Aproape nu mai ştiu nimic, mi-e viaţa
Doar un imens desert, plutesc în gol;
Aştept, mereu, să vină dimineaţa...
Mă simt doar un actor, jucând un rol.
Sunt poate dur, mereu neînţeles,
Când lupt, şi lupt, şi nici un pact nu fac;
Nu fac alegeri, nu mai am de-ales,
Şi petec pun chiar unui fund de sac.
Cuvintele mi-s luate la-ntâmplare,
Puţini mă cred că viaţa-mi povestesc;
Spun doar ce simt şi spun doar ce mă doare,
Dar, uneori, mă tem să mai vorbesc.
Alerg spre moarte, unii asta-mi spun,
Când pun accentul grav şi răspicat,
Când, aritmetic, minusu-l adun
S-arăt că infinitu-i limitat.
Cu toate cele bune, ori mai rele,
Aş vrea să mă vedeţi ca om, real;
Sunt lângă voi, privesc şi eu spre stele,
Nu-s sus, nu-s jos, eu simt că vi-s egal!
Demonstrativ, din întrebări şi haos,
Conjug un verb, la modul ireal,
Iar înţelesu-l las într-un adaos,
Ce, uneori, e un cuvânt banal.
Mă mai întreb, în nopţi de insomnie,
Dacă sunt eu acel care am fost,
Sau, dacă-ntr-un moment de amnezie,
Mi-a fost schimbat normalul vieţii rost.
Din ruguri stinse şi din necuprins,
Redau înaltul norilor de foc
Şi pot să râd, când, parcă dinadins,
Mizez pe viaţa mea şi am noroc.
Şi-mi caut drum în orişice trăire,
Prin întuneric, chiar şi prin noroi,
Remodelându-mi propria gândire,
Privind şi înainte, şi-napoi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu