joi, 25 decembrie 2008

O poveste de Crăciun

Vine Crăciunul... Am şi eu pe masă,
O pâine de trei zile şi... atât...
De mine nimănui nu îi mai pasă,
Sunt doar străinul cu un chip urât.

Se-aprind lumini s-arate bucuria
Către acei ce viaţa îşi trăiesc,
La mine e-ntuneric... Doar mândria
Îmi dă puteri ca lacrimi să-mi strivesc.

Pe unde trec, pe drumurile mele,
Pe unde paşii încă mă mai duc,
Mă simt un mal lovit de valuri grele
Şi simt că moartea vreau să o seduc.

Hotare mari aş vrea să le pot trece,
Să pot grăbit să şi arăt ce pot,
Dar anu-acesta şi lumina-i rece,
Şi mă-ncălzesc arzându-mă de tot.

Sunt călator din timpuri viitoare,
Din câte ştiu puţine vreau să spun,
Aş vrea să ştiţi că prea uşor se moare,
Dar fiţi mai buni... E ziua de Crăciun.

luni, 22 decembrie 2008

Spre rost de-nvingător

Deodat' cu mine s-a făcut Pământul?
De ce-am lăsat să mă tot bată vantul?
Azi plec pe drum cu gând spre viitor
Să fiu aşa cum sunt: Învingător!

Oricum ar fi, un adevăr rostesc,
Cuvântul chiar şi-n taină îl grăbesc,
Şi tot privesc senin spre viitor,
Am fost şi am să fiu: Învingător!

Rostise-vor în urma mea mereu
Cuvinte să se-arate cum sunt eu,
Dar ştiu că nu-i nimic întâmplător,
Eu am destinul meu: Învingător!

Când m-a lovit din plin un uragan
Am reuşit să îi ţin piept... un an...
Acum chiar ştiu că nu întâmplător,
Dar nu mă tem, voi fi Învingător!

Şi am uitat că unii-şi mai doresc
Să creadă c-am uitat să mai iubesc,
Dar în iubire cred şi-mi e uşor
Să redevin ce-am fost: Învingător!

marți, 16 decembrie 2008

Priviri spre mâine

Zori de an se văd deja că vin,
Soarele speranţei n-a apus,
Prin lumini avem un semn deplin
Şi-l purtăm în suflet pe Iisus.

Cerul ne arată ce va fi...
Să fim buni şi plini de împliniri,
Să putem în toate izbândi,
Să lăsăm trecutu-n amintiri.

Şi de-acum lumină vom avea
Că a răsărit, din nou o Stea!

vineri, 12 decembrie 2008

Ora de-ntrebare

Orologii bat în pragul porţii,
Lumea are gândul clandestin,
Mai mereu se-aude glasul sorţii,
Şi doar veşti absurde ne tot vin.

Călătoare-n margine de gânduri,
Pradă întâmplării mai mereu,
Dimineaţa plânge printre rânduri,
Noaptea o apasă tot mai greu.

Apăsat de şoapte fără glas,
Gândul e mereu hotărâtor,
Rătăcind al zilei silnic pas,
Pasul se vrea aripă în zbor.

Elocvent ca hohot interzis,
Drumul se închide-n miez de zi,
Ispitite, clipele de vis,
Greu se lasă-n lume-a se ivi.

Până unde oare? Până când
Idioţii vor mai mult noroc?
Totuşi, focul arde fumegând
Când aproape toţi se ard în foc?

Întrebări se pun şi s-au mai pus,
Multe din răspunsuri s-au tot dat,
Presimţind al lumii vechi apus,
Adevărul pare demodat.

Eu nu cred... Dar am să cred mereu...
Că avem un singur Dumnezeu!

Freamăt de dor

Orologii bat în pragul porţii,
Lumea are gândul clandestin,
Mai mereu se-aude glasul sorţii,
Dând de veste vremuri ce revin.

Călător prin margini de hotar,
Pradă a condiţiei de ins,
Dovedind că ura-i în zadar,
Sufletul nu vrea să fie-nvins.

Apăsat de şoapte fără glas,
Gândul e mereu hotărâtor...
Rătăcind al zilei silnic pas,
Aşteptarea vrea să fie zbor.

Pasul e un hohot interzis,
Elocvent, şi parcă inocent,
Drumul e deschis către abis,
Înclinând balanţa cu-n accent.

Greu se lasă-n lume-a se ivi.
Pravila speranţei de noroc,
Însă visul zorilor de zi
Trage ceru-n umbra unui foc.

Chiar şi dacă multe au sfârşit,
Dorul e un drum spre infinit...

joi, 11 decembrie 2008

Drumul dinspre cărare

Tu te simţi acasă şi-ţi e bine,
Eu trăiesc cum pot, printre străini,
Chiar de umbra mea îmi e ruşine
Şi îmi cresc în suflet mărăcini.

Faptele trecute-mi sunt povară,
Tu, minciunii, ode îi închini,
Eu mă simt o vorbă de ocară
Şi aştept coroana mea de spini.

Tu priveşti mereu spre înainte,
Eu nu văd nimic, n-am nici vecini,
Viaţa-mi trece doar printre cuvinte,
Sufletul îmi este plin de spini.

Vremea însă-i tot mai schimbătoare,
Tu te faci că nu-i nimic schimbat,
Eu văd totuşi razele de soare
Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

Şi-n curând veni-va ziua-n care
Drumul meu nu va mai fi cărare!

marți, 9 decembrie 2008

Necesarele absenţe

Semnul nopţii iar devine clar,
Stelele apar şi intră-n joc,
Mă apasă un îndemn bizar,
Timpul, să-mi doresc, să ţin pe loc.

Valuri obsedante, de suspans,
Definesc un haos indecis,
Şi-nvrăjbesc al vieţii paşnic dans
Cu deschideri spre un drum închis.

Ridicând mereu câte-un stindard,
Regăsesc al vieţii ideal,
Şi chiar dacă eu în foc mă ard,
Mâine e o zi cu sens real.

Timpul îl las liber, aparent,
Dar îl definesc în mod discret,
Şi-l consider doar un accident
Ireal, absurd, însă concret.

Concretizate parcă indecent
Ispitele nu mai răspund prezent.

luni, 8 decembrie 2008

Umbre. Podul lui Traian

Leagă-ţi fruntea cu o lance ruptă,
Trupul ţi-l îmbracă-ntr-o săgeată,
Stai şi-ascultă timpul cum se-nfruptă,
Dunărea-i pustie şi-ngheţată.

Mai aruncă-ţi ochii peste lume
Spre a sfredeli în gând pământul,
Noaptea să te cheme, să te-ndrume
Către unde crezi că bate vântul.

Să nu uiţi că vin romani din vale,
Iar prin vifor străluceşte vara,
Către munte să priveşti de-i cale
Şi-ai să-i vezi pe daci când vine seara.

Faci un pas şi Dunărea suspină,
Podul e o trecere prin vreme,
Fremătând în tainica-i lumină
Poţi privi prin timp fără-a te teme.

Şi priveşte cum dispare ceaţa
Adevăruri mari fiind nespuse,
Spune nopţii: ”Bună dimineaţa!”
Şi te-nchină vremilor apuse.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Epitaf

Priveşti acest mormânt banal, străine...
Pământul este plin de buruieni...
Doar vorbele se zbat şi plâng în mine
Rostite azi de voi, de pământeni.

Priveşte...E-un tărâm uitat de vreme,
Nu simţi că dedesubt e trupul meu...
Dacă ai timp, ascultă, nu te teme,
Nu sunt Demon, nu-s nici Dumnezeu.

Nu căuta să iscodeşti trecutul,
În focul nesfârşitului mă ard,
De la-nceput mi-a fost să fiu nevrutul
Şi lacrima mi-a fost mereu stindard.

Dar nu uita că azi sunt doar un nume
Pe care doar în trecere-l citeşti,
Plecat-am prea grăbit... şi-această lume
M-a şi uitat... Tu ce-ţi mai aminteşti?

Am fost vânat de toţi... Şi m-au ucis
Acei pe care i-am iubit şi-n vis.

vineri, 5 decembrie 2008

Consultaţie

Da doctore, ce-mi spui nu-i bine,
Ştiu, zac de-o boală fără leac.
Îmi spui...? Nu te mai poţi abţine?
Chiar ţi-am plăcut de-mi zici că-ţi plac?

Îţi văd privirea-ntunecată
Şi rîzi de crunta-mi amnezie...
N-am să fiu altul niciodată,
Şi n-am nici leac în farmacie.

Da, uneori, cu inocenţă,
Spre culmi înalte am ţintit,
Însă din marea-mi neglijenţă
Am şi ajuns cu pas grăbit.

Că sunt bolnav o ştiu prea bine
Şi nu m-ascund sub vorbe multe,
Dar ştii şi tu că nici pe tine
Nu prea stau mulţi să te asculte.

Un singur leac mi-e alinare,
Cuprinde tot ce ştiu să fac,
Să pot să-ajut pe orişicare,
Cu propriul suflet să-l împac.

Mai am iubirea pentru fiinţă
Cînd Omul este Om în toate.
Aceasta mi-o numesc credinţă
Şi ştiu că dacă vrem... se poate.

Peste mai toate ce există
Mă răstignesc îndurerat
Să-mi fie şi izbîndă tristă,
Să port al lumii greu păcat.

Şi care-i leacul? E iubirea
De neam, de vatră şi de legi...
Poate că asta-i fericirea...
Dar oare poţi să mă-nţelegi?

Chiar dacă-am cîştigat războaie,
Tot alţii-nalţă a lor faptă,
Iar eu tîrît doar prin noroaie...
“Dar ce-ţi spui doctore în şoaptă?

Îţi spui că sunt nebun, fireşte,
Sau poate-ţi spui ca sunt tîmpit!
Mi s-a mai spus... Mă copleşeşte,
Dar eu iubesc tot ce-am iubit!

Mă-njură mulţi, mă scuipă-n faţă...
-“Dă-l dracu’ de nebun!” Ce-ţi pasă?
Cu cît îndur mai multe-n viaţă
Eu simt că parcă-i mai frumoasă.

Îmi scrii reţeta? Abia-ncape...
Şi cîte nume... Cum le ştii?
Dar cum nu ştii că sînt aproape
De clipa marii veşnicii?

Cît însă fremătînd mă cheamă
O lume despicată-n două,
De moarte mie nu mi-e teamă,
Despic mereu un bob de rouă.

Mă laşi să tot vorbesc într-una
Dar n-am să tac... Ştiu că n-asculţi...
M-am săturat s-aud minciuna...
Şi tu doar taci... Nu mă insulţi?

Ştiu doctore... Merci.... Reţeta...
Da, vine iarăşi primăvara...
Cu complicaţii... alfa, beta...
Îmi pare bine!... Bună seara!

(reluare din 27.03.1985)

miercuri, 3 decembrie 2008

Pasărea I

Pe deasupră-mi iarăşi zboară
Albe aripi de zăpezi
Şi se-nalţă, şi coboară,
Peste tainice amiezi.
Parcă-n ploaia de mistere
Plînge valul în furtuni,
Primăvara, în tăcere,
Va da semn, făcînd minuni.

Taina locurilor sfinte
Dă un înţeles mai clar,
Peste ploaia de cuvinte,
Peste-nsemne de hotar.
Orizontul dă un nume
Gîndului ce va rodi,
Reclădind a doua lume,
Viselor Păsării I.

(după ideea din 26.10.85)

Zborul păsării I

Aripă de infinit albastru,
      cerul se retrage înspre cer,
Şi, mereu, o lacrimă de soare
      înveleşte patima-n mister.
Călător prin universul şoaptei
      timpul dă ocol prin infinit,
Şi, mereu, o tainică revoltă
      defineşte pasul istovit.

Se întinde pravila-ntîmplării
      peste falduri arse-n curcubeu,
Şi, mereu, trecutul ne arată
      că suntem sortiţi de Dumnezeu.
Umbra regăsirii de-altădată
      pune o pecete, zi de zi,
Şi, mereu, spre ţel şi împlinire
      zboară iar, frumos, Pasărea I.
(după ideea din 07.11.85)

Plînsul păsării I

Rugăciuni în sacră condamnare
Zugrăvesc pervers Calea Lactee
Şi, ca un însemn de răzbunare,
Visu-i doar îndemn cît e idee.
Infinitul pragului de seară
Pare un etern necunoscut,
Zugrăvind o lacrimă de ceară
Peste umbra timpului trecut.

Flacăra sentinţei milenare
Arde şoapta clipelor răpuse,
Şi-ntr-o prihănită depărtare,
Zorii dimineţilor apuse.
Pragul nopţii arde ca o torţă,
Şi dă semnul zilei ce va fi,
Golul abisal devine forţă
Definind prin plîns Pasărea I.

(după ideea din 28.10.85)

Singurătatea, iar

Abia acum încep să am putere,
Singurătatea iarăşi m-a ucis,
Când foc am dat, în noapte, la tăcere,
Iubindu-te, mai rău m-am contrazis.

Urmându-ne condiţia abstractă,
Ni s-au ivit în cale teoreme,
Şi când simţeam că timpul se contractă
Ne-am istovit trezindu-ne devreme.

În infinitul şoaptelor de ură,
O răstignire foc la ochi ne-a dat,
Cum haosul nu are o măsură,
Iubindu-ne, în taină ne-am uitat.

Iar mâna rece de atâta grabă
A plămădit un trandafir de sânge,
Şi toate câte-au fost mereu se-ntreabă
De ce hotarul sufletului plânge?

În ochii mei priveşte ce-o să fie,
Ca un stindard, o stea te vei ivi,
Tu-mi eşti mereu eterna veşnicie
Şi singura pe care-o pot iubi.

Cu ultima-mi rămasă izbucnire
O flacără de curcubeu voi stinge
Şi roua-n trecere va da de ştire
Zăpezilor ce peste noi vor ninge.

luni, 1 decembrie 2008

Rugă de Decembrie

Prea Sfântă Fecioară,
Încă nu am pace, o s-o am curând,
Dă-mi putere-n suflet, dă-mi lumina-n gând;
Nu-mi mai este frică, simt că pot trăi,
Ştiu ca eşti cu mine orişiunde-aş fi!

Pot privi la soare, ochii mi-i ridic,
Nu mai simt durerea, nu mai simt nimic,
Am greşit cum alţii mie mi-au greşit,
Am trecut prin boală, nu m-ai părăsit.

Prea Sfântă Fecioară,
Va veni şi clipa când ne vei uni,
Ani de împlinire ne vei dărui,
Te-am păstrat în suflet, dar n-am vrut să spun,
Ruga mea-i spre tine: Fă-mă tot mai bun!

Dă-mi ce-mi dai prin muncă să ajut şi eu
Pe acei ce soarta i-a bătut mereu,
Eu nu vreau palate, nici să stăpânesc,
Mi-e de-ajuns credinţa că pot să iubesc!