joi, 29 decembrie 2011

Trecând prin Poarta Cerului

La poarta dinspre Cer, alerg mereu
Şi parcă-n urmă n-aş privi deloc,
Că simt atâta ger şi-atâta foc...
Şi-atâţia mint, vorbind de Dumnezeu!

Dar sunt un om şi eu, nu pot fugi
De ceea ce-mi e dat acum să fiu,
Să stau pe-aici, acum şi mai târziu,
Ştiind ce vremuri grele vor veni.

Privirea mi-o întorc şi-ntrezăresc
Acel măcel ce e deja-nceput,
Ce-ntoarce omenirea în trecut,
Printr-un malefic joc şi dans drăcesc.

Pe poarta dinspre Cer, tot trec mereu
Şi vin să fac ce este de făcut,
Şi ştiu ce mi-a rămas de prin trecut,
Nu pot să fug... Nu fug de Dumnezeu!

Tot Om voi fi, chiar dacă alţii nu-s,
Chiar dacă alţii râd de tot ce fac,
Chiar dacă spusa-mi nu le e pe plac,
Vor şti că s-a-ntâmplat precum am spus.

Privirea mi-o întorc când plec ori vin,
Şi nu lipsesc, la toate sunt prezent,
Nu pot să mor, tăcând obedient,
Când ştiu că timpul vieţii-i prea puţin.

duminică, 18 decembrie 2011

În fapt, din cer

Să merg în Ceruri? Da, îmi e uşor,
şi ştiu că pot afla de ce, de frică,
privirea din pământ nu se ridică
şi gândul e mereu şovăitor.

Să-ntreb, să ştiu, să văd şi să cunosc,
ce vorbe simple fac să se transforme
normalul simplu, în poveri enorme,
pe care doar cei orbi le recunosc.

Opriri nu fac, e tot ce e dorit,
o zi-i prea mult să ştim că e pierdută,
avem de-nvins o ultimă redută,
ca să-mplinim ce nouă ni-i sortit.

Mergem pe-acasă, în curând, în doi,
îmbrăţisaţi plecăm în prima noapte
în care ne vom spune, printre şoapte,
ce-mi eşti, ce-ţi sunt, ce suntem amândoi.

Vei şti că totul are înţeles
şi toate sunt efecte de durată
a ceea ce a fost, cândva, odată,
un drum ales ce-a fost forţat ales.

Acum eu pun în calea apei mal
şi-s uragan ce-mpinge valu-n mare,
să-l ducă-n larg, la mare depărtare,
acolo unde uită-a mai fi val.

miercuri, 14 decembrie 2011

Echilibranta ruptură

Din lumi aristocrate ori boeme
Se-aude un oftat prelung, profund,
Şi-ncearcă mai mereu să te tot cheme,
Spunând că timpul tău e muribund.

Din forme vagi, cu vorbe-ntortocheate,
La sfat se strâng dorinţe puse-n gând,
Lăsându-te să crezi că mari păcate
Poţi face de-ai să uiţi trăi plângând.

Şi-ţi poticneşti privirea-n altă parte,
Negând ceea ce-i zis, ceea ce-ai zis,
Dar ştii că adevărul n-are moarte,
Că timpul vechi deja s-a sinucis.

Te poţi privi-n oglindă fără teamă
Şi-ţi poti reda speranţa, înapoi
Ca viaţa-n adevărul ei te cheamă
Să reînveţi cuvântul sacru „noi“!

E ruptă oiştea lumii, chiar e ruptă!
Nici chiar cuvântul nu-şi mai are nume!
Atâtea timpuri s-au pierdut în luptă,
Viaţa de-acum nu-ncape-n noua lume!

luni, 5 decembrie 2011

Numărând invers

Am început să număr... Număr rar,
Coborâtor, şi-am început cu zece,
De ce atât? Chiar nu ştiu, n-am habar,
Dar ştiu că timpul trece, trece, trece...

Vroiam cândva să ştiu de ce trăiesc,
Să ştiu de toate şi să fac de toate,
Azi bat un drum şi nu-l mai rătăcesc,
El însuşi dându-mi legitimitate.

Nu cer dovezi şi nu mai ard în foc,
Şi nimănui nu-i spun ce e cu mine,
Doar Dumnezeu mi-a dat să am noroc,
Şi-n El mă-ncred când spun că va fi bine.

Când singur stau, aminte îmi aduc
De tot ce dat îmi e să se întâmple,
Şi doar pe dumul drept o mai apuc,
Simţind pistolul timpului în tâmple.

Acum aştept... Şi număr... Şi tot număr,
Şi timpul trece-n mare lui schimbare,
Ne bate tot mai hotărât pe umăr,
Să ştim că nu-i nimic din întâmplare.

luni, 28 noiembrie 2011

Cumpăna de timp

La cumpăna ce-mparte noaptea-n două
O vorbă-ţi voi rosti, să-ţi aminteşti
Rostul ce-l am în viaţa noastră, nouă,
Eternizat prin tot ce-mi dăruieşti.

Timpul ce-a fost, acum, îl simţi pe moarte,
Avid de-a fi mereu de neuitat,
Tu ştii că drumul merge mai departe,
Uitând că n-avem rost îngenuncheat.

Mă ştiu că sunt un om acum în umbră,
Itinerant pe drumul dintre sus şi jos,
Voindu-mi treceri, când gândirea-mi sumbră
Evită a-şi dori trăi frumos.

Iluzii pier şi-ncep să reapară,
Forme de crez spre soartă şi destin,
Ironizând ce-a fost odinioară,
Strivind al aşteptării mare chin.

Oricum priveşte-n zare... O lumină
Te lasă a te şti că ai să fii
Izvorul vieţii ce, fără de vină,
E datul tău de-a pururi şi-n vecii.

duminică, 27 noiembrie 2011

Paşi spre timpurile noi

Covor de flori sub paşi să ţi se-aştearnă,
Să nu te-atingi de-al lumilor noroi,
Şi-n jur, un alb, imaculat, de iarnă,
Va fi decorul timpului de-apoi.

Purtată-n braţe, spre o zi de mâine,
Te vei fi tu, sub cerul înstelat,
Şi ai să ştii că zboru-ţi aparţine,
Eu am să ştiu că zborul ţi-am vegheat.

Vom merge noi, privind spre Carul Mare,
Să ne-ntâlnim cu cei ce vin spre noi,
Ca să putem să ştim că timpul moare,
Şi paşii nu se fac spre înapoi.

De dedesubt se-aud, plângând, sirene,
Chemându-te spre vremuri din trecut,
Când plânsul îl simţeai curgând prin vene
Şi orizontul nu-ţi era nicicând văzut.

Te cheamă îngeri să le fii aproape,
La ceas de seară şi în zori de zi,
Când cerul în văpăi coboară-n ape
Să te înveţi că tu vei nemuri.

E vremea de-a grăbi acele fapte
Ce-au stat să te aştepte să revii,
Ca tu să pui pecetea, într-o noapte,
Pe ceea ce va fi şi ce vei fi!

Purtată-n gând şi-n vorbe şi speranţe
Înalţă-te-ntr-a vieţii cutezanţă!

miercuri, 23 noiembrie 2011

Azi, acum, mâine, aici...

Eu spun ce spun prin gânduri,
vorbesc scriind cuvinte
În care amintirea
e fapt din viitor,
Prezentul, ştiu, mă doare,
s-ar spune că şi minte
Dar ştiu că se transformă,
e timpul faptelor!

Mai zic, se pare-n glumă,
de viaţa viitoare,
De ceea ce-ntâmplarea
deja a rostuit,
Dar ştiu că jocul sorţii
nu e o precum se pare
Şi tot ce-i spre-mplinire
va fi doar împlinit.

Ales-am să se spună
că totu-i plăsmuire
Că-nnobilez cuvântul
făcându-i înţeles,
Dar nu mă tem de viaţă,
trăind cu dăruire
Ceea ce dat îmi este,
nu ceea ce-am ales.

Am fost, trecând prin vremuri,
şi umbră, şi lumină,
Şi-am înţeles că focul
nicicând nu-i veşnic stins,
Iar viaţa este viaţă,
ea n-are nici o vină,
Doar sufletul plăteşte
când vrea a fi învins.

Acum trăiesc finalul
reprizei de-ncălzire,
Urmează să se-ntâmple
doar vremuri de-mplinire.

marți, 22 noiembrie 2011

Ziua timpurilor noi

Pornesc prin viaţa iar, ca prima dată,
Mânat de dorul de-a ajunge sus,
Chiar dacă azi mi-e viaţa amputată,
Chiar dacă unii-mi spun că sunt distrus.

Pe frontul vieţii lupt şi duc o luptă
Cu timpul ce-l grăbesc spre a-mplini
Urcuşul pe o pantă prea abruptă
Spre culmea, ce-n lumini, ne va uni.

Un timp de zbateri, zbateri de pe urmă
Se vor să fie prag de netrecut,
Se vor să fie gheara care scurmă
În praful ce-a rămas a fi trecut.

O zi de foc, ştiută, va fi mâine,
O zi-nsemnată, semn că tu eşti tu,
Prin care drumul sorţii redevine
Într-un tipar ce-i şansă şi atu.

În rol real ne-nscriem printre-aceia
Ce simt că niciodată nu-i târziu,
Că-n viaţă chintesenţa e femeia,
Că sufletul, iubind, mereu e viu!

luni, 21 noiembrie 2011

Trei cai

Mihaelei Chelaru
Îmi pun urechea la pământ
S-ascult încet cum trece clipa...
Trei cai, zburând cu coama-n vânt
Îmi sfarmă timpul cu copita!

Ţin ochii-nchişi să nu-i zăresc,
Dar ei tot trec cu pas bătut...
E prea târziu să mă feresc
Din drumul lor către trecut!

Îi las s-alerge-n jurul meu...
Sunt liberi calea să-şi aleagă!
Eu... îi privesc... şi trec şi eu...
Iar ei privirea mea o neagă!

Şi ei tot trec, şi trec, şi trec,
Mereu grăbiţi, cu coama-n vânt,
Eu... Trebuie şi eu să plec,
În viaţa mea de pe Pământ!

joi, 17 noiembrie 2011

Pe prag de zodii

Acum, la ceas de zodii,
când vremea e-n schimbare
Mi-e dat să ştiu mai multe,
mai multe să-nţeleg,
Şi se relevă sensul
ideii de-ntâmplare
În tot ce dat ne este
spre a ne fi întreg.

Oricare dintre lupte
îşi are sens şi normă
Dictată de îndemnul
de-a fi învingători,
Iar pragul spre înalturi,
cu umbra lui enormă
Amestecă lumina
cu fulgerul din nori.

Când ochii amăgirii
se vor înaripare
Şi zbor peste prăpastii
în care toate cad,
Izbăvitoare lacrimi
refac spre înălţare
Pâraielor izvoare
şi fluviilor vad.

Din nord bat vânturi calde
şi-n sud e tot mai rece
Şi florile de gheaţă
la geamuri înfloresc
Nu-i nimeni să mai ştie
de fapt ce se petrece
Când soarele şi luna
de-o nuntă povestesc.

Un semn cu formă fixă
şi armonie clară
Se întrupează-n pruncul
ce ne aşteaptă-n noi,
Noi cei fără de moarte
ce aşteptăm să moară
Această veche lume,
în cel mai crunt război.

Şi lumea va renaşte
iar cel ce se va naşte
Va şti că doar spre-nalturi
are un drum de mers,
Să poată să înveţe
că cel ce-l recunoaşte
E Cel ce rostuieşte
întregul Univers.

Când Sceptrul de Lumină
în vis ni se arată
Ni-i dat a recunoaşte
că porţi ni s-au deschis,
Şi-ncepe-o nouă eră,
la fel ca altadată
Spre împlinirea noastră,
aşa cum ne e scris.

marți, 15 noiembrie 2011

Cântec de vânt

Hai iubito, hai, ascultă vântul
Ce-ţi şopteşte gândul meu fugar,
Pune un semn mare-n calendar,
În curând înnobilăm cuvântul...

În curând dăm faptei sens şi formă,
Punem timpul să ne dea un rost,
Simt deja o linişte enormă,
Simţi deja că fi-vom iar ce-am fost.

Tot ce-am fost va fi şi o să fie
Vremea când nimic nu va lipsi
Să ne-avem păşind cu bucurie
Peste pragul nopţii-n altă zi.

Stelele vor sta să ne privească
Agăţate-n vârful unui brad,
Bradul ce-n iubire-i dat să crească
Spre-a ne fi, spre cer, prin timpuri, vad.

Hai, iubito, hai, ascultă vântul
Ce-ţi şopteşte gândul meu din vis,
Drumul înălţării s-a deschis
Şi înnobilant îţi e cuvântul.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Spunând voind să strig

De-atâtea zile, în furtună,
m-am pus la zid nejudecat,
Şi m-am dorit fără de urmă
să pot să fiu de toţi uitat,
Chiar dacă mai priveam spre soare,
simţeam mereu că-mi este frig
Iar noapea mă trezeam, că-ntr-una,
vroiam să ştii de ce tot strig:

Se luminează miezul nopţii
Şi stelele încet dispar,
În cea dintâie zi a sorţii
Ce vieţii mi te dă ca dar.

Iubirea-i calea contra morţii
Şi-întredeschizătura porţii...


Mă tot uitam, grăbit, spre uşă,
de parcă te-aşteptam să vii,
Iar dimineaţa-nspre fereastră,
să pot trezirea-ţi să-ntârzii.
Şi doar în vis aveam puterea
de-a-ţi arăta un drum mai bun,
Rostind încet şi cu durere
ştiind că nu degeaba-ţi spun:

Întredeschizătura porţii
Ne face să vedem mai clar
Iubirea, calea contra morţii
Şi a trăirii în zadar.

În cea dintâie zi a sorţii
Se luminează miezul nopţii...


Dar aşteptam să vină ziua
când peste praguri vom păşi
Înţelegându-ne dorinţa
de a ne fi şi-a ne iubi,
De-a şti că a trecut furtuna,
şi-i cald şi nu va mai fi frig
Şi-alaturi findu-mi, viaţa toată,
să ştii ce-am spus voind să strig:

Se luminează miezul nopţii
Şi stelele încet dispar,
În cea dintâie zi a sorţii
Ce vieţii mi te dă ca dar.

Întredeschizătura porţii
Ne face să vedem mai clar
Iubirea, calea contra morţii
Şi a trăirii în zadar.

vineri, 11 noiembrie 2011

Prevestiri de timp real

Simţi că-n seara asta o să plouă?
Ştii acum de ce tot bate vântul?
Vorbele-ţi clădesc o viaţă nouă,
Eu, tăcut, îţi las întreg avântul.

Vine ploaia toamnei dintr-odată,
Fără să mai dea, cumva, un semn,
Arătând că parcă-i vinovată
Că îmi pune-n braţe-al ei îndemn.

Era cald şi bine chiar şi-aseară,
Cerul se vedea cât e de-nalt,
Luna-şi arată privirea clară...
Tu priveai spre timpul celălalt!

Azi e frig şi parcă stă să plouă,
Mă priveşti în ochi şi îmi şopteşti,
Că începe-o viaţă... una nouă,
Viaţa ce-ţi doreşti să o trăieşti.

Bate vântul, plouă... Pe fereastră
Nu putem nimic să-ntrezărim,
Dar e cald şi-n noi, şi-n viaţă noastră,
Şi simţim iubirea ce-o trăim.

Te privesc şi uit ce timp e-afară,
Uit de vechiul dor, dar simt un dor
De-a avea întâia primăvară
Ce-o priveai cândva... în viitor.

A plouat destul în viaţa noastră...
Azi privim doar ploaia din fereastră.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Salvatorul suicid

Eu nu-s sinucigaş, nu-mi plâng de milă,
Ci doar mă doare tot ce e absurd,
De viaţă parcă tot mai mult mi-e silă,
Dar şi de cei ce vor să fiu un surd.

Mă tot întreb, cam cât şi până unde
Se-ntinde păgubosul gând meschin
Al celor care cred că-şi pot ascunde
Prostia-n pumni ori într-un gât de vin.

Poate-s nebun şi cred că mai există
Iubirea-n care suflete renasc,
În care viaţa uită a fi tristă
Şi nu se teme de al morţii teasc.

Mi-e greaţă tot mereu, repet, mi-e silă,
Când tot aud că cei mai proşti ucid
Înfricoşând, pe latura subtilă,
Ca omul să devină doar timid.

Mă bate gândul să-mi fac vorba, armă,
Ce tinţa şi-o atinge negreşit,
Iar eu, soldatul veşnic în alarmă,
Ce raportează sec: “ţinţit-lovit”!

Şi iarăşi mă repet, simt nebunia
Că azi, când totu-i scos la numărat,
Puţini sunt cei ce simt şi bucuria
De a trăi mereu cinstit, curat.

De-atâtea întâmplări, tot mai ciudate,
Orice-aş gusta e fad, e insipid,
Şi dintr-atâta dor de libertate
Pe alţii să-i salvez, mă sinucid.

luni, 7 noiembrie 2011

Veşniciei, ţie

Ţie, Doamna mea, mă-nchin,
Pururea şi-n veci! Amin!
Şi te caut să îţi spun
Că doar ţie mă supun.

Tot alerg şi-alerg prin cer
Dreptul vieţii să îl cer
Să te văd că înfloreşti
Şi-ntru tot te regăseşti.

Şi m-avânt înspre apus
Când mă vor unii supus,
Ca să văd spre răsărit
Sufletu-ţi neprihănit.

Noaptea, odihnind, în vis
Ne clădim un paradis,
Ceruri, porţile-şi deschid
Şi ne trec de-al morţii zid.

Câmpurile-s numai flori,
Armonia-i în culori,
Şi pe chipul ce-ţi privesc
Văd însemnul îngeresc.

Când priveşti înspre Pământ,
Îmi şopteşti un legământ,
Ce ţi-l ştiu de mult rostit,
Fiindu-ţi vieţii rostuit.

Iar când zorii mă trezesc
Uit să uit, şi-ţi povestesc,
Dar cuvântu-l simt că-i mic,
Şi nu spune mai nimic.

Printre multe alte gânduri
Adevăru-i printre rânduri
Căci de multe ori mă tem
Lângă mine să te chem.

Când îţi spun că datu-i dat,
Ştiu că sunt nevinovat,
Rabd, dar sunt nerăbdător
Să dai viaţă viselor.

Ziua-i mare, timpu-i lung,
Şi îmi tot doresc s-ajung
Într-al timpului hotar,
La răscruci de calendar.

Iar acea întâie zi
O presimt că va veni,
Zi de foc, noapte de foc,
Cea dintâie de noroc.

Asta ştiu... Fac jurământ,
Sus în Cer şi pe Pământ:
Doamna mea, ţie mă-nchin
Pururea şi-n veci... Amin!

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Privitor înspre real

Laurei şi lui Marius Matache
Într-un întreg de gânduri şi de fapte
Mă-mpart mereu şi mă adun mereu,
Când vorba zilei nu-i un vis de-o noapte
În care să fiu eu şi numai eu.

M-am întrebat, de mult, de ce privirea
Se pierde-n gol, trecând de orizont,
Ca să trăiesc trăindu-mi amintirea
De cel ce-a-nvins luptând pe-al vieţii front.

Când torn prezentu-n formă de-ntrebare
Şi-aş vrea să spun că sensu-i în zadar,
Mă simt surprins de propria-mi mirare
Că nu găsesc nimic la singular.

Şi despre un trecut care urmează
Mă mai trezesc vorbind când vreau să tac,
Dar gestul vine şi mă completează,
Să nu pot să m-ascund, să mă prefac.

Pierzând nuanţa regăsesc esenţa
A tot ceea ce-mi este de-mplinit,
Ştiind că-i necesară elocvenţa
De-a fi real ce-mi este rostuit.

Şi-accept această tristă-nsingurare
Ce-mi este prag spre vremea de apoi,
Spre vremea când, pe drumul de-nălţare,
Va fi rostit triumfătorul noi.

Orice va fi, nimic nu mă opreşte
Să cred, să sper, să lupt şi să iubesc,
Şi să trăiesc real şi omeneşte,
Simţind că la plural totu-i firesc!

miercuri, 2 noiembrie 2011

Mereu, din doi în noi

Mereu te caut în cuvinte,
Mereu în gânduri te găsesc,
Văd doar un drum spre înainte,
Un drum ce nu pot să-l greşesc.

În ochi privindu-ţi întristarea
Încerc să simt că-i totuşi frig,
Îti simt şi teama şi chemarea,
Şi, în tăcerea mea te strig.

Îmi eşti şi lacrimă şi zâmbet,
Fată morgană te iveşti,
Te simt dorinţa mea de umblet,
Spre tine plec să mă găseşti!

În adevărul fad al clipei,
Ce pare azi a fi-n zadar,
Nu dau nici un cuvânt risipei,
Doar timpului îi pun hotar.

Mereu, mereu, parcă într-una,
Dau sens de infinit lui doi,
Şi ştiu că, pentru totdeauna,
Vom transforma pe Doi în Noi...

marți, 1 noiembrie 2011

Îngerul, de ziua ta

De ziua ta, un înger de lumină,
Venit să-ţi spună că-ţi deschid un drum,
Ţi-a arătat că ţie-ţi eşti de vină
Când vezi tot orizontu-n nori de fum.

Prin vântul nopţii ţi se spun cuvinte
Să-ţi dea de veste şi să-ţi dea temei
Că pasul ce îl faci spre înainte
E dat să-l faci ca să ajungi cum vrei.

Şi îţi va spune ploaia, ca o şoaptă,
Un adevăr ce ştii că-l vei trăi,
Când vorba spusă chiar devine faptă
Ca împlinire-a tot ce-ţi vei dori.

Iar timpul, pe de-a-ntregul, va da formă
Urmării unui vis consensual,
Să te înveţi cu liniştea enormă
Ce azi e doar gând de trai real.

În ceruri porţi deschid înspre urcarea
De care nu mai poţi să fugi nicicum,
Prin care vom pleca urmând chemarea
A ceea ce-am dorit trăind acum.

duminică, 30 octombrie 2011

La rând spre fericire

Ţii minte cum priveam tăcuţi la stele,
În nopţile când vântul era mut
Şi desluşeam un drum ce, printre ele,
Ne-a spus că fost-am noi şi în trecut?

Când te prindeam, privindu-te, de mână
Şi-n suflet mă prindeai să mă păstrezi,
Tu, a dorinţei veşnice, stăpână,
Ce nu vroiai frumoasă să te crezi?

Ţii minte cum priveam spre miazănoapte
Când mă-ntrebai de unde am venit,
De ce ne ştim şi-n vorbe şi în fapte
Ca cei ce-am fi ce-ntâii s-au iubit?

Când mă prindeai, în zori de zi, în braţe
Ca să-mi şopteşti că sunt mereu dator
Să nu mă tem de cei ce vor s-agaţe
Pe chipul tău un văl înşelător?

Ţii minte cum ne-am dus acasă-n munte,
În ziua-n care palele de foc
Jucau de-asupra crestelor cărunte,
Dând vestea zilei tale de soroc?

Când m-ai născut, prin tine, încă-odată
Să pot trăi şi printre muritori,
Ca să-mi redai puterea de-a fi tată
Al celor ce-s mereu învingători?

E rândul tău acum la fericire,
După atâţia ani de aşteptat,
După atâtea morţi spre nemurire,
După dureri de dor ce-ai îndurat.

Şi-n noaptea-n care-ţi vei aduce-aminte
Că ai menirea mamei ce ai fost,
Vom fi Lumina şi, că şi-nainte,
Acestori timpuri le vom da un rost.

joi, 27 octombrie 2011

Poveste despre doi Atlanţi

Mă tot cobor, prin gânduri,
s-ajung, cât mai aproape,
De vremea când, o mână,
în mâna mea ai pus;
Şi ne-am dorit ca Cerul,
de fi-va, să ne-ngroape
Într-o aceeaşi viaţă,
să fim cum alţii nu-s.

Veneam din Atlantida,
cu sceptrul de Lumină
Şi ne-ascundeam de hoţii,
ce ochii ni-i vânau,
Să nu putem ajunge,
în munţi, unde se-nchină
Atlanţii, fără moarte,
ce tot, de veghe, stau.

Strângând copii-n braţe,
le-am pus, pe cap, coroane
Şi ne-am rugat la Ceruri,
să-i ducă-n munte, sus,
Ca să-i păzească norii,
de cei, ce plini de toane,
Ar vrea, s-arate lumii,
că nu-s de nesupus.

