joi, 14 ianuarie 2010

Fără regrete

Nu am regrete, n-am trăit aiurea,
O viaţă am iubit şi iar iubesc.
Sunt răzvrătit, că asta îmi e firea,
Dreptatea, pentru toţi o tot doresc!

Nu-mi pare rău că lumea nu mă place,
Mereu voi spune tot ce am de spus;
Acesta-s eu şi nu mai am ce face,
Şi nimeni n-o să spună că-s supus.

Iubesc mereu, de-i toamnă, iarnă, vară,
Îmi place lucrul simplu şi firesc.
Şi vreau, mereu, să cred că-i primăvară,
Să văd, mereu, că pomii înfloresc.

Iar dacă plec, eu vreau să ştiu şi unde,
Când voi pleca şi unde mă opresc;
Atât îmi pare rău, şi aş ascunde,
Această teamă-a unui gând firesc:

Îmi pare rău, că simt că-mbătrânesc...
Şi voi pleca, fără să ştiu şi unde...

miercuri, 13 ianuarie 2010

Anotimpuri în Ardeal

Mă simt, din nou, adolescent
Şi-nvăţ o lecţie uitată,
Remaniind un gând prezent,
Prin tot ceea ce-am fost odată.

Uitasem ceea ce ştiam,
Credeam că totul se sfârşise;
Simţeam că iarna-mi bate-n geam,
Dar eu credeam, mereu, în vise.

Şi urc, din văi adânci în deal
Şi stiu, de ce şi iarna-i vară.
Şi cred, din nou, în ideal,
Din zorii zilei până-n seară.

Pe drumul meu, pun, azi, un semn,
Chiar dacă vorba-mi e şoptită
Şi-mi regăsesc un vechi îndemn,
Rebotezându-te... ispită.

Mi-e cerul vieţii înstelat,
Nici frică nu îmi e, nici teamă!
Pe drumul vieţii am plecat;
Ştiu că speranţa ta mă cheamă!

Şi urc, din văi adânci în deal
Şi stiu de ce şi iarna-i vară
Şi munţii-i trec, înspre Ardeal,
Să fac din toamnă, primăvară.

marți, 12 ianuarie 2010

Aproape totul

Te iubesc în gândul înnoptării,
Lângă tine fac un pas, spre cer;
Simt în gându-ţi rostul întâmplării,
Totul e normal şi e mister.

Te-aş iubi în pragul dimineţii,
Să uităm de tot ce mai e rău;
Să rămânem laitmotivul vieţii,
Tu, mereu, a mea şi, eu al tău.

Te iubesc privind spre depărtare,
Lângă tine vreau să tot rămân;
Simt că am, din nou, un loc sub soare
Şi finalul pot să mi-l amân.

Te-aş iubi mereu, ca-n orice clipă
Să fim noi, perechea de-nceput,
Să uităm de pierderea-n risipă,
Totul să devină absolut.

Te iubesc în orişice trăire,
Te iubesc, oricând, oricum ar fi!
Fii a mea, să-mi fii ca împlinire,
Fără tine, viaţa mi-aş minţi!

luni, 11 ianuarie 2010

Privire printre stele

Trag cu ochiul înspre stele
Şi te-aştept, te-aştept să vii,
Gândurile-mi sunt rebele,
Tu eşti tot ce vreau să-mi fii...

Simt lumina că m-atinge,
Cerul parcă-n pumni îl prind;
Fii a mea, să pot învinge,
Focul vieţii să-l aprind!

Şi-ţi astept, aştept, venirea
De o viaţă şi... mai mult;
Tu să-mi dărui nemurirea,
Eu doar vorba-ţi să ascult.

Încă mă grăbesc în toate,
Aş vrea toate să fi fost,
Pot orice, orice se poate,
Cât îmi eşti şi sens şi rost!

Drumul, dus-întors, spre stele,
Cândva, îmi părea enorm;
Trag cu ochiul, azi, spre ele
Şi în linişte adorm.

duminică, 10 ianuarie 2010

Gând spre tine

Uitat-am oare şoaptele iubirii?...
Sunt pomul înflorit dar nu rodesc?...
Trăi-voi doar sub semnul amintirii?...
Putea-voi drumul vieţii să-l iubesc?...

Pe cerul meu sunt nori şi e furtună...
E vreme bună doar când te-ntâlnesc...
Trăirea-mi grea ar vrea mereu să-ţi spună
Ceea ce simt mai mult decât gândesc.

Eu sunt un om, tu eşti mai mult: femeie...
Şi doar prin tine pot să nemuresc,
Îmi readuci speranţa-ntr-o idee,
Ştiind că totul fi-va doar firesc.

Prin tine simt a vieţii-nţelepciune,
Sub gând şi vis, de om, mă regăsesc,
Adorm plângând în cânt de rugăciune
Şi am curaj să spun că te iubesc.

Ridică-ţi ochii, hai, fără de frică,
Redă-mă lumii... Ai un har ceresc...
Uitarea de pe mine o ridică
Şi lasă-mă să spun că te iubesc!

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Definitoriu prin proporţii

Cristinei
În ochii mei stau licurici de strajă
Şi-şi povestesc de iernile de foc;
Un foc m-adoarme în târzia-i vrajă
Şi-n trecere şi timpul e un joc.

Miraje sfinte-mi zugrăvesc obrazul
Şi tâmplele iau foc, de-atâta nins,
Mă vede prin ferestre doar pervazul
Când stau, privind al lumii necuprins.

A opta artă-i furtul de destine,
Împerecheate-n alburi de voal,
Şi arde-n sobă tot ce aparţine
Trecutului, ce-a fost cândva real.

O stea e-un amanet de amănunte,
Metamorfoză de la os la lut;
Privesc, în zări, să văd de-s nori pe munte
Şi înţeleg că nu mai am trecut.

Corăbii albe trec pe cerul nopţii,
Deasupra de stindardele de fum;
Schimbări majore definesc proporţii,
Definitorii pentru noul drum.

În Carul Mare umbra e o vrajă,
Când toate către cer se pribegesc;
În ochii mei stau licurici de strajă,
Eu, obidit, în taină te iubesc.

Sortit către uitare

Începe, iar, să fie iarnă grea
Şi alb va fi din nou, jur-împrejur;
Eu stau cu gândul doar spre a pleca,
Mi-e viaţa vinovată de sperjur!

Mă amăgesc şi eu cu adjective,
Îmi simt destinu-n lacrimi şi în plâns.
Sunt acuzat de spuse posesive,
Deşi, nu spun prea mult din câte-am strâns.

Mai am o zi sau, poate, încă-o noapte
Şi dacă-i totul cum îmi tot doresc,
Se va-nţelege că rosteam în şoapte
Ceea ce unii cred că-i nebunesc.

Sunt vagabond prin viaţă şi prin lume;
Un trubadur strivit de adevăr,
Un om văzut ca nume şi prenume,
Luat, mereu, în râs şi... în răspăr!

Dar, dacă vreau să fiu văzut la faţă,
Resimt cum pumnul mă loveşte-n plin
Şi simt singurătatea că m-agaţă,
Servindu-mi încă-o cupă cu venin.

Aş vrea s-arăt ce sunt şi ce-aş putea,
Aş vrea s-arăt cât pot şi eu iubi!
Chiar dacă ştiu ce-ar fi, ce ar urma,
De-i necesar, chiar aş putea muri!

Începe iar să fie iarnă grea
Şi plec la drum, spre unde îmi e dat.
Mi-e dor de-a şti că n-aş mai vrea pleca,
Dar asta-i soarta mea, să fiu uitat.

joi, 7 ianuarie 2010

Poveste pentru altă zi

Iubito-mi este tare dor
Şi vântul suflă-ngrozitor...

Privesc în juru-mi, gol imens
Dar vieţii nu-i găsesc un sens...
Mi-e dor de visurile noastre,
De umbra zărilor albastre!

Şi vântul suflă îngheţat
Şi corzile s-au încurcat.

Mi-e dor şi te iubesc şi-n vis,
Sub mine însă-i un abis...

Am îngheţat şi nu mai ştiu
Dacă nu-i totuşi prea târziu...
Mi-e dor de serile senine,
De adevărul vieţii-n sine,

Mi-e dor... dar totul a-ncetat
Şi-n rămăşiţe-am îngheţat.

Va fi senin mâine în zori...
Acum pe cer sunt numai nori...

De-ai să mă vezi să plângi râzând
Şi să mă porţi mereu în gând,
Prin norii nopţii eu trăiesc
Şi drumul vieţii-ţi ocrotesc.

E frig... dar mie imi convine...
Te mai gândeşti cumva la mine?

miercuri, 6 ianuarie 2010

Mereu în întrebări

Mereu, mereu, doar semne de-ntrebare:
Ce sunt? Ce-am fost? Ce, oare, mai pot fi?
Mi-e zborul frânt de-un lanţ, prins la picioare,
Şi nu ştiu cum să-l rup, să pot trăi!

M-am rătăcit şi nu găsesc cărarea
Să pot ieşi mai repede-ntr-un drum;
Nici rost nu am şi... numai întâmplarea
Mai dă un sens trăirilor de-acum.

Mereu, mereu, aceeaşi întrebare
O tot repet şi-i caut un răspuns.
Şi-o tot repet, dar nu mai am răbdare;
Când, oare, voi plăti îndeajuns!?

Nu ştiu să am nici vise, nici ambiţii,
Doar…om să mă mai simt, îmi este dor!
Să fiu un simplu om, fără condiţii,
Să nu mai fiu doar piesă de decor!

Mereu, mereu, pun semne de-ntrebare,
Negând continuu sensul absolut;
Chiar dacă sunt lovit, în disperare,
Mai merită să-mi pese de trecut!?

Mă regăsesc în omul de pe stradă
Și-l simt plângând şi, tot mai rar râzând;
Chiar dacă văd ce mulţi nu pot să vadă,
Îi fac pe toţi frumoşi, la mine-n gând!

marți, 5 ianuarie 2010

În iarnă prin ploi

Cad ploi de gheaţă, vin de peste tot,
Le simt mereu şi bat mereu spre mine.
Şi, parcă, primăvara nu mai vine,
Sunt prea sătul de iarna, nu mai pot!

Şi poate cer prea mult, sunt prea-ndrăzneţ,
Când cred că pot fi omul ce iubeşte,
Când vreau să simt că totu-i omeneşte
Şi viaţa-i viaţă, nu un bun cu preţ!

Mă lupt cu iarna, nu mai simt că-i frig,
Mai fur pe unde-apuc nişte căldură;
Indiferenţa e fără măsură
Şi valul urii trece peste dig.

În lume, totul pare-a fi vândut,
Aproape toţi se poartă nebuneşte;
Mai nimeni nu mai ştie ce-i lipseşte
Şi mulţi îşi dau destinul cu-mprumut.

De câtva timp, cu mine port un gând;
Să plec tăcut, să plec în lumea mea,
Să redevin o umbra pe o stea
Şi, sufletul în târguri să mi-l vând.

Nu-l vând prea scump şi poate fi-mpărţit,
Să poată fi al celor ce-au nevoie;
Şi poate că aşa, avea-voi voie
A spune, când şi cum am fost lovit.

Chiar dacă pot s-arăt în mod direct
De ce s-a vrut să uit chiar şi de mine,
Nu pot uita, că timpul nu revine
Şi-ncerc, măcar aşa, să fiu corect.

E iarnă grea…Și altora li-i greu!
Şi-i frig, şi foame, peste tot în lume!
Şi toţi aleargă după bani şi-un nume;
Eu plec pe drumul meu, spre Dumnezeu!

luni, 4 ianuarie 2010

Sub semnătură

De dincolo de vise şi de fapte,
Pun timpul pe făgaşul lui normal
Şi regăsesc un fapt absurd, banal,
Remodelat, în fiecare noapte.

Cu paşi firavi, încerc să urc spre stele,
Cuvintelor redând un sens deplin.
Prin înţelesuri, mie-mi aparţin,
În rest eu tac, vorbi-vor numai ele.

Mă uit în jos şi nu mai simt lumina,
Mă uit în sus să văd cât am să urc;
Nici nu-mi e teamă, nici nu mă încurc,
Chiar dacă iau asupră-mi toată vina.

Şi vinovat mă simt, oricum, de toate,
De ceea ce mi-e scris, ori îmi e dat;
Sunt om sărac, dar gândul mi-e curat
Şi-mi este dat să fac orice se poate.

Dar, astăzi, sunt un om rătăcitor,
De-o clipă de speranţă-mi este dor...
De-ar fi măcar să mor, să nu mai mor!

duminică, 3 ianuarie 2010

Pe totdeauna dinspre viitor

Te tot privesc şi ştii şi tu urmarea,
Din viitor, te văd aşa cum eşti.
Cunosc răspunsul... pune tu-ntrebarea,
Am să-ţi răspund şi n-am să-ţi spun poveşti!

Corăbii mari tot trec spre miază-noapte,
Lumini în jerbe bat spre miazăzi,
E zarvă mare şi ascund în şoapte
Realitatea ce urmează-a fi.

Pe lângă fapte şi-ntâmplări apuse,
Se rostuiesc eterne împliniri,
Chiar dacă, obsedant, prin vorbe spuse,
Nu ni se vrea un drum fără opriri.

Şi ştiu, mereu, mai totul despre tine
Şi nu mă tem că şi mai mult voi şti!
Cu tine-ntotdeauna îmi e bine
Şi-n ochii tăi, mereu, mă pot privi.

De pe acum şi pentru totdeauna,
Prin corolarul sensului normal,
Ne vor veghea şi soarele, şi luna
Şi ne vom fi eternul ideal.

vineri, 1 ianuarie 2010

Erata ca urmare

Realitatea vine ca urmare
Din întrebări şi rost de împlinit,
Erata corectează o eroare
Să nu existe un sfârşit minţit.

Vom învăţa o adunare sacră
Ce nu se poate în sistem binar,
Chiar dacă unii nu admit, de parcă,
Ar trebui să trecem în zadar.

Peiorativi şi rostuiţi, în toate
Chiar facem un consens esenţial,
Redând speranţa lumii că se poate
Să creadă că realu-i ideal.

De azi se-ncepe ultima turnantă
Ca prag al unui zbor spre infinit,
Epuizând prin forma-i elegantă
Trăiri şi sens de lamă de cuţit.

Erata-i scrisă... dă acum de ştire
Că va urma o viaţă de-mplinire!