joi, 30 decembrie 2010

Gerul cerului senin

M-a întrebat odată, cineva, ce-i iubirea? Ei bine, nu se poate explica. Iubirea se trăieşte, este esenţa vieţii. (...) Nefericirea începe atunci când nu mai iubim nimic şi pe nimeni... atunci începe iadul.
 (Ep. Iustinian Chira)
Gerul iernii de afară
Face linişte în gând,
Ca să fie cald în vară
Şi mai bine în curând.

Peste stelele de gheaţă
Poţi să vezi un semn de foc,
Semnul că-n aceasta viaţă
N-ai de ce să stai pe loc.

Umbrele îndepărtate
Prinse-n geruri se topesc,
Faptele neîntâmplate
Tu auzi că se grăbesc?

Zborul înspre înalţare
Ţi-l privesc şi ţi-l veghez,
Drumul tău urcă spre soare
Mersul tău îmi este crez.

Focul molcom arde-n sobă
Ca să uit că-mi este frig,
Dar privind luna în robă
Ies afară şi te strig:

“Nu te-ntoarce, nu te-ntoarce,
Nici în gând, nici în cuvânt,
Lasă-ţi sufletul în pace,
Nu-l robi, nu-i fă mormânt!

Ai venit, cale-întoarsă,
Să-ţi refaci drumul real...
Îţi simt lacrima nestearsă
Semn de pas primordial.

Îţi simţeam mereu prezenţa,
Aşteptam să-mi dai un semn
Să-ţi arăt ca eşti esenţa
Jurământului solemn.

Şi îţi jur, pe lumea-ntreagă,
Pe trecut şi viitor,
C-am să las să se-nţeleagă
De ce nu mai pot să mor.

Hai şi urcă, mergi-nainte,
Nu te las să te opreşti,
Nu ţi-o spun doar în cuvinte,
Ori în fapte omeneşti.

Gerul iernii se-nteţeşte,
Cerul nopţii e senin,
Hai, dă-mi mâna, şi priveşte
Ce frumoase zile vin.”

miercuri, 29 decembrie 2010

Drumul vorbelor mele

Spun şi eu câte o vorbă
din tot ce-mi mai amintesc,
Spun ce ştiu... Ştiu că am dreptul
de-a avea destin lumesc,
Nici de Dumnezeu n-am teamă,
căci nimic nu înfloresc,
Doar de mine mi-e ruşine
că nu spun tot ce gândesc!

Spun, în rânduri îmbrăcate
cu o haină de decor,
Că, oricât de mare-i gerul,
stelele pe cer nu mor,
Că orice trecut rămâne
o poveste-n viitor
Şi nu-mi bat gura degeaba
doar de dragul vorbelor.

Ştiu mai multe decât poate
orice om a fi-nvăţat,
Şi n-o spun ca sa mă laud,
nu-mi asum acest păcat,
Dar nu mi-am uitat trecutul,
ştiu cam tot ce s-a-ntâmplat,
Şi aşa văd ce urmează,
care drum e de urmat.

Scriu când pot, pe apucate,
n-am acelaşi stil mereu,
Fac din viaţă o poveste
dar evit a spune “eu”,
Mă opresc a spune totul,
deşi recunosc, mi-e greu,
Să nu stric o rânduială
dată de la Dumnezeu.

Din trecuturi fac o punte
către ce va fi apoi,
Nu mă miră întâmplarea
de-a-nţelege-altfel pe “doi”,
Nici când viaţa mea e drumul
pe covor ori prin noroi,
Dar mereu rostesc pluralul...
Şi în gând mereu spun “noi”.

marți, 28 decembrie 2010

Contadictoriul realism

O viaţă-n lacrimi. Asta mi-a fost soarta
şi nu mai ştiu de pot să cred în vis,
şi-as vrea acum să îmi deschid eu poarta
spre ceea ce mi-a fost chiar interzis.

De-atâta plâns şi vorba-mi e amară,
rostesc un gând şi izbucnesc în plâns,
şi simt în mine gerul de afară
şi toti gheţarii-n suflet mi s-au strâns.

Neîmplinirea dă contur la toate,
şi toate câte-au fost au sens profund,
dar nu-nţeleg de ce, încă, se poate,
în viaţă, de-a mea moarte, să m-ascund.

Ar trebui să las să se întample
ceea ce pare-a fi acum ciudat,
să-mi curgă lacrimile doar pe tâmple
şi-apoi să fiu uitat cu-adevărat?

Să cred că-i necesar să fug de viaţă?
să fac orice ca să arat că eu
răstorn Pământul într-o dimineaţă,
să pot să-l contrazic pe Dumnezeu?

De toate pot să fac... şi pot alege...
Dar vine toamna... ce-am să pot culege?

luni, 27 decembrie 2010

La telefon, viitorul

Iubindu-te, privesc spre telefoane,
E drumul cel mai scurt să vii la mine,
Să-ţi spun că viitorul ne-aparţine
Chiar dacă timpul azi e plin de toane.

Şi nu ne vor opri nici epoleţii
Acestei lumi aproape militare,
Ce-n răutatea ei nimicitoare
Pune în lanţuri adevărul vieţii.

Ne vom ascunde-n falduri curcubee
Privind spre Cer un drum către acasă,
Acolo unde azi stau, trist, la masă,
Încrezător în rostu-ţi de femeie.

În ochii tăi, în lacrimile tale
Privesc frânturi din ceea ce urmează,
Doar timpul e motiv ce mă-ntristează,
Că-şi pune preţ prin clauze morale.

De primăvară, să vorbesc, îmi vine
Că va lupta să fie însorită,
Iar tu vei fi o floare înflorită
Ce şieşi se redă-ntru tot, pe sine.

Despre căldura verii ţi-aş mai spune,
Când ai să ştii că lumea e a ta
Şi-n glumă-ai să conjugi pe a uita,
Să laşi doar gânduri bune să se-adune.

În toamna când trecute fi-vor toate,
Vei aştepta deplina-ţi împlinire,
Simţindu-ţi drumul spre-ndumnezeire,
Spunând că poţi, uitând pe “nu se poate”.

Şi multe ştiu... Şi-n iarna viitoare,
Când depănând a anului poveste
Vom râde că, ce-ţi dau acum de veste,
Nu-i nici un vis, nici vorbă-ntâmplătoare.

Privesc şi tot privesc spre telefoane,
Mă-ntreb mereu, nu prea mă pot abţine,
Să vin la tine sau să vii la mine?
Răspunsu-l ştiu... şi-mi vâjâie-n timpane.

duminică, 26 decembrie 2010

Nuntă-n Cer şi pe Pământ

Picături albe din stele
se coboară pe pământ,
Dau lumină vieţii mele,
luminând altarul sfânt,

Preoţii veniţi din ceruri
se adună-n rugăciuni,
Să ne facă să-nţelegem
că noi doi trăim minuni.

Două sceptre de lumină
sunt însemnele de preţ
Ce ne-au fost de mult păstrate
pentru-acest moment măreţ,

Când cu mâna pe coroane
vom jura că vom domni
Pentru-a fi ceea ce suntem
şi menirea a-mplini.

Mai apoi regină fiindu-mi,
vei primi însemnul sfânt,
Si în imn regal de slavă
vei da gândului avânt.

Nespusele spuse

Câte-mi vin să spun deodată,
nici nu ştiu cum să le-ascund,
Toate-ncep: “A fost odată”,
mă feresc de ”în curând”,
Chiar şi mie îmi e frică
să văd rostul rostuit,
Însă tac, dar mă apasă
că-mi ştiu gândul nerostit.

Ţi-aş vorbi şi despre vremea
când va fi cerul senin,
Când în zori de zi vei spune
că trăieşti viaţa din plin,
Uit să-ţi spun că e aproape
ceea ce îţi este dat,
Că deja se vede calea
vieţii cu un rod bogat!

Şi privesc înspre hotare,
lung şi, într-un fel, absent,
Doar din vorbe spun “se pare”
şi pun un ciudat accent,
Şi ştiu multe, şi văd bine,
de lumină nu mă tem,
Lasă-ţi gândul, hai cu mine,
ştii şi tu de ce te chem.

Hai, ridică-ţi, hai, privirea
să mă vezi când te privesc,
Să-nţelegi că tu eşti lumea
ce o caut şi-o găsesc.

marți, 21 decembrie 2010

Podul înspre nemurire

Din tristeţea mea, iubito,
tu fă poduri către cer,
Pune-ţi mâna pe-al meu suflet
şi dezleagă-l de mister,
Dă o palmă zbuciumării
ce, absurdă, te-a cuprins,
Fii şi tu cea care-nvinge,
eu cu tine-s neînvins!

Caută în legea firii
să-nţelegi că îmi eşti crez,
Că oriunde-ţi merge drumul
totdeauna te urmez,
Pune pasul pe o treaptă
ce din palma mea ţi-o fac
Să îţi ştiu senină viaţa
şi durerii să-ţi fiu leac.

Nu te mai uita în urmă,
tot trecutul a trecut,
Hai să desluşim pe mâine
şi să fie cum am vrut,
Din privirea mea fugară
fă însemn nemuritor,
Şi dă-mi mâna, ca-n povestea
ce o ştiu din viitor.

Într-o clipă, ce urmează,
poţi da foc la tot ce-a fost,
Şi-n deplină libertate
să dai vieţii iarăşi rost,
Din tristeţe, din speranţă,
cu-al tău har, dumnezeiesc,
Îmi vei da dreptul la viaţă
şi-un alt drum să nemuresc.

marți, 14 decembrie 2010

Ploaia din iarnă

Plouă ca în plină vară
peste frunzele ce mor,
Fulgerele îmi dau semne,
parc-ar şti de ce mi-e dor,
În lumina lor te-arată
şi mă lasă să te văd,
Şi-mi dă sensuri şi-nţelesuri
la mai tot ce întrevăd.

Şi se-aude şoapta ploii,
norii se coboară grei,
Picăturile răzleţe
sunt dovadă şi temei,
Chiar şi dacă ploaia-ngheaţă
nume ploii ele dau,
Şi, să se-ntrevadă, lasă,
cândva ce pârâu erau.

Mai trozneşte lemnul porţii
şi se-arată pregătit,
De-a se-nveşmânta cu bradul
ce în cer e pregătit,
Iar din cer vine răspunsul
printr-un trăznet în ecou,
Dând de veste că e vremea
unui pas normal, dar nou.

Ploua parcă şi mai tare,
ritmul ploii îl ascult,
Şi aştept să treacă iarna
să arăt că ştiu mai mult.

luni, 13 decembrie 2010

Valuri prin valuri

Valuri, valuri, prin zăpadă,
Drum îşi fac înspre un port,
Să-nţeleagă şi să vadă
De ce malul pare mort.

Valuri, mari, învălurite
Lasă timpu-n urma lor,
Cautând printre ispite
Zborul pescăruşilor.

Valuri, valuri, prin dileme,
Se tot vor pe ţărmuri far,
Semn să facă, peste vreme,
Pragului de pe hotar.

Valuri mari, izbăvitoare,
Pun o treaptă către cer,
Exilând lacrimi de soare
Printre rosturi şi mister.

Valuri, valuri, fără nume
Bat la porţi fără de chei,
Vrând s-arate, înspre lume,
Gândul hâd din somnul ei.

Valuri mari, înnobilante
Fac al vieţii drum deschis,
Revocând căi aberante,
Revelând totul în vis.

Valuri, valuri, trecătoare
Urcă valuri către soare.

miercuri, 8 decembrie 2010

Totem prevestitor

Tot adunând priviri de peste timpuri,
De viitor mereu mă simt atras,
Cândva am fost nisipul dus de vânturi,
Acum spre cât mai sus fac primul pas.

Mă prinzi de mână şi te ţin în braţe,
Te duc spre ceruri, te feresc de nori,
Tristeţile le-alung, să nu te-agaţe,
Să poţi avea mereu senin în zori.

Şi dacă valuri vin şi vin într-una,
Spre tine vin, de valuri nu mă tem,
Şi veste-ţi dau că a trecut furtuna,
Iubirea ni-i destin şi ni-i totem!

Spre mai departe, către altă vreme,
Am să te duc şi am să merg şi eu,
Şi, hai, dă-mi mâna, n-ai de ce te teme,
Vom fi noi doi, la bine şi la greu.

luni, 6 decembrie 2010

Dumnezeirea prin iubire

Ştiam demult iubirii să-i dau nume,
Ştiam că a iubi e omenesc,
Dar nu credeam că am să-nvăţ vreodată
Să pot să spun că-i har Dumnezeiesc.

Revin din nopţi şi căutari de sine
Simţindu-mă un cumul de erori...
Călauzit de gânduri şi speranţă
Îţi spun că noi nu suntem muritori.

Privindu-te, m-adun de prin unghere,
Mi-adun trăiri ce parcă le-am uitat,
Pe mine mă adun să am putere
Să pot să spun că Cerul mi te-a dat.

Mi-arunc privirea către munţi în zare
Şi mi-e uşor, de-i necesar, să-i mut...
Fugind de întuneric înspre soare,
Îţi spun că viaţa-n noi a renăscut!

Ştiind că tot şi toate or să fie,
Învăţ că idealul e firesc,
Şi simt acum ce n-am simţit vreodată...
Iubirea cu însemn Dumnezeiesc!

vineri, 3 decembrie 2010

În limita vieţii

Te caut cu privirea însetată
Dinspre trecut mă simt în viitor,
Şi când aş vrea să ştiu ce-a fost odată
Te văd şi văd surâsu-ţi orbitor.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Aşa cum e firesc şi e normal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

În întrebări găsesc continuarea
Acelui gând, cumva copilăresc,
De-a nu mă teme aşteptând urmarea,
Ştiind că semnul plus e omenesc.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Nimic nu-mi pare-a fi paradoxal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

De-am fi avut cândva o rădăcină
Din care să ne spunem c-am venit,
Ne era dat s-avem o mare vină
Că ni-i sortit ceea ce ni-i sortit.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Şi te aud vorbindu-mi la plural,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

Din împreună spre continuare
Predăm destinul nopţilor de foc,
Iar dacă unii cred că-i o-ntâmplare,
Noi ştim că este vremea de soroc.

Şi te tot văd în limitele vieţii,
Iluminând decorul hibernal,
Trezindu-te sub semnul dimineţii,
Trezindu-mă spre a trăi real.

luni, 29 noiembrie 2010

Cardinalul verb “a fi”

Din puncte cardinale-ntunecate
Se-arată un heraldic curcubeu,
Iertându-ne nevrutele păcate,
Spre a putea rosti “vom fi mereu”.

Şi dacă vânturi bat, din orice parte,
Chiar dacă par pornite din senin,
Zorii de zi se văd, nu sunt departe,
Lumina zilei ţie ţi-o închin.

Nu mă mai tem să cred am puterea
De-a da contur dorinţei de-a trăi,
Ştiind că ziua-mi înţelegi tăcerea
Ca seară să mă poţi mai mult dori.

Şi vin dinspre departe înspre tine,
De parcă aş veni de nicăieri,
Pe firul amintirii ce revine,
Urmând să fim ce încă n-am fost ieri.

Mai complicat s-a vrut să se întâmple,
Mai simplu se putea, cu mult mai greu,
Dar astăzi când ne ninge sfânt pe tâmple
Ne regăsim pentru “a fi mereu”.

Scrisoare către absurzi

Valentinei
Voi, soldaţi ai desfrânării,
plini de ifose tembele,
Vă gândiţi, că peste noapte,
îmi puteţi pune zăbrele?
Ori, cu nu ştiu ce putere,
chiar puteţi să mă opriţi,
Să v-arăt la toată lumea,
ca modele de smintiţi?

Matematic, ştiti de toate,
dar vă-ncurcă unitatea;
Că, adeseori n-ascultă,
de ce vrea “umanitatea”!
Adunând unu cu unu,
imediat răspundeţi: “doi”.
Dar, habotnici şi eclectici,
voi uitaţi cuvântul “noi”.

Partajaţi sume enorme,
partajaţi chiar sărăcia;
Pentru-n biet capăt de aţă,
insuflaţi neomenia!
Dar, iubirea e o stare,
nu-i o pată de noroi,
Nu se lasă împărţită,
nici la zece, nici la doi!

Totul se extrapolează,
zero are o valoare,
Pentru voi, la înmulţire,
pentru alţii, din chemare;
Sunteţi nişte bieţi contabili,
şi vi-i drag semnul egal!
Eu, trăind, v-arăt obrazul,
şi-l contest ca ireal.

Plus valoarea dă profituri,
bun, ce ştiti şi voi, dispare.
Viaţa nu se cumulează,
nu-i un credit, tip “scontare”!
Timpul îi dă sens multiplu,
când cu minus, când cu plus,
Doar bilanţul, de pe urmă,
spune, tot ce e de spus.

Multe-am învăţat în viaţă,
dar nu-mi intră-n cap tăcerea,
Pumnii voştri n-au valoare,
nu mă sperie durerea!
Las cuvântul să-şi arate
invincibilul său rol;
De cuvinte vă e frică
și, aşa, vă daţi de gol!

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Scrisoare viitoare

Cristinei
Iubita mea, îţi spun că ai de furcă
Cu mine mai puţin, cu alţii mult...
Ţi-e teamă să-mi vorbeşti, când te ascult
Şi între noi, cortina vieţii urcă.

Şi mă urăşti, acum, şi pari a-ţi spune,
Că vocea mea e voce de strigoi!
Mă simţi ca pe-un străin şi între noi
E hăul unei mine, de cărbune.

Îţi simt privirea, dusă-n altă lume,
Te-aud mergând, cumva, spre nicăieri,
Deşi, în cer te văd cum vrei şi ceri
Să poţi, oricând, oricui, să-i spui pe nume!

Eu vin spre tine şi revin la tine,
Să poţi, cumva, să-ţi aminteşti de noi,
Acum, când baţi pe pragul de apoi
Şi, încă, poţi să faci să-ţi fie bine.

De-ar fi să lupt cu moartea-n orice clipă,
De-ar fi să lupt cu morile de vânt,
Eu nu mă tem de forţa din cuvânt,
Când nu-i gândit şi e rostit în pripă!

Scriindu-ţi, ştiu şi ceea ce urmează,
Pe drumul drept, doar pare că e rău,
Dar nu e drept s-aleg în locul tău!
Ar trebui să ştii ce te tentează.

De ani şi ani, ţi-ai căutat menirea
Şi ţi s-a dat să ştii că ai un rost;
Dar, gardienii morţii sunt la post
Şi te-amăgesc, să-ţi pierzi dumnezeirea.

Gustând veninul, ai să vrei de toate,
Chiar dacă e normal, sau anormal
Şi n-ai să-nveţi că apele au mal,
Chiar dacă valul la un mal te scoate!

În căutarea fără de speranţă,
Vei rătăci prin paturi, fără număr,
Dar n-ai să poţi găsi, nicicând, un umăr
Pe care să te simţi în siguranţă.

De-atâta insalubră amăgire,
Copilul tău, de tine va fugi
Şi-abia atunci, cu-adevărat, vei şti
Că n-ai fugit de greu, ci… de iubire!

Vei fi bătrână, singură şi tristă,
Regretul ai să-l ţii la căpătâi
Şi-ai să te-ntrebi, de ce n-ai spus: Rămâi!
Ba, chiar mai mult, fugeai pe-o falsă pistă...

Eu voi veni, oricând, din lumea asta
Şi, de va fi, din lumea de apoi,
Ca să înveţi şi tu că…cifra doi
Înseamnă fericirea, nu năpasta!

Acum, când scriu, eu ştiu: nu-mi dai crezare!
Te-apleci şi-asculţi o voce, din mormânt,
Şi-n ea te-ncrezi, de parcă Duhul Sfânt
Ar sta ascuns în cel ce e mai tare!

Când vei citi ce-ţi scriu, vor fi-ntâmplate
Câteva doar, dar tot va fi târziu;
Căci tu, acum, iubirii-i faci sicriu
Fiind impinsă, tainic, de la spate.

Şi, Doamne, câte-mi vin să spun deodată,
De mila ta, în plâns mă prăbuşesc,
Dar ce să fac? Nu pot să te opresc,
Să mergi pe-această cale-ntortocheată!

Eu, cel ce sunt, îmi sunt stăpân şi slugă;
Nu mă prefac şi-n tot ce fac, stau drept.
Chiar dacă iau un pumn, direct în piept,
Spre Dumnezeu, mai pot să-nalţ o rugă:

Tu, Prea Înalte, ce le vezi pe toate
Omoară răul, știi că ea nu poate!

vineri, 26 noiembrie 2010

Redefinitoria creaţie

Cerul se aprinde-n miez de noapte,
Întrebări se rostuiesc în vis,
Adevărul răscolit de şoapte
Are un însemn deja promis.

Pe deasupra morţii-i valul vieţii,
Ce va fi urmează-a se-mplini,
Noi, striviţi de pragul dimineţii,
Înţelesuri noi vom regăsi.

Răspicat şi ferm, prin amănunte,
Stelele vor da sentinţa lor,
Să simţim că dărâmăm un munte,
Printr-un simplu joc al faptelor.

Să deschidem poarta ferecată,
Răsturnând al râurilor vad,
Ca ştiind, când zori se arată,
Noi să nu fim stelele ce cad.

Pe de-a-ntregul să dorim lumina
Ce ne dă îndemnul absolut
De-a uita că e a noastră vina,
Când mereu privim către trecut.

Din lumina stelelor mărunte
Să refacem dărâmatul munte.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Decembrie revenind

Decembrie revine din trecuturi
Cu iz de împliniri, ca un ecou...
Demitizând absurde absoluturi,
Ne-arată drumul... Şi e unul nou!

Şi vine iarna, vine mai devreme,
Trecându-ne speranţele în vis,
Principial şi nu prin teoreme
Transformă în real tot ce-i promis!

Din întrebări ce nu le-am luat în seamă
Ni se reface rostul necesar,
Uita-vom şi de piedici şi de teamă,
Să vrem să ştim că nu avem hotar.

Şi dacă-i frig se simte-a fi caldură
Acolo unde fi-va să trăim,
Nici timpul n-o să aibă o măsură,
Un infinit ni-i dat să ne iubim!

marți, 23 noiembrie 2010

Consensual banal

Ni-i toată viaţa un consens banal,
Trăiri, gândiri şi un absurd real,
Trecutului furăm tot ce-i greşit,
Denominând prezentu-n mod minţit.

Aducem şoaptei sensul de mister
Şi ochii-i ridicăm mereu spre Cer,
Uităm ca viaţa poate-a se-mplini
Doar dacă drumul nu ni-l vom opri.

Forţând hotarul zilei de apoi,
Uităm că mai există cifra doi,
Şi îngheţând sub gerul timpuriu
Ne vom trezi când fi-va prea târziu?

Real simţind putem trăi real,
Putem fi noi eternul ideal,
Chiar dacă unii cred că viaţa-i troc,
Eu nu mă tem să spun că am noroc!

Iarnă mai devreme

Vine iarna, se cunoaşte,
Ţi-am mai spus şi iar îţi spun,
Şi-ţi mai spun că vei renaşte,
Şi e vremea să m-adun.

Ploi de toamnă se arată,
Pun însemn de rod bogat,
Tu, cu vorba-ţi minunată,
Îmi redai ce mi s-a luat!

Eu, din pragul vremii mele,
Îmi fac palmele căuş,
Te voi duce pân’ la stele,
Să-ţi fiu sprijin în urcuş!

Vine iarna mai devreme,
Unii parcă se ascund,
Însă n-ai de ce te teme,
Timpul vechi e muribund.

Într-o seară, următoarea,
Vom păşi pe podul vieţii,
Cu accente pe-ntâmplarea
Din pridvorul dimineţii.

Azi spun vorba, mâine fapta
Va fi ţel, va fi reper,
Tu, înnobilându-mi şoapta,
Ne vei readuce-n cer.

Vine iarna... Uite vine,
Drumul ne va fi mai clar,
Timpul nu se mai abţine,
Pune semne-n calendar.

luni, 22 noiembrie 2010

Drum prin destin

De-atâtea ori am scris, în viaţa-aceasta,
Din întâmplare, tot ce va urma,
Dar, temător, să nu atrag năpasta
N-am spus că totul fi-va doar aşa.

Chiar dacă-aş fi putut să dau de veste,
Am preferat să stau retras, distant,
Am vrut să fie totul o poveste
Ce-mi apărea în gânduri, obsedant.

Şi mi-a mai fost să cred că nu e bine
Să se tot creadă că aş vrea ceva,
Că aş adauga doar ce-mi convine
Ca toate să urmeze spusa mea.

Şi multe nu le-am spus, deşi m-aş duce
În orişice proces, ca acuzat,
Cu-n jurământ pe tot ce-i sfânt, pe cruce,
Cerând, de mint, să fiu executat.

Şi n-aş vorbi de ceea ce-mi convine
N-aş cere şanse-n vorbe ticluite,
Aş cere să se spună: despre mine
Am folosit sintagme măsluite?

Acum vorbesc... Nu am nici o-ndoială,
Şi nu mai simt că aş avea opriri,
Că pot, cu o voinţă colosală,
Să dau de veste marile-mpliniri.

Şi uit să mă mai tem... Şi tot şoptesc,
Lumină simt... Lumina o iubesc!

duminică, 21 noiembrie 2010

Dorindu-te să te iubesc

Te-aş iubi pe roua dimineţii,
te-aş iubi pe creasta unui val,
Te-aş dori ca pe-o-ntâmplare simplă,
aruncată de furtuni la mal.

Ţi-aş strivi cununa de uitare
între plus şi minus infinit;
Răzvrătind miracole de viaţă
pentru izbăviri de vis rostit.

Te-aş iubi în gând de înnoptare,
te-aş iubi pe treceri între munţi,
Să te am ca zbor de împlinire,
să nu ai puterea să renunţi.

Ţi-aş sorbi cuvântul din privire
ca să-mi fii un pas mereu spre cer,
Învrăjbind un pas al vieţii noastre,
odihnit în colbul de mister.

Te-aş iubi în şoapta dimineţii,
te-aş iubi la ceas de înserări,
Te-aş dori în zori încă odată
într-un pas visat prin întâmplări.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Trăire ca mireasă

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Asta-i vremea altui început,
Drumul merge-ntr-una spre acasă,
Punctu-i pus... Trecutul e trecut.

Să te duc în braţe pân' la stele,
Ochii tăi să-i văd înflăcăraţi,
Şi, uitând de vremurile grele,
Să urcăm spre cer înaripaţi.

Miezul nopţii să ne reunească
Să-mplinim ce nu am împlinit,
Să avem o soartă omenească,
Cu un sens ce noi ni l-am dorit.

Iar când zorii zilei se arată
Să îţi prind privirile de foc,
Să-ţi arăt, mai mult ca niciodată,
Că tu-mi eşti însemnul de noroc.

Să-nţelegi că-i veşnic numai soare,
Orişicând se face miez de zi,
Şi te văd mereu singura floare
Şi mereu pe ea o vreau privi.

Seara când se simte că se lasă
Să te trec în braţe peste prag,
Să te simţi mereu a mea mireasă,
Să dai vieţii sens, să-ţi fie drag.

Să te duc mereu unde îţi place,
Când contur dorinţei vrei să dai,
Ca în suflet veşnic să ai pace
Şi să simţi că viaţa ta e rai.

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Vremea noastră e la început,
Drumurile merg înspre acasă,
Casa fară urme de trecut.

vineri, 19 noiembrie 2010

Continuarea către nesfârşit

Nu te vreau de gând fardată,
nu te vreau decât cum eşti,
Îngereasca ta privire
îmi aduce vieţii veşti...

Ai tristeţea peste suflet,
vreau tristeţea să-ţi alung...
Poate a fost prea lung drumul...
însă vin... Şi vin... Ajung!

Cine mi te-a pus în palme
a ştiut unde te-a pus,
Vin să te cuprind în braţe
şi-amândoi să mergem... sus!

Din lumină noi clădi-vom
un castel izbăvitor,
Vom trăi acolo viaţa,
n-ai să mă mai laşi să mor!

Ne vom fi în clipa zilei,
clipele ne vor a fi,
Ni-i destinul scris în ceruri,
amândoi, vom izbândi!

Mai presus de întrebare
noi ne suntem un răspuns
Ce ne-arată viitorul
nefardat... nicicum ascuns!

Mici, răzleţe, gânduri fade
ne-amintesc despre trecut,
Însă stelele ne-arată
tot ce este de făcut.

Lasă-te cuprinsă-n braţe,
lasă-te cuprinsă-n gând,
Sufletele-s în pereche...
Le mai vrem cumva plângând?

Eşti mireasa mea în ceruri,
iar aici un dar divin,
Vino, hai, vino la mine
Şi aşteaptă-mă că vin!

marți, 16 noiembrie 2010

Despre tine, eu...

Ştiu că n-ai rostit cuvinte,
ştiu că n-ai promis nimic,
Eu rostesc ce-mi vine-n minte,
nu gândesc, nu mă complic,
Îţi e frică de-o idee,
însă ştii ce e real,
Eşti un om şi esti femeie...
Vis, şi ţel, şi ideal.

Nu-i nevoie de cuvinte,
ştiu că-mi eşti darul promis,
Eu rostesc ce-mi vine-n minte,
nu gândesc, dar cred în vis,
Te privesc, te vreau, te caut,
iar şi iar, deja-i normal,
Eşti un om şi eşti femeie...
Vis, şi tel, şi ideal.

Leac şi drog

Îţi mai aminteşti, iubito,
când ţi-am spus că te iubesc,
Şi ţi-am spus că vremea trece
spre a fi totul firesc,
Că pârleazul nu e poartă,
dar mai repede e prag,
Şi-l vom trece împreună
fără a ne da-n vileag?

Ţi-am mai spus că nu există
decât drumul ce-l simţim,
Ce, pe-o parte, se bifurcă,
iar pe alta îl unim.
Că prin sensul giratoriu
poţi să mergi doar într-un sens,
Dar noi mergem înainte
cu destinele-n consens!

Îţi mai aminteşti, iubito,
că ştiam că tu mă chemi,
Şi-ţi spuneam că nu e timpul
nici să plângi, nici să te temi,
Că-ţi simt lacrima durerii
încrustată în obraz,
Dar sunt drogul tău şi leacul
şi îţi stau de veghe, treaz?

Ţi-am mai spus că pot să vindec
rănile ce nu se văd,
Ascunzându-ţi că ţi-e drumul
nu spre cer ci spre prăpăd,
Că şi noaptea de-i furtună,
ziua-ncepe tot în zori,
Noi vom merge mai departe,
fără griji, fără erori.

luni, 15 noiembrie 2010

Trigonometica normalitate

Urcuşu-i greu când coborârea-i mare:
Trigonometric e perfect normal,
Chiar plus şi minus poate fi egal,
Ceea ce-i mic se poate a fi mare.

Din absolut, din orizonturi frânte,
Vin valuri, valuri, umbre peste cer,
Şi gândurile mor de-atâta ger
Şi munţii-ncep din nou să se frământe.

Urcuşul pentru unii-i tot mai greu,
Când totu-i plat şi fără perspectivă,
Iar adevăru-i o minciună agresivă
Pentru acei ce spun minciuni mereu.

Din ceruri, noi...

Din ceruri ne-a venit acum poruncă
De a-mplini al drumului îndemn,
Şi-n viitor, fără să vrem ne-aruncă,
Făcându-ne un jurământ solemn.

Puteam privi spre cer încă o viaţă,
Puteam dori absurdul infinit,
Dar s-a-ntâmplat ceva-ntr-o dimineaţă
Şi spre-mplinire drumul ni-i pornit.

Şi mi-a fost dat să-ţi înţeleg chemarea,
Ca semn ştiut, ca prag şi ca hotar,
Şi tot la fel de bine ştiu urmarea
Ce e de mult înscrisă-n calendar.

Nimic nu e ascuns de-ţi crezi simţirea,
Când ochii-ţi voi privi ştíind că dormi,
Când dimineaţa vei trăi iubirea
Ce-ţi dă putere lumea s-o răstorni.

Mărturie despre noi

Iubindu-te, depun o mărturie,
La orice judecată de apoi,
Că tot ce-a fost şi ce va fi să fie
Arată ce înseamnă viaţa-n doi.
...
Un vers sublim, o-ntreagă poezie...

Iar când mă-ntreb ce-a fost şi ce e bine,
Mi-asum, fără-ntrebări orice păcat,
Şi seara am să pot să vin la tine
Să simt că pot dormi mai împăcat.
...
Că mi te-ai dat şi viaţa-mi ţi-aparţine.

Privindu-ţi gândul ştiu că ne desparte
Doar noaptea care cade-acum grăbit,
Dar viitorul nu-i deloc departe,
Chiar dacă simţi că timpul s-a oprit.
...
Remember necesar ori semn de carte.

Şi-ncepe noaptea ce-i deja prea lungă,
O noapte-n care focuri se aprind,
Ca până-n zori la ceruri să ajungă
Şi să ne-arate ca trăim trăind.
...
Zorii de zi spre viaţă ne alungă!

duminică, 14 noiembrie 2010

Ca om, de veghe

Stai liniştită, încă mai e vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Şi prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa.

Şi fruntea sus, în astă dimineaţă
Priveşte zorii... vezi că e senin,
Niciunde, nici în munţi nu mai e ceaţă,
Şi crede-mă, doar vremuri bune vin.

Mai fă un pas şi lasă totu-n urmă,
E timpul vieţii, hai să îl trăim,
Un lanţ se rupe... răul tot se curmă,
Dă-mi mâna, răsăritul să-l privim.

Aşa a fost să fie, dar priveşte,
Faci pasul pe o treaptă către cer,
Şi chiar furtuna, vezi, se domoleşte,
Şi-n albul iernii, cerului te cer.

Stai liniştită, vine altă vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Şi prinde-mă de mână, nu te teme,
Sunt lângă tine şi voi sta aşa...

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

De la plecare la venire

Şi-mi vei fi într-o plecare,
şi-ţi voi fi la revenire,
Dăruindu-ne-ntru totul,
fără urme de mister,
Şi vom duce pân' la capăt
drumul către împlinire,
Luaţi la rost de-această lume,
noi, cei acceptaţi de cer!

Întâmplări nedefinite
ne arată calea dreaptă
Şi grăbeşte preschimbarea
idealului în faptă,
Am rostit cândva cuvântul
ce, oricum, ieşise-n cale,
Tocmai el timpu-l grăbeşte,
chiar când noi l-am vrea agale.

Printre roluri şi condiţii
viata noastră-i tot întreagă,
O vom face înţeleasă,
mulţi voi-vor s-o-nţeleagă,
Înainte de plecare
îmi eşti pas de regăsire,
Şi-ţi voi fi însemn de-a pururi
şi motiv de revenire.

Constatări necontrazise

Socrilor mei
Vor înflori caişii mâine noapte
Şi spicele se coc de-atâta frig,
Cireşele de mai se simt răscoapte...
De-atâta plâns îmi vine să te strig...

În jurul nostru gâlgâie minciuna,
Eu sunt ceea ce sunt şi altul nu-s,
M-am săturat să decriptez într-una
Ceea ce-aud că altora s-a spus.

Mi-e greaţă şi mi-e silă chiar de mine,
Mă doare faptul simplu că trăiesc,
Nici nu mai ştiu ce vis mă poate ţine
Să nu-mi doresc să vreau să-nnebunesc.

Sunt un străin oriunde m-aş mai duce,
Un lest absurd cu vorbe în suspans,
Şi mi se pune-n spate-o-ntoarsă cruce,
Să spună toţi că mintea-mi e-n balans.

Am libertatea-n lanţuri cu măsură,
Oricând mai mici însă nicicând mai mari,
Dar nu-nţeleg de ce atâta ură,
Şi nici de ce sunt unii prea avari.

Acum cand ştiu mai mult decât se poate,
Şi pot să fac mai multe decât fac,
Se tot găsesc destule beţe-n roate
Si tot mai mulţi ce cred că-mi vin de hac.

Şi simt securea cum se-nfige-n spate,
Şi simt înfipt în tâmplă un cuţit,
Dar am un drum şi lupt pentru dreptate,
Şi-n drumul meu rămân de neclintit.

joi, 11 noiembrie 2010

Viaţa în ruletă

Viaţa asta-i o ruletă...
Unii o mai măsluiesc,
Sunt mereu ce-i ce câştigă,
alţii-s doar cei ce greşesc,
Niciodată n-au să spună
ca sunt hoţii de noroc,
Pentru-un blestemat de bine
chiar cu moartea fac un troc.

