marți, 24 martie 2009

Român în fapt

Vremurile vin şi trec
Peste borne de hotar,
Timpul îşi marchează sec
Trecerea în calendar.

Valul caută spre mal
Al înaltului avânt,
Pare tragic, dar real:
Şefi de stat ce n-au mormânt.

Puşi în urna umbrelor,
De istorii par uitaţi,
Chiar şi amintirea lor
Dată-i la mişei blazaţi.

Prin trădări pe mai nimic
Ţara-n foc au aruncat,
Regi cu sufletul prea mic,
Cursul vieţii au schimbat.

Însă alte vremuri vin
Să dea clipei înţeles,
Rostuind, în sens deplin,
Indolenţa ca succes.

Şi în faptă şi în gând
Sensul firii e real,
Apele şoptesc, curgând:
De-aţi avea pe Mareşal!

Munţii caută spre cer,
Vântul bate obosit,
Iar eu simt că toate pier,
Omul drept e răstignit.

Doamne nu uita de noi,
Nu e drept ce azi ni-i dat,
Ne ucid atâtea ploi,
Ne-au scos ţara la mezat!

Nu-i românul criminal,
Avem însă trădători,
L-au ucis pe Mareşal,
Au ucis conducători.

Pentru tot ce s-a facut,
Suntem osândiţi mereu,
Să schimbăm acel trecut
Ne rugăm lui Dumnezeu!

Mănăstirea Frăsinei

Revenire în real

Hai, iubita mea, să-mi fii mireasă,
Simt că-i vremea altui început,
Să fim iar, noi doi, la noi acasă,
Să uităm ce-a fost, că a trecut.

Să te duc în braţe pân' la stele,
Ochii tăi să-i văd înflăcăraţi,
Şi, uitând de vremurile grele,
Să urcăm spre cer înaripaţi.

Miezul nopţii să ne reunească
Să-mplinim ce nu am împlinit,
Să avem o soartă omenescă,
Cu un sens ce noi ni l-am dorit.

Iar când zorii zilei se arată
Să îţi prind privirile de foc,
Să-ţi arăt, mai mult ca niciodată,
Că tu-mi eşti însemnul de noroc.

Să-nţelegi că-i veşnic numai soare
Orişicând se face miez de zi,
Şi te văd mereu singura floare
Şi mereu pe ea o vreau privi.

Seara când se simte că se lasă
Să te trec în braţe peste prag,
Să te simţi mereu a mea mireasă,
Să dai vieţii sens să-ţi fie drag.

Să te duc mereu unde îţi place,
Când contur dorinţei vrei să dai,
Ca în suflet veşnic să ai pace
Şi să simţi că viaţa ta e rai.

Hai, iubita mea, să-mi fii mireasă,
Vremea noastră încă n-a trecut,
Să fim noi, noi doi, la noi acasă,
Să-o luăm din nou, de la-nceput.

Mănăstirea Frăsinei

vineri, 20 martie 2009

Scrisoare dinspre viitor

Lui Mihai, fiul meu
Izbăvit de toate ce te-apasă,
Ai să simţi ce multe ai greşit,
Căutându-ţi drumul către casă
Copleşit de rostu-ţi irosit.

Ai aprins cândva păduri virgine
Fără să gândeşti ce pui în loc...
Dar ridică-ţi ochii înspre mine,
Ştii acum că viaţa nu-i un joc.

Te-ai vândut plăcerii de o clipă
Fără să-nţelegi cât e de greu,
Ai atras a morţii grea aripă
Şi l-ai mâniat pe Dumnezeu.

Te-ai crezut mai sus decât oricine
Judecând cu un cuţit la gât,
Pe nedrept am fost bătut de tine,
Pe nedrept mi-ai tot vorbit urât.

N-ai avut puterea de-a-nţelege
Că tu crezi că-i bine ce e rău,
Că există pentru toţi o Lege,
Şi ţi-ai pus blestem pe capul tău.

Vei plăti să vezi cum se plăteşte,
Vei plăti cu nopţi pline de chin,
Însă ai să vezi cât te iubeşte
Cel pe care l-ai lovit din plin.

Ai lovit prin fapte şi cuvinte,
Te-ai ales cu sufletul vândut,
Ştii acum că nu poţi da-nainte
Dacă faci la fel cum ai făcut.

Paşii tăi vor bate căi străine,
Vieţii ai să vrei să pui hotar,
Şi-ai să-mparţi un ultim colţ de pâine
Cu un câine de pe trotuar.

***
Fiul meu, aşa se-ntoarce viaţa
Când pe alţii vrei să-i oropseşti,
Însă eu te-ajut să uiţi că ceaţa
Lasă-n urmă-i forme nefireşti.

Toate trec şi toate-s trecătoare,
Vei plăti şi tu, plătit-am eu,
Dar veni-vor zilele cu soare,
Nu suntem uitaţi de Dumnezeu.

Când va trece timpul anevoie
Şi-ai să simţi că pasul baţi pe loc,
Gândul să ţi-l laşi s-alerge-n voie,
Să pot eu să-ţi dau al meu noroc.

Chiar de n-ai ştiut să ai măsură,
Te-am iubit şi nu te-am blestemat,
M-ai privit de-atâtea ori cu ură,
Ai jucat cum alţii au cântat.

Ţi-am cerut de-atâtea ori iertare
Şi vroiam ca eu să pot plăti,
Moartea mea ai vrut ca răzbunare...
Nu ştiai că eu nu pot muri?

Ai să pleci să izbăveşti păcate,
Înţelesuri vieţii ai să dai,
Reparate or să fie toate
Când, din nou, la masă-mi o să stai.

Fi-vom patru îngeri într-o casă,
Ocoliţi de griji şi întrebări,
Chiar şi-atunci când norii, jos, se lasă,
Ori când neguri vin din depărtări.

Când vor încerca să ne lovească,
Ne vom fi şi pavăză şi scut,
Vom avea puterea, omenească,
De-a strivi un rău la început.

***
Nu va exista o altă cale,
Totul e de mult pecetluit,
Simt că vântul bate în rafale,
Uraganul vieţii s-a pornit.

Eu aş lua asupră-mi toată vina,
Sufletul mi-aş da, dar n-am să pot,
Tot ce pot e să trimit lumina
Să nu simţi că ai căzut de tot.

Dar curaj! Eu tot voi fi cu tine,
Părăsit nicicând nu ai să fii,
Voi reface viaţa din ruine
Şi apoi am să te-aştept să vii.

Frăsinei

miercuri, 18 martie 2009

Chemare de seară

Iubita mea! Te-aştept să vii acasă
să ştiu că dimineaţa te privesc,
că-n miezul zilei pot să te iubesc
şi să-mi adormi în braţe. Vino-acasă!

Un gând mereu spre tine mă aduce,
mă tot îndeamnă pasul să îl ştiu,
să uit de toamna visului pustiu...
Îmi eşti sperantă. Viaţa-i în răscruce.

Iubita mea! Hai să uităm de toate,
să dăm un semn că totul arde-n foc,
că vrutul e-mplinit şi că se poate
să nu ne vindem viaţa în talcioc.

Un adevăr spre tine mă tot cheamă,
îmi eşti icoană. Viaţa-i iar grăbită
să ne-arate cum că, fără teamă,
putem să fie-a noastră, fericită.

Un vis mereu spre tine mă împinge,
mă tot îndeamnă pasul să-l alerg
acum, când ştiu cum, unde, când să merg...
Îmi eşti norocul. Ştiu că vom învinge.

Iubita mea! Te-aştept să vii acasă
să ştiu că seara ochii ţi-i privesc,
că-n miezul nopţii pot să te iubesc
şi să-ţi adorm în braţe. Vino-acasă!

Mănăstirea Frăsinei

duminică, 8 martie 2009

Ad-hoc

De te-aş chema acum la malul mării
Să te privesc în ochi şi să-ţi şoptesc,
Ai înţelege lacrima chemării
Chiar dacă nu ţi-as spune „te iubesc”?

Ţi-aş da un semn că timpul se arată
În ochii tăi, în gândul tău curat,
Şi va fi iar cum vrut-am altădată,
Când cerul nu va fi înnourat...

Şi ştiu că doar privirea ta frumoasă
Va duce clipa către infinit,
Şi vom clădi în munţi, o altă casă
În care să tot spun că te-am iubit!

Destin în semn

În răscolirea lumilor nebune
Cam totul se întâmplă clandestin,
Chiar dacă, seara, soarele apune,
Vei înţelege-n vis ce vremuri vin...

Şi de-ai să vrei să laşi la întâmplare
Hotarul dintre da şi dintre nu,
Ai să-nţelegi că-n ziua următoare
Se va putea să fii mereu doar tu...

Între etern şi minus infinit,
Destinul e ca vârful de cuţit!

Retoric dar real

Oare, mai ştiti, de ce, în lume,
Există vorbe şi idei?
De ce sunt unii ce-şi fac nume
Crezând în falşii Dumnezei?

Oare-nţelegeţi cât se fură?
Averi, înscrisuri şi destine!
Azi hoţii nu mai au măsură,
Vor tot ce nu le aparţine!

Frustări obscure intră-n case,
Nicicând prin faţă, doar prin dos,
Învăluind în ceţuri groase
Al vieţii drum, cândva frumos...

În vremea-aceasta de-învrăjbire,
Când mulţi ucid pe alţii-n gând,
Eu vă condamn s-aveţi iubire,
La întuneric renunţând...

Şi ştiu că aruncarea-n valuri
Mă poate duce la înec,
Dar n-am să stau mereu pe maluri,
Să simt cum zilele îmi trec.

Privesc spre ce va fi ca mâine,
Mereu lumina-ntrezărind,
Mă jur pe-un ultim colţ de pâine
Că nu-mi trec viaţa adormind.

Nu pot să mă opresc din luptă,
Deşi sunt mulţi ce asta vor,
Lupta-voi chiar cu-o lance ruptă,
Că nu îmi este dat să mor.

Şi orişice ar fi să fie,
Eu sunt cu voi… o torţă vie!


P.S.
E viaţa mea... Şi nimeni nu o ştie...
Mereu, mereu, am fost o torţă vie,
Şi am luptat cu moartea şi cu viaţa
Şi-am spus la lume: Bună dimineaţa!

Mă lupt mereu cu morile-n furtună
Şi vreau să simt că vremea va fi bună,
Mă lupt spre adevăr, întru dreptate
Şi nu mă tem şi ştiu şi că se poate!

vineri, 6 martie 2009

Dator mereu…

Nici nu mai ştiu de pot să mai vorbesc,
Pereţii mă aud, mă ştiu prea bine,
De multe ori în plâns mă prăbuşesc
Uitând de toate şi uitând de mine...

Plătesc cu vârf ceea ce n-am făcut,
Plătesc ruşinea de a vrea dreptate,
De-a nu uita că totuşi din trecut
Se simte urma celor întâmplate.

Aş tot vorbi de toate câte dor,
Deşi de multe poate-mi e ruşine,
Şi scriu un vers că, poate-ntâmplător,
Voi şti cândva ce s-a-ntâmplat cu mine.

Sunt condamnat să tac, să tac, să tac!
Le fac pe plac... Dar mâine ce-o sa fac?