E drumul cel mai scurt să vii la mine,
Să-ţi spun că viitorul ne-aparţine
Chiar dacă timpul azi e plin de toane.
Şi nu ne vor opri nici epoleţii
Acestei lumi aproape militare,
Ce-n răutatea ei nimicitoare
Pune în lanţuri adevărul vieţii.
Ne vom ascunde-n falduri curcubee
Privind spre Cer un drum către acasă,
Acolo unde azi stau, trist, la masă,
Încrezător în rostu-ţi de femeie.
În ochii tăi, în lacrimile tale
Privesc frânturi din ceea ce urmează,
Doar timpul e motiv ce mă-ntristează,
Că-şi pune preţ prin clauze morale.
De primăvară, să vorbesc, îmi vine
Că va lupta să fie însorită,
Iar tu vei fi o floare înflorită
Ce şieşi se redă-ntru tot, pe sine.
Despre căldura verii ţi-aş mai spune,
Când ai să ştii că lumea e a ta
Şi-n glumă-ai să conjugi pe a uita,
Să laşi doar gânduri bune să se-adune.
În toamna când trecute fi-vor toate,
Vei aştepta deplina-ţi împlinire,
Simţindu-ţi drumul spre-ndumnezeire,
Spunând că poţi, uitând pe “nu se poate”.
Şi multe ştiu... Şi-n iarna viitoare,
Când depănând a anului poveste
Vom râde că, ce-ţi dau acum de veste,
Nu-i nici un vis, nici vorbă-ntâmplătoare.
Privesc şi tot privesc spre telefoane,
Mă-ntreb mereu, nu prea mă pot abţine,
Să vin la tine sau să vii la mine?
Răspunsu-l ştiu... şi-mi vâjâie-n timpane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu