Am fost mereu surprins de un cuvânt,
Umblând prin timp şi vânturând hotare,
Şi m-am crezut de multe ori înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.
M-am întristat că nu m-am priceput,
Să pot găsi colacul de salvare
Când nimeni n-a văzut că am căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.
Şi m-au cuprins cândva şi îndoieli
Când tot vedeam că ziua următoare
Îmi dă din nou fiori şi bănuieli
Prin punctul ce se vrea continuare.
Acum ştiu multe, ştiu să înţeleg
Că totul e o simplă amânare
Şi-ncep, încet, misterul să-l dezleg,
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.
Iar lacrima e semn că răul moare
Când punctul nu e pus la întâmplare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu