spre înainte,
Eu nu văd nimic, n-am nici vecini,
Viaţa-mi trece doar printre cuvinte,
Sufletul îmi este plin de spini.

Vremea însă-i tot mai schimbătoare,
Tu te faci că nu-i nimic schimbat,
Eu văd totuşi razele de soare
Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

Şi-n curând veni-va ziua-n care
Drumul meu nu va mai fi cărare!

marți, 9 decembrie 2008

Necesarele absenţe

Semnul nopţii iar devine clar,
Stelele apar şi intră-n joc,
Mă apasă un îndemn bizar,
Timpul, să-mi doresc, să ţin pe loc.

Valuri obsedante, de suspans,
Definesc un haos indecis,
Şi-nvrăjbesc al vieţii paşnic dans
Cu deschideri spre un drum închis.

Ridicând mereu câte-un stindard,
Regăsesc al vieţii ideal,
Şi chiar dacă eu în foc mă ard,
Mâine e o zi cu sens real.

Timpul îl las liber, aparent,
Dar îl definesc în mod discret,
Şi-l consider doar un accident
Ireal, absurd, însă concret.

Concretizate parcă indecent
Ispitele nu mai răspund prezent.

luni, 8 decembrie 2008

Umbre. Podul lui Traian

Leagă-ţi fruntea cu o lance ruptă,
Trupul ţi-l îmbracă-ntr-o săgeată,
Stai şi-ascultă timpul cum se-nfruptă,
Dunărea-i pustie şi-ngheţată.

Mai aruncă-ţi ochii peste lume
Spre a sfredeli în gând pământul,
Noaptea să te cheme, să te-ndrume
Către unde crezi că bate vântul.

Să nu uiţi că vin romani din vale,
Iar prin vifor străluceşte vara,
Către munte să priveşti de-i cale
Şi-ai să-i vezi pe daci când vine seara.

Faci un pas şi Dunărea suspină,
Podul e o trecere prin vreme,
Fremătând în tainica-i lumină
Poţi privi prin timp fără-a te teme.

Şi priveşte cum dispare ceaţa
Adevăruri mari fiind nespuse,
Spune nopţii: ”Bună dimineaţa!”
Şi te-nchină vremilor apuse.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Epitaf

Priveşti acest mormânt banal, străine...
Pământul este plin de buruieni...
Doar vorbele se zbat şi plâng în mine
Rostite azi de voi, de pământeni.

Priveşte...E-un tărâm uitat de vreme,
Nu simţi că dedesubt e trupul meu...
Dacă ai timp, ascultă, nu te teme,
Nu sunt Demon, nu-s nici Dumnezeu.

Nu căuta să iscodeşti trecutul,
În focul nesfârşitului mă ard,
De la-nceput mi-a fost să fiu nevrutul
Şi lacrima mi-a fost mereu stindard.

Dar nu uita că azi sunt doar un nume
Pe care doar în trecere-l citeşti,
Plecat-am prea grăbit... şi-această lume
M-a şi uitat... Tu ce-ţi mai aminteşti?

Am fost vânat de toţi... Şi m-au ucis
Acei pe care i-am iubit şi-n vis.

vineri, 5 decembrie 2008

Consultaţie

Da doctore, ce-mi spui nu-i bine,
Ştiu, zac de-o boală fără leac.
Îmi spui...? Nu te mai poţi abţine?
Chiar ţi-am plăcut de-mi zici că-ţi plac?

Îţi văd privirea-ntunecată
Şi rîzi de crunta-mi amnezie...
N-am să fiu altul niciodată,
Şi n-am nici leac în farmacie.

Da, uneori, cu inocenţă,
Spre culmi înalte am ţintit,
Însă din marea-mi neglijenţă
Am şi ajuns cu pas grăbit.

Că sunt bolnav o ştiu prea bine
Şi nu m-ascund sub vorbe multe,
Dar ştii şi tu că nici pe tine
Nu prea stau mulţi să te asculte.

Un singur leac mi-e alinare,
Cuprinde tot ce ştiu să fac,
Să pot să-ajut pe orişicare,
Cu propriul suflet să-l împac.

Mai am iubirea pentru fiinţă
Cînd Omul este Om în toate.
Aceasta mi-o numesc credinţă
Şi ştiu că dacă vrem... se poate.

Peste mai toate ce există
Mă răstignesc îndurerat
Să-mi fie şi izbîndă tristă,
Să port al lumii greu păcat.

Şi care-i leacul? E iubirea
De neam, de vatră şi de legi...
Poate că asta-i fericirea...
Dar oare poţi să mă-nţelegi?

Chiar dacă-am cîştigat războaie,
Tot alţii-nalţă a lor faptă,
Iar eu tîrît doar prin noroaie...
“Dar ce-ţi spui doctore în şoaptă?

Îţi spui că sunt nebun, fireşte,
Sau poate-ţi spui ca sunt tîmpit!
Mi s-a mai spus... Mă copleşeşte,
Dar eu iubesc tot ce-am iubit!

Mă-njură mulţi, mă scuipă-n faţă...
-“Dă-l dracu’ de nebun!” Ce-ţi pasă?
Cu cît îndur mai multe-n viaţă
Eu simt că parcă-i mai frumoasă.

Îmi scrii reţeta? Abia-ncape...
Şi cîte nume... Cum le ştii?
Dar cum nu ştii că sînt aproape
De clipa marii veşnicii?

Cît însă fremătînd mă cheamă
O lume despicată-n două,
De moarte mie nu mi-e teamă,
Despic mereu un bob de rouă.

Mă laşi să tot vorbesc într-una
Dar n-am să tac... Ştiu că n-asculţi...
M-am săturat s-aud minciuna...
Şi tu doar taci... Nu mă insulţi?

Ştiu doctore... Merci.... Reţeta...
Da, vine iarăşi primăvara...
Cu complicaţii... alfa, beta...
Îmi pare bine!... Bună seara!

(reluare din 27.03.1985)

miercuri, 3 decembrie 2008

Pasărea I

Pe deasupră-mi iarăşi zboară
Albe aripi de zăpezi
Şi se-nalţă, şi coboară,
Peste tainice amiezi.
Parcă-n ploaia de mistere
Plînge valul în furtuni,
Primăvara, în tăcere,
Va da semn, făcînd minuni.

Taina locurilor sfinte
Dă un înţeles mai clar,
Peste ploaia de cuvinte,
Peste-nsemne de hotar.
Orizontul dă un nume
Gîndului ce va rodi,
Reclădind a doua lume,
Viselor Păsării I.

(după ideea din 26.10.85)

Zborul păsării I

Aripă de infinit albastru,
      cerul se retrage înspre cer,
Şi, mereu, o lacrimă de soare
      înveleşte patima-n mister.
Călător prin universul şoaptei
      timpul dă ocol prin infinit,
Şi, mereu, o tainică revoltă
      defineşte pasul istovit.

Se întinde pravila-ntîmplării
      peste falduri arse-n curcubeu,
Şi, mereu, trecutul ne arată
      că suntem sortiţi de Dumnezeu.
Umbra regăsirii de-altădată
      pune o pecete, zi de zi,
Şi, mereu, spre ţel şi împlinire
      zboară iar, frumos, Pasărea I.
(după ideea din 07.11.85)

Plînsul păsării I

Rugăciuni în sacră condamnare
Zugrăvesc pervers Calea Lactee
Şi, ca un însemn de răzbunare,
Visu-i doar îndemn cît e idee.
Infinitul pragului de seară
Pare un etern necunoscut,
Zugrăvind o lacrimă de ceară
Peste umbra timpului trecut.

Flacăra sentinţei milenare
Arde şoapta clipelor răpuse,
Şi-ntr-o prihănită depărtare,
Zorii dimineţilor apuse.
Pragul nopţii arde ca o torţă,
Şi dă semnul zilei ce va fi,
Golul abisal devine forţă
Definind prin plîns Pasărea I.

(după ideea din 28.10.85)

Singurătatea, iar

Abia acum încep să am putere,
Singurătatea iarăşi m-a ucis,
Când foc am dat, în noapte, la tăcere,
Iubindu-te, mai rău m-am contrazis.

Urmându-ne condiţia abstractă,
Ni s-au ivit în cale teoreme,
Şi când simţeam că timpul se contractă
Ne-am istovit trezindu-ne devreme.

În infinitul şoaptelor de ură,
O răstignire foc la ochi ne-a dat,
Cum haosul nu are o măsură,
Iubindu-ne, în taină ne-am uitat.

Iar mâna rece de atâta grabă
A plămădit un trandafir de sânge,
Şi toate câte-au fost mereu se-ntreabă
De ce hotarul sufletului plânge?

În ochii mei priveşte ce-o să fie,
Ca un stindard, o stea te vei ivi,
Tu-mi eşti mereu eterna veşnicie
Şi singura pe care-o pot iubi.

Cu ultima-mi rămasă izbucnire
O flacără de curcubeu voi stinge
Şi roua-n trecere va da de ştire
Zăpezilor ce peste noi vor ninge.

luni, 1 decembrie 2008

Rugă de Decembrie

Prea Sfântă Fecioară,
Încă nu am pace, o s-o am curând,
Dă-mi putere-n suflet, dă-mi lumina-n gând;
Nu-mi mai este frică, simt că pot trăi,
Ştiu ca eşti cu mine orişiunde-aş fi!

Pot privi la soare, ochii mi-i ridic,
Nu mai simt durerea, nu mai simt nimic,
Am greşit cum alţii mie mi-au greşit,
Am trecut prin boală, nu m-ai părăsit.

Prea Sfântă Fecioară,
Va veni şi clipa când ne vei uni,
Ani de împlinire ne vei dărui,
Te-am păstrat în suflet, dar n-am vrut să spun,
Ruga mea-i spre tine: Fă-mă tot mai bun!

Dă-mi ce-mi dai prin muncă să ajut şi eu
Pe acei ce soarta i-a bătut mereu,
Eu nu vreau palate, nici să stăpânesc,
Mi-e de-ajuns credinţa că pot să iubesc!

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Ce limbă vorbeau dacii?

(text inspirat)
Ce limbă vorbeau dacii? De ce nu se mai ştie?...
Pe atunci n-aveau săracii creioane şi hârtie!
Iar vorbele nescrise, precum se ştie... zboară,
Argumentând o teză, în sine, prea uşoară.

Lingviştii scocotiră, cu mare luare-aminte,
Şi în final găsiră cam... şapte... opt cuvinte
Ce par a face parte din limba veche, tracă...
Deşi asta se spune... pe mine nu mă-mpacă.
Mereu am o-ntrebare: Cum oare e posibil,
Cu câteva cuvinte, să fii inteligibil?...
Şi cum să te cunoască cei ce vorbesc de tine?
De nu te-ar înţelege, te-ar mai vorbi de bine?

Istoria nescrisă nu este-ntâmplătoare,
Simbolul trac la Roma de la-nceput apare,
Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut;
Din ei, legenda spune, romanii s-au născut!
Pe daci îi ocupară urmaşii lor romani...
Şi i-a-nvăţat latina aşa, în câţiva ani?
Iar dacii învăţat-au latina prea uşor...
Pe nimeni nu mai miră... Şi toţi zic: "Bravo lor!"

Că un popor îşi pierde treptat din obiceiuri,
Că îşi mai schimbă portul… ar fi, cumva, temeiuri...
Dar că uitat-au limba, vocabularu-ntreg,
E greu să se admită… eu nu pot să-nţeleg!
Ardealu-a stat sub Unguri atâţia ani... o mie,
Chiar asupriţi, Românii, aşa precum se ştie,
Nu şi-au uitat nici graiul, nici obiceiul, portul,
Cum de-n a zecea parte uitat-au Dacii totul?

Când sub Traian, Romanii, i-au biruit pe Daci,
La Sarmisegetuza n-a trebuit tălmaci!
Afirm, şi nu am frică, ceva ce totul schimbă:
Şi Dacii şi Romanii vorbeau aceeaşi limbă!
Acesta-i adevărul? Cum poate fi posibil
Când Roma ajunsese Imperiu invincibil?
Poveştile sunt multe, dar faptu-i dovedit,
Istoria aduce dovezi de neclintit.

'Naintea erei noastre, când nu-i nimic precis
La Nord şi Sud de Istru, cum Herodot a scris,
Trăiau, ducându-şi viaţa,pe plaiuri Carpatine
Şi cultivau pământul, vânau, creşteau albine,
Vorbeau aceeaşi limbă, dar altfel se numeau,
Ilirii, Sciţii, Geţii sau Dacii… Traci erau.
Uniţi sub Burebista şi-apoi sub Decebal
Ei stăvileau barbarii, veniţi val după val...

Cu secole-nainte când nu erau regat,
O parte dintre-aceştia spre Vest au emigrat
De-a lungul Europei, pe-alocuri s-au oprit
Şi-aproape în tot Sudul, treptat s-au stabilit.
Şi astfel se explică de ce limba latină
Au înţeles-o Dacii… Nu le era străină!
Deci nu cu Roma-ncepe acest măreţ trecut
Ci mult mai înainte, când lumea s-a făcut!

Şi-aşa se înţelege de ce cu-nverşunare,
Cei fără de trecuturi, lovesc la întâmplare,
Aici suntem de veacuri un neam fără de moarte,
Şi tot aici rămânem şi mergem mai departe.

A trecut un an…

A trecut un an, iubita mea,
An cu întrebări fără răspuns,
Timpul l-aş întoarce de-aş putea,
Nu ştiu însă dacă-ar fi de-ajuns.
Aş da foc stihiilor păgâne
Ce s-au cuibărit în visul meu,
Că-ajunsese moartea să mă-ngâne,
Când spune-am că-n toate sunt tot eu.

A trecut un an, iubita mea,
An în care n-am făcut nimic,
Ştiu că e absurd, dar tot aş vrea
Adevărul să-l mai contrazic.
Eu am fost ales la întâmplare
Să-mplinesc un gând de om nebun,
Însă vina mea e mult mai mare,
Că vorbeam fără să ştiu ce spun.

A trecut un an, iubita mea,
Anul trist al paşilor pe prag,
N-am crezut nicicând că s-ar putea
Singur, spre adâncuri, să mă trag.
Azi, când ştiu hotarele strivite
De păcatul de-a mă vrea făptaş,
Mi-aş dori puteri nebănuite
Să refac al vieţii, drept, făgaş.

A trecut un an, iubita mea,
An al regăsirii prin surghiun,
Am curaj să stau în faţa ta,
Sufletul în palme să ţi-l pun.
Ştiu acum să mă arăt la lume
Ca un tot, învingător mereu,
Tu şi eu, un gând, un singur nume
Redescoperit de Dumnezeu.

joi, 27 noiembrie 2008

Visul de a fi acasă

Doamne, cât de mult poate-nsemna
Să te simţi o clipă că exişti,
Chiar şi dacă plângi în casa ta,
Chiar dacă şi ochii îţi sunt trişti.

Când poţi pune capul pe o pernă
Şi visezi că totul e frumos,
Poţi simţi o linişte eternă
Chiar şi-atunci când toate-ţi ies pe dos.

Cât de multe pot să ţi se-ntâmple,
Cauţi drumul de întors mereu,
Şi când alb începi să fii la tâmple
Doar acasă simţi că nu ţi-i greu.

Când poţi sta cu cineva la masă
Şi o vorbă îi mai poţi rosti,
Când te-aşteaptă cineva acasă,
Tot mai ştii pe mâine-a rândui.

Orişice ţi s-ar ivi în cale,
Chiar şi-atunci când toţi te văd înfrânt,
Poţi să te întorci mergând agale,
Ştii că mergi acasă nu-n mormânt.

Când privirea poate să cuprindă
Pe cei dragi, pe cei ce îi iubeşti,
Când copiii mâna vor să-ţi prindă,
Simţi că eşti acasă, că trăieşti.

Iar când paşii ce pot fi urmare,
Seara, te adună într-un loc,
Clipele se ştiu continuare,
Încălzindu-ţi visul de noroc.

Cu adevăr prin rânduri

Fărâmă cu fărâmă,
din şoaptă până-n gânduri,
Adun o împlinire
şi formă-i dau în rânduri,
Bătătorind o cale
spre pragul ce ne cheamă,
Iubesc înariparea,
uitând de orice teamă.

Odată şi-ncă-odată,
pun pasul peste pas,
Lăsând să se-nţeleagă
că uneori n-am glas...
Eterna împlinire
îmi poate fi-nţeleasă:
Iubesc, iubind, iubire...
iubirea mă apasă...

miercuri, 26 noiembrie 2008

Între contraste

Eu chiar nu cer nicicui să înţeleagă
Ceea ce este astăzi viaţa mea,
Când umbra existenţei mi se neagă
Şi-s deranjant când spun că voi putea.

Că fiecare urcă o Golgotă
Chiar ştiu şi eu... şi nu pot contesta,
Dar azi la cartea vieţii-s doar o notă
Cu toate că-n cuprinsuri mai pot sta.

De la răspunsuri până la-ntrebare
Reduc întregul la o umbră fadă,
Şi vreau să redevin un oarecare,
Să mă mai bat cu bulgări de zăpadă.

Să simt cum ploaia mă întinereşte
Când frunzele au forme sângerânde,
Sau când, prin noapte,vântul îmi şopteşte
Că vine vremea marilor izbânde.

Căderea-n gol o simt şi nu-mi dă pace,
Aşa cum simt că timpul se grăbeşte,
E iarnă iar, chiar daca nu îmi place,
Deşi simt iarna cum mă-ntinereşte.

Joc pe trambulină

Eu sunt un om ce nu îşi află locul,
Nici raiul şi nici iadul nu mi-i bun,
Şi totuşi, ştiu că-mi voi găsi norocul
Chiar dacă din cenuşă mă adun.

Am învăţat să simt când arde focul
Şi să-l aprind când valurile-s mari,
Dar morţii n-am să-i fac vreodată jocul
Şi nu mă-nchin stăpânilor avari.

Deşi la îndemână îmi e trocul
Prin care să am nume de-mprumut,
Prefer întotdeauna să simt şocul
Ca trambulina către absolut.

Cât nimeni, nici chiar eu, nu îmi ştiu locul
Eu caut drumul ce mi-l ştiu sortit,
Că-mi stă-mpreună drumul şi norocul
Dându-mi contur de sens redefinit.

Cu ochi de gheaţă pot aprinde focul
Ce nu mai poate fi de alţii stins,
Şi nu mă tem că fac altora jocul,
Învinşi sunt ei, eu sunt de neînvins.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Într-o seară, toamna…

Patriciei
Astăzi stăm de vorbă... timpul trece,
Povestim ce-a fost şi ce va fi,
A venit iar toamna… vântu-i rece,
Şi-n curând şi noaptea va veni...

Ştii şi tu prea bine... nici o carte
Nu va fi un tot cuprinzător,
Şi e clar, eu merg doar către moarte,
Tu, mereu, spre timpul viitor.

Încercăm să facem dintr-odată
O mutare, vieţii să dăm mat,
Tu mai ştii doar ce am fost odată,
Ceea ce sunt azi ai şi uitat.

Vei avea copii... şi poate-aminte
Când şi când de mine-ai să-ţi aduci,
Vei rosti şi câteva cuvinte
Despre drumul meu plin de răscruci.

Şi voi fi ţărână, prea firavă,
Aruncată-n margini de destin,
Izbândit de-a timpului otravă
Şi de gândul izbăvit de chin.

Noaptea se resimte în privire
Şi prin ochii tăi privesc mereu,
Toată viaţa mea e-o rătăcire...
Şi mă duc, încet, să mor şi eu...

Ce va fi?... dar oare cine ştie,
Voi avea şi eu o bucurie?

marți, 11 noiembrie 2008

Rând de pas

Într-o lume mult prea risipită,
Fără gânduri, fără viitor,
Ne mai agăţăm de o ispită,
Punem bariere viselor.

Miezul nopţii-l punem la picioare
Încercând să-l facem miez de zi,
Ne-nsoţim de necuvântătoare
Gândurilor să putem vorbi.

Tragem către stânga sau spre dreapta,
După cum simţim că e real,
Şi ne renegăm până şi şoapta
Când striviţi suntem de ideal.

Lovituri mai dăm, din plin, mortale,
Fără să mai ştim de ce le dăm,
Şi-ncercăm să mai găsim o cale
De-a uita păcatul ce-l purtăm.

Neodihna lasă semn de moarte
În trăiri, în gânduri şi în glas,
Pragul spre neant se vrea departe
Chiar dacă se simte, la un pas.

Ce rămânem, totuşi? O-ntrebare
Ce se-aruncă-n noi fulgerător,
Când, la-ntretăierea de hotare,
Suntem singuri, fără ajutor.

Timpu-şi cere însă-al său tribut,
Nu ne mai întoarce în trecut.

duminică, 9 noiembrie 2008

Întrebări în complicaţii

Când necazuri te doboară
şi n-ai cui, nimic, să zici,
Când ucis de întrebare
nu ai ce să-ţi mai explici,
Gândul de nu reuşeşte
să mai stea şi pe aici,
Caută şi ia aminte...
poţi mai mult să te complici?

Când pe drumul către mâine
simţi doar lovituri de bici,
Când în stânga ori în dreapta
regăseşti doar venetici,
Şi când ploaia dă să cadă
şi furtuna o prezici,
Caută şi ia aminte...
poţi mai mult să te complici?

Când lumina e ascunsă
de umbre de licurici,
Când nici visul nu-ţi permite
ochii să ţi-i mai ridici,
Şi când le cuprinzi pe toate
şi n-ai voie să dezici,
Caută şi ia aminte...
poţi mai mult să te complici?

Totuşi, cui să te explici
Că vrei ochii să ridici,
Ca să poţi să te dezici
De făţarnicii amici,
Când furtuna o prezici
Şi simţi lovituri de bici?

miercuri, 5 noiembrie 2008

Retuş în zori de zi

Tu ştii, iubito, timpul nu înfrânge
Apropierea marelui hotar,
Prevăd că mâine amândoi vom plânge,
Redeschizând al vieţii calendar.

Prin flăcări mici sortind adăugarea
Redevenirii, ca un ţel comun,
Vom fi din nou răspunsul şi-ntrebarea
Reiterată-n toate ce se spun.

Din scăzător scăzând o întâmplare,
Se schimbă semnul într-un mod direct,
Şi toate merg ca şi continuare,
Înnobilând o cauză-n efect.

Între cuvânt şi vorbă aruncată
Există pasul către viitor,
Se va fi vrut mereu spre niciodată,
Dar eu sunt împotriva tuturor.

Tu ştii, iubito, timpul ne obligă
Să fim realul visului de ieri,
Un adevăr pe unii îi intrigă,
Dar ei sunt cei ce merg spre nicăieri.

De mâine-n zori va fi să ni se-arate
Acei ce-au pus cuvintelor însemn,
Se vor întoarce clipele uitate
Când ne eram putere şi îndemn.

Striviţi de focuri şi izbiţi de ape,
Mereu priviţi de ochi hulpavi eram,
Însă de-acum hotarul e aproape,
Zorii de zi se retuşează-n geam.

Pasul pe prag ne-aduce libertatea
Ce ne-am vândut-o unui fad miraj,
Mâine în zori se redeschide cartea
Scrisă de noi pe când aveam curaj!

marți, 4 noiembrie 2008

Tu ştii, iubito…

Tu ştii, iubito... Vin din lumea mea
În care nu-i nimic întâmplător,
În care, când mai cade câte-o stea,
Se simte în trăirea tuturor.

Venit-am cu un ţel în astă lume,
Şi ţelul pân' la moarte-mi este dat,
Cum dat mi-a fost să port, să las un nume,
Că nu degeaba om m-am întrupat.

Tu ştii, iubito... am trecut prin toate
Ce nu vroiau să fiu ceea ce-am vrut,
Ce îmi spuneau mereu că nu se poate,
Dar eu am arătat că s-a putut.

Venit-am să mă lupt pentru dreptate
Şi lupta îmi e drum de neoprit,
Sunt obligat să mor în libertate
Ca nimeni să nu spună c-am murit.

Tu ştii, iubito... încă am o cale
Să mă întorc, să nu mai ştiu ce-i greu,
Însă mă ştiu în gândurile tale
Şi ştiu că tot aşa va fi mereu.

Venit-am, şi rămân, şi voi învinge,
Şi vom răzbi prin marile furtuni,
Trecând prin foc, prin ape, vom atinge
Eterna izbăvire prin minuni.

Tu ştii, iubito… nimeni nu înfrânge
Pe cei ce viaţa şi-au legat... prin sânge...

joi, 30 octombrie 2008

Însemn de hotar

La însemnul marelui hotar,
Timpul se opreşte-n calendar,
Şi sub prag de clopot abătut,
Viaţa e un pas spre absolut.

Dangăte în clopote se sparg,
Valurile se retrag în larg,
Vin, haotic, vorbe din abis,
Poarta către cer s-a-ntredeschis.

Călători pe viscoliri de gând,
Trecem mai departe, rând pe rând,
Prin păcat, prăpădu-i domolit,
Începutul are şi sfârşit.

Ceaţa dă un semn revoltător,
Vorba se opune tuturor,
Schimb decorul, fac un târg cinstit,
Adevărul nu mai e minţit.

Miezul nopţii pune un accent
Revoltând realul concludent.
Cu-al meu semn, de apă şi de foc,
Timpul aş opri, de-aş vrea, în loc.

Soarta însă las să-şi facă jocul,
Ploaia a-n-ncetat... Se-aprinde focul...
Toate se arată de acord
Că mergând spre sud nu merg spre nord,

Apele revin la vechiul vad
Să deschidă drumul către iad,
Semnul crucii e întors mereu
Spre un fals şi tainic Dumnezeu.

Dinspre involut spre ireal
Crahul a fost ţelul ideal,
Răstignind pe crucile de drum
Adevărul regăsit postum.

Pas pe prag s-a vrut şi întâmplat,
Însă rânduit în mod ciudat,
Ridicând la hram necunoscut
Viitorul faptului trecut.

Către ieri privirea-mi răstignesc,
Şi la miezul nopţii mă trezesc,
Spusele, cu înţeles sumar,
Vor fi un An Nou în calendar.

Azi dispare într-un mod subit
Între plus şi minus infinit,
Rănile se vindecă de tot,
Să-ntorc vremea ştiu că iarăşi pot,

Adevărul vine să ia locul
Faptelor minţite ce-au stins focul...

Iar însemnul marelui hotar
Ne va fi reper în calendar.

Adnotare-n clar-obscur

Floare dulce de pelin
Caut încă să-mi abţin
Gânduri care-n valuri vin.

Retezând un pas de foc
Caut calea de mijloc,
Alergând după noroc.

Însetat, culeg de zor
Întâmplarea nopţilor
Şi mirajul viselor.

Coborând pe-un fald de cer
Regăsesc un alt mister
Şi-mi e clar că pot să sper.

Pun un pas şi înteleg
Că pot nodul să-l dezleg
Doar păstrând trecutu-ntreg.

Simt că prind iar rădăcini
Şi întrezăresc lumini
Printre flori şi mărăcini.

Glasul vântului rebel
Dă sens falsului măcel
Şi chemării la apel.

Adnotând peste contur
Cu-n însemn de clar-obscur
Pe-un mănunchi de lacrimi jur.

Dacă focul pare stins
Simt că-n suflete-i aprins
Peste-al vieţii necuprins!

luni, 27 octombrie 2008

Adevărul prin solemn

Drumul spre etenitate,
trece doar prin gândul tău,
Gândul către tine zboară,
ba mi-e bine, ba mi-e rău!
Şi mai mult decât s-ar spune...
şi mai multe vor veni,
Ţi-aş privi ochii în somnu-ţi,
să te pot mereu iubi.

Aş pleca spre cer cu tine
să uităm tot ce s-ar şti,
Aş pleca spre adevărul
ce va fi cum vrem a fi!
Să te fur prin gând îmi trece,
vreau să am al tău acord,
Chiar de vom pleca spre ceruri,
toţi să creadă că spre nord...

Sudul cald poate ne cheamă,
vântul poate ne dă semn,
Te-aş iubi cu adevărul
împlinirii prin solemn,
Pas mereu de împlinire
face-vom printre lumini,
Să cunoaştem orizontul
definit de heruvimi.

Adevărul cel mai paşnic
să ne fie legământ,
Dând mereu un sens al vieţii
spuselor… printr-un cuvânt.
Şi, mergând din nou spre viaţă,
să te ştii hotar mereu
Pentru lumea hotărâtă
de-al tău gând şi visul meu!

duminică, 26 octombrie 2008

Hotar prin calendar

De te-aş găsi... Dar cum să te găsesc?
Tu nici nu ştii că asta îmi doresc...
În zori de zi... spre ceruri să urcăm
Şi drumul vieţii iarăşi să-l urmăm!

Să ne găsim oricât de noapte-ar fi,
Să ne găsim dorind a ne iubi,
Pornind prin vis, clădind un adevăr,
Iar eu să-ţi mângâi firele de păr!

Şi dacă toate fi-vor... şi vor fi...
Privi-vom amândoi spre zori de zi
Şi vom plăti acel tribut mereu,
Mereu în zori de zi doar tu şi eu!

Tributul către timpul viitor
Când toate amintire iar se vor,
Din fapt comun să facem alt hotar
Spre anii ce vor trece-n calendar!

Ce va mai fi, doar nouă ne e dat...
Zorii de zi mereu dau rod bogat,
Şi tot te caut... stiu... te voi găsi...
Să pot mereu pe tine-a te iubi!

miercuri, 22 octombrie 2008

Întrebări târzii

N-am să înţeleg, nu..., niciodată
Ce poruncă mare ai primit
De-ai plecat aşa, în grabă, tată,
De-ai plecat şi nu te-ai odihnit.

Parcă ieri, duminica trecută
Te gândeai ce astăzi o să faci,
Ai plecat lăsând speranţa mută
Iar acum nu îmi vorbeşti... doar taci...

Ai fost ca un om... cu părţi mai bune,
Poate uneori făcut-ai rău,
Ai plecat şi ai uitat a-mi spune
Cine-s eu? Nu-s eu copilul tău?

Nedreptatea veţii, câteodată,
Te-a marcat în felul ei, suprem...
Ai plecat în grabă mare, tată,
Însă parcă azi nu mă mai tem.

Drumul reîncepe spre-mplinire
Coborât-am mult, am de urcat,
Toamna-mi va rămâne-n amintire,
Toamna-n care grabnic ai plecat.

N-ai lăsat prea multe-n astă lume,
Azi nici umbra nu o mai găsesc,
Eu încerc să fac un rost şi-un nume,
Fiind un om ce viaţa o trăiesc.

Nu voi înţelege niciodată
Cine-a vrut aşa să fie dat?
Nici de ce, în mare grabă, tată,
Către altă lume ai plecat?

Dar te iert de toate, ăsta-s eu,
Tot de asta-l rog pe Dumnezeu.

marți, 14 octombrie 2008

Rugăciune de totdeauna

Simt un semn al clipei viitoare
Şi un hotar mereu fără contur,
Pot ridica privirea către soare
Şi, fără teamă, am curaj să jur.

Mă las de-acum luminii Tale sfinte
Şi mă încred în tot ceea ce-mi dai,
Acum, că ştiu că drumul mi-e-nainte,
Vreau viaţa, pentru-ai mei, să fie Rai.

Mi-ai dat puterea să răzbesc prin toate
Şi ochi să văd al faptelor trecut...
Părinte Sfânt ştiu că acum se poate
Să am al vieţii drum neabătut.

Mi-ai dat în viaţă, într-un prag de vară,
Îndemn să pot să fiu nemuritor,
Un înger într-un suflet de fecioară,
Mereu frumos, mereu izbăvitor.

Şi pentru toate, parcă-ai dat o lege,
Să-mi fie cerul luminos mereu,
Ca nemurirea să o pot culege,
Ţinând în braţe un copil al meu.

Părinte, ţi-am greşit, de poţi mă iartă,
Vreau iar să fiu ce ştiu că am mai fost,
Să nu mai fiu mereu doar pus pe ceartă,
Să pot să fac, pentru ai mei, un rost.

Am iar puterea de a-ntoarce soarta,
Şi a urca mereu, mereu, mai sus,
Să nu mai simt că-mi e închisă poarta,
Purtând în suflet jertfa lui Iisus.

Sunt fiu al tău şi nu mă pierd de tine,
Sus, pe Golgota, crucea mi-o tot duc,
Fă, Doamne, o minune pentru mine,
Îmi e prea greu... Sunt singur ca un cuc.

Cere-mi ce vrei, chiar viaţa mea apoi...
Dar, Doamne, dă-mi destinul înapoi!

vineri, 10 octombrie 2008

Prin cine, pe cine?

Pe unde aş putea să te găsesc
Să dăm o raită-n ceruri amândoi,
Să-ţi simt privirea şi să te privesc
Şi lumea să înceapă de la noi?

Prin cine, despre tine, să pot şti
Pe unde ziua paşii-ţi rătăceşti,
Să te găsesc, să poţi, şoptit, rosti
Ceea ce-ţi sunt şi ceea ce îmi eşti.

Pe cine să întreb unde vei fi
Când ziua îşi trimite primul semn,
Speranţei să-i putem redărui
Îndemnul adevărului solemn?

Prin cine, către lume, pot vorbi
Ca toţi să ştie ceea ce se ştie,
Că tu îmi eşti puterea de-a răzbi
Prin tot ce viaţa mea a fost să fie?

miercuri, 8 octombrie 2008

Joc sumar

Se bate pasul, îndrăcit, pe loc,
Şi cad în gol concluzii imperfecte,
E vremea de a trece şi prin foc,
E vremea confruntărilor directe.

Se-ntoarce roata şi se rupe-n trei,
Şi dintr-odată toate se întâmplă,
Când alţii nu mai ştiu câţi ani au ei,
Eu le arăt cu degetul la tâmplă.

Bolborosind, mereu neînţeles,
Se vor strivi de umbra din fereastră,
Vor şti că-n scrise eu îţi sunt ales
Şi nimeni n-are loc în viaţa noastră.

Cum totul redevine la normal
Şi drumul redevine semnatură,
Noi doi vom fi din nou un ideal,
Ei un exemplu de absurd şi ură.

marți, 7 octombrie 2008

Poveste despre noapte

Când cerul nopţii vrea să îmi arate
Un loc în care timpul să-l ascund,
Întrezăresc că pot zidi palate
Chiar dacă în abis mă tot afund.

Şi pot rosti cuvintele pe faţă
Privind în ochii zorilor de zi
Că, orişicum, noi mâine dimineaţă
Pe drumul vieţii iarăşi vom porni.

A fost atâta pierdere de vreme,
Prin labirinte parcă-am rătăcit,
Ieşirile ne-au tot creat probleme,
De clanţa porţii, totuşi ne-am rănit.

Şi, dacă timpul ca maşinărie
Îmi mai răpeşte-n taină câte-un gând,
Aş vrea să ştiu, în noapte, de ce mie,
Mi se arată fluturii plângând?

luni, 29 septembrie 2008

Însemn de gară

Ce sunt eu?... O biată gară tristă
Unde trenuri nu se mai opresc,
Gara ce-au uitat-o că există
Chiar şi cei ce-n treacăt o zăresc.

Zi de zi, la orişicare oră
Impiegatul e mereu la post,
Aşteptând mereu, acum ignoră
Că în schema vieţii e un “fost”.

Dinspre vest nu se mai văd mărfare,
De la est nimic nu-i anunţat,
Orele se pierd într-o-ntrebare,
Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

Dinspre nord se simte vântul rece,
Şi e întuneric înspre sud,
Trenuri nu mai trec, dar timpul trece,
Paşii pe peron nu se aud.

Linia ferată-i ruginită,
Până şi macazul s-a blocat,
Gara-i doar o casă părăsită
Unde toate doar “s-au întâmplat”.

Impiegatul însă e prezent
Aşteptând mereu un tren absent.

vineri, 26 septembrie 2008

Realitate de seară

Seara-i lungă... Noaptea-i mare,
Toate-s doar o întâmplare,
Plouă totuşi, plouă rece,
Trec şi eu... Şi timpul trece.

Seară-i iarăşi... Vântul plânge,
Ploaia îmi pătrunde-n sânge,
Simt o ultimă zvâcnire
Regăsită-n amintire.

Seara-i tristă... Ploaia-i deasă,
Întunericul m-apasă,
Caut vorbe nerostite
Şi dau foc unei ispite.

Seara-i lungă... Seara-i tristă,
Seară-i iarăşi... Şi există...

miercuri, 24 septembrie 2008

Reamintire de toamnă

Mi-aduc aminte... Simt că toamna vine,
Se mai scurtează iarăşi câte-o zi,
Şi drumul mi se-arată către tine,
Să te găsesc pe orişiunde-ai fi.

Şi dacă, uneori, din întâmplare
Mi se mai pare c-am să rătăcesc,
Mă regăsesc... şi ies la drumul mare
Redefinind hotarul meu lumesc.

În miez de zi privirea-mi e hoinară,
Te caut şi aştept să simt că eşti
Un adevăr ce n-o să vrea să moară,
O nesfârşită carte cu poveşti.

Resimt mereu cum timpul mă apasă
Şi sunt mereu, mereu, căutător,
Eu sunt un trubadur fără de casă
Ce regăsirii tale-i e dator.

Mi-aduc aminte... Toamna e în toate,
Simţim mereu că timpul n-are preţ,
Dar eu te caut, ştiu că se mai poate
Să fim noi doi, să ne ferim de-ngheţ.

miercuri, 17 septembrie 2008

Vestirea prin clopot

Un dangăt într-o dungă
prin lume se aude,
Răstălmăcind chemarea
spre ziua de apoi,
Răspunsul şi-ntrebarea
sunt adevăruri crude,
Când totul se împarte,
fără de semn, la doi.

O taină-a-ndepărtării
cuprinde omenirea,
Iar apele-ncep astăzi
să curgă înapoi,
Dispare forma-n urmă
fără-a-şi găsi menirea,
Apocalipsa vine,
în primul rând, din noi.

Un dangăt se aude
şi-i mai mereu aproape,
Chemând spre începuturi
un sens primordial,
În absolutul clipei
cad stelele în ape,
Iar focul risipeşte
şi cel din urmă val.

Esenţa existenţei
începe să devină
Un fel de regăsire
a clipei de apoi,
Doar ochii pot să simtă
când va veni să vină
Apocalipsa care,
e-n primul rând, în noi.

Iar clopotul dă veste
că totul e-n schimbare,
Că focul se aprinde
deşi cad încă ploi,
Că timpul se grăbeşte
şi nici un sens nu are,
Că împărţirea încă
se face doar la doi.

sâmbătă, 13 septembrie 2008

Credinţă, în definitiv

Nu vă grăbiţi să credeţi c-am să mor,
Chiar dacă, într-un fel, m-aţi pus la zid,
Am fost şi am să fiu învingător
Şi orice poartă pot să o deschid.

Vă vreţi voi bine şi m-aţi dat tribut,
Şi aşteptaţi o zi, să ştiţi că plec,
Dar moartea am pierdut-o la barbut...
Perdant, aşa, prin faţa voastră trec.

Mă rog la Dumnezeu, mă rog la cer,
Să poată să vă ierte-acest păcat,
Şi chiar când voi loviţi eu încă sper,
Să-l regăsiţi pe Cel adevărat.

Eu n-am să fiu acel ce va plăti
La ceasul judecăţii de apoi,
Când îngerii la voi nu vor veni
Şi nimeni n-o să fie lângă voi.

Nu vă urăsc, ba chiar sunt doritor
Să fiu cu voi, să pot să vă ajut,
Când toate se întorc în matca lor
Prin jocul revenirii în trecut.

Loviţi-mă de vreţi! Orice va fi
Eu am puterea de a vă iubi.

joi, 11 septembrie 2008

Însemn de faptă

Într-un ritm prea clasic şi nebun,
Voi veni mereu în miez de noapte
Pus pe cele mai nebune fapte
Adevărul vieţii să ţi-l spun.

Răzvrătit, am să mă zbat în tine,
Să găsesc mereu câte-un răspuns,
Ca să ştiu că-mi este de ajuns
Când mă-ntreb "ce dracu' e cu mine"?

Pântecu-ţi va deveni un loc
Unde îngeri vin să se închine,
Unde ştiu că-i loc doar pentru mine
Când altarul vieţii e de foc.

Am nevoie să devin, prin toate,
Bulgăre de foc nimicitor,
Şi, privind mereu spre viitor,
Lumea, să încerc, s-o pun pe roate.

luni, 8 septembrie 2008

Noaptea în cuvânt

De eşti singură, iubito,
lasă-mă să vin la tine
Pe la miezul nopţii, poate,
şi-ai să vezi că totu-i bine,
Vom pluti spre orizonturi,
cu al gândurilor zbor,
Făuri-vom din trecuturi
drum spre timpul viitor.

Adevărul lumii totuşi
pune un accent ciudat
Pe-o altă realitate,
pe tot ce s-a întâmplat.
Voi veni în vis la tine,
voi veni când n-ai să ştii,
Să nu dormi în astă noapte
ca să poţi din nou să-mi fii...

Steaua când e-nlăcrimată,
se iveşte-n prag la tine,
Şoapta mea e zbuciumată
de un gând ce-ţi aparţine;
Viscolul dacă se simte,
e un foşnet boreal,
Adevărul tu găseşte-l
cât eu încă sunt real...

Mai aproape de-ntrebare,
gândul caută răspuns,
Adevărul poate doare
când de vis este pătruns,
Pe deasupra de consoane,
litera e un cuvânt,
Poate plouă pe diseară
dintr-o aripă de vânt...

Eşti prea singură, iubito?
Noaptea sunt mereu cu tine,
Pe la miezul nopţii-n taină
te privesc când somnu-ţi vine,
Cerul iarăşi ne deschide
drum spre timpul viitor,
Trebuia să fie toate,
nu-i nimic întâmplător.

sâmbătă, 6 septembrie 2008

Cântec pentru o anume zi

Azi e ziua absolută,
Ziua-ntoarcerii-n real,
Comedia surdo-mută
A ajuns şi la final.

Prin realităţi concrete
Punem pasul pe destin,
C-ajunsese să ne-mbete
Surogatul de venin.

Idioţii speră parcă,
Ne privesc prin mii de ochi,
Să ne rupă tot încearcă
Prin descântul de deochi.

Ziua în amiaza mare,
Vei veni şi-ai să rămâi,
Să-mi fii veşnic sărbătoare
Şi iubita mea dintâi.

Printre lacrimi de speranţă
Punem lacăt pe ce-a fost,
Ca să punem în balanţă
Irosirea fără rost.

Luna nouă când se-arată
Vom fi noi şi-un singur gând,
Poate, chiar şi ea mirată,
Va fi strop de foc, arzând.

Azi e ziua de-mplinire
A normalului firesc,
Mi te dai spre nemurire,
Eu prin tine nemuresc.

vineri, 5 septembrie 2008

Mâine, ca reper

Drumul către libertate
trece printr-un lung surghiun,
Ploile aduc dezastrul
chiar în noaptea de ajun,
Mâine o să fie bine,
mâine fi-vom nesupuşi,
Vom fi noi în toată firea,
nu un teatru de păpuşi.

Azi e ultima zvâcnire
a trecutului din noi,
În această noapte sfântă
ne vom înnoi prin ploi.
Punând umăr lângă umăr
şi cuvânt lângă cuvânt,
Vine vremea regăsirii
pasului ce ne-a fost frânt.

Focul zilelor de vară
curăţi-va tot ce-i rău,
Să rămânem totdeauna:
tu a mea şi eu al tău,
Pe deasupra de convulsii,
pe deasupra de idei,
Te-aş alege totdeauna
dintre sute de femei.

Pot privi din nou la stele,
pot chiar bântui prin cer,
Ştiu că-mi e deschisă calea
viitorului prosper,
Nu mi-e frică nici de moarte,/span>

ştiu că sunt învingător,
Mâine-am să te duc, iubito,/span>

pe tărâmul viselor.

Mâine lumea va-nţelege

că ce-a fost nu va mai fi,
Am ştiut găsi o cale
de-a fi noi şi-a ne iubi.
Adevărul nu se lasă,
chiar de orişice, învins,
Cartea vieţii se tot scrie,
mai e mult pân' la cuprins.

Pregăteşte-te, iubito,
pasul nu va fi prea greu,
Încă-odată, şi-ncă-odată,
vom fi numai tu şi eu,
Tot ce se va vrea-mpotrivă
va fi mâine dispărut,
Vom renaşte din cenuşă
lăsând restul în trecut.

Va fi poate chiar furtună,
din senin, în miez de zi,
Să putem să rupem lanţul
ce încearcă-a ne robi,
Însă lacrimile noastre
ne vor ridica spre cer,
Mâine va fi ziua sfântă,
mâine ne va fi reper.