Miza-i mică? Se plusează,
limita-i ceva incert,
Doar ruleta, învârtită
pare un obiect inert,
Unii pierd şi-şi pierd şi capul
şi se vând la preţ redus,
Ca să poată să se-agaţe
de oricine-i încă sus.

Se tranşează în mişcare
chiar şi umbra unui mort,
Se trec toate în câştiguri,
gaj se pune pe report,
Drept comun e nesimţirea,
furtul dă un podium sfânt,
Chiar şi dacă-i din cadavre,
ori din adieri de vânt.

Roata vieţi-i o ruletă
pentru cei ce fură tot,
Omul, libertatea, viaţa,
au nuanţă de complot!

duminică, 7 noiembrie 2010

Dorinţă pentru neamul românesc

În ziua doliului necesar
În gândul meu se naşte o dorinţă,
Chiar dacă unii-i spun un ideal,
Să readucem, cât e cu putinţă,
Această ţară, pe un drum normal.

Trăim un timp nebun, fără amprentă,
Trăim inert, cu sens fără de sens!
Trăim o calmitate aparentă,
Fără-nţelegeri, fără de consens!

Iluzii şi absurdul se consumă
Şi toţi aşteaptă gongul, de final,
Aproape toţi văd viaţa ca pe-o glumă,
Aproape toţi se lasă duşi de val.

În farmacii se vând medicamente
Cu un prospect confuz şi prost tradus
Ce, vindecând doar boli adiacente,
Lasă un diagnostic presupus.

Şi mor săracii plini de demnitate,
Şi mor acei ce cred în omul demn;
De plans, se plâng doar cei ce au de toate,
Şi jură strâmb, crezând că e solemn...

Biserici sunt din din ce în ce mai multe,
Slujbaşii lor cerşesc într-una bani
Şi nu aud, dar nici nu vor s-asculte
Durerea umiliţilor ţărani!

Se-nvaţă-n şcoli istorii pitrocite,
Fluidizate-n mod conceptual,
Rescrise în cuvinte ticluite
Cu copyright marcant comercial.

Şi-ntreaga ţară-i scoasă la vânzare,
Cu preţul stabilit după obraz,
Justificat ca… încă o eroare
Ce s-ar fi vrut ieşirea din necaz.

Eu simt durerea iernii ce-i aproape,
Şi-a casei ce nu are-acoperiş,
Şi-a celor ce mai vor cumva să scape
Să nu-şi mai ducă viaţa pe furiş.

Nu-mi pierd speranţa, nici acea dorinţă
Ce-n vis o-ngân, şi-aievea o rostesc,
Pentru că ştiu că încă-i cu putinţă
Să se renască neamul românesc.

vineri, 5 noiembrie 2010

Ecoul trecerii-n tăcere

La moartea maestrului Adrian Păunescu
Ţi-am auzit, în zori de zi, tăcerea,
Şi-am alergat cumva să o ating,
Să-ajung la tine îmi adun puterea
Acum, când timpuri tâmplele îmi ning.

Cuvintele s-au stins şi nu au urmă,
Te-am tot strigat... răspunsul încă-i mut,
Resimt că vocea stinsă mi se curmă...
Am auzit doar gându-mi ce-a gemut?

Tic-tac... tăcerea-mi bate în timpane
Şi va veni un nou final de zi...
Iar orele sunt triste şi orfane
Şi parcă-au început a se-nmulţi!

Rămân, fără să vreau în aşteptare,
Şi-n pulsul meu te simt ca pe-un ecou,
Şi caut prin cuvinte solitare,
Cum s-ar putea să mi te naşti din nou.

Încerc s-ascund durerea goliciunii
De nesperanţa care m-a lovit,
Turnându-te-n tiparul rugăciunii,
Să fii ecou de timp nedefinit!
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Ţi-am auzit, în zori de zi tăcerea,
Ce n-ai putut, maestre s-o convingi,
Tu mergi la Dumnezeu... să-ţi dea puterea
Durerea României s-o învingi!

joi, 4 noiembrie 2010

Reînflorire

Îţi simt un gând spre mine,
la ceas târziu de seară,
Îmi spui dintr-o suflare
ce ştii deja că ştiu,
Rupând a lumii lanţuri,
mi-arăţi că-i primăvară
În sufletu-ţi în zbucium,
ce nu se vrea pustiu.

Eu te-aş fura-ntr-o noapte,
să fug în munţi cu tine,
În munte să ne pierdem
şi numai noi să fim,
Să simţi că îţi e bine,
să vrei să-mi fie bine,
Şi până-n zorii zilei,
mereu să ne dorim!

Să fim noi doi şi noaptea
şi cerul plin de stele,
Să mă tot chemi în tine,
şi-aşa să mă tot ştiu,
Ascunşi de toată lumea,
de gândurile-i rele,
Să adormim când zorii
ne-or spune că-i târziu!

Sub ploaia de lumină
a zilei viitoare
Să-mi cauţi în privire
ce mult te-aş tot voi,
Să uiţi de griji, de teamă,
de tot ce te mai doare,
Dorinţa unei clipe
s-o vrei a te-mplini!

Mai sunt câteva zile,
şi-n plus câteva clipe,
Când fără să-ţi mai pese
mă vei dori a-mi fi,
Redându-mă doar ţie,
să laşi să se-nfiripe
Speranţa că-n iubire
poţi iarăşi înflori.