Ne-am dus pe drumul nostru,
sub clar de lună plină,
Prin, nesfârşiţii codrii,
ce ne-au ascuns mereu,
Pe Obcina înaltă,
din Sfânta Bucovină,
Acolo, unde noaptea,
coboară Dumnezeu.

În marginea pădurii,
în prag de dimineaţă,
Când era dat, să trecem
prin vadul unui râu,
Un vânt de prevestire,
a dezgolit de ceaţă,
Hulpavii ochi, ai celor
ce ne voiau, în frâu.

A fost, să nu ne temem;
căci, luându-ne în braţe,
Ne-a-nfăşurat lumina,
cu raze, mari, de foc;
Şi, când săreau ca ulii,
pe noi, să ne înhaţe,
În lupi, cu mantii albe,
ne-a transformat, pe loc.

Crezând că suntem fii,
pădurii seculare
Şi, undeva în urmă,
Atlanţii-au dispărut,
Lăsatu-ne-au să trecem,
spre-nalturi, pe-o cărare,
Ce ne-a purtat spre munţii,
în care ne-am pierdut.

Ne-am regăsit, ca oameni,
încărunţiţi de vreme,
Cerând, ca nemurirea,
să ni se ia de tot;
Şi să-nvăţăm, pe alţii,
că marile probleme
Apar, din neputinţa
de-a fi, ca om, un tot.

În ziua-aceea-n care,
ne-am luat destinu-n mână,
Mi-ai spus, că jurământul
e sacru şi divin;
Să fim, ca lupii, liberi
şi nu dulăi de stână,
Să nu avem, nici frică
şi niciun gând meschin.

Şi am jurat, pe viaţă
şi am jurat, pe moarte,
La pragul de milenii,
aici, să ne-ntâlnim;
Şi-n fiecare viaţă,
să scriem câte-o carte,
Ca, toţi, să înţeleagă
povestea ce-o trăim.

Loviţi de valul vieţii,
surprinşi de amănunte,
Ne-am regăsit, în zorii,
celui mai crunt război,
Ce va avea sfârşitul,
când, vor veni, din munte,
Atlanţii cu Lumina...
Şi noi vom fi, iar, noi.

Apoi, tu, cea de astăzi,
cea care simţi, că bate
Un clopot, sus, în Ceruri,
prevestitor mereu,
Vei naşte pruncii-ntâii,
ce vor purta, pe spate,
Însemnul de Lumină,
ce-i dat de Dumnezeu.

.............................................

Îţi mulţumesc, că astăzi,
pot, iarăşi înţelege,
De ce, lumina zilei
ne-ndeamnă, să fim noi;
Şi că există viaţă,
şi doar cuvântu-i lege,
Ce-şi duce-nsemnătatea
spre timpuri de apoi.

luni, 24 octombrie 2011

Teama de teamă

Tu oare ştii, iubito,
de ce îmi este teamă
Când îţi vorbesc de vremuri
ce vor veni apoi,
Când spun că amintirea
de timp nu ţine seamă,
Şi că rămânem singuri,
noi doi, numai noi doi?

Vom reclădi o lume
din picături de viaţă
Salvate de înecul
în marele noroi
Ce ne inundă ochii,
în prag de dimineaţă,
Şi vrea să ne cuprindă,
şi vrea să intre-n noi.

Mi-e teamă să spun tare
ce ţi-am rostit în şoapte,
Acum când marea criză
e semn că unii pot
Să-şi ducă nebunia
din gânduri înspre fapte,
Să pună lanţuri vieţii,
într-un absurd complot.

Tot latră câinii străzii
când simt că sunt aproape
De cioclii ce n-au stare
şi umblă peste tot,
Şi-s scornitori de vânturi
să-nvolbureze ape,
Şi preamăresc pe-acela
ce vrea a fi robot.

Mi-e teamă să-ţi spun ţie,
deşi şi tu ştii multe,
Că unii-s morţi în suflet
şi-abia se mai târăsc,
Dar urlă să-i audă
cei ce mai pot s-asculte
Că ei vor să salveze
tot neamul omenesc.

Vorbind despre lumină,
scriu ode-ntunecate
Prin care adevărul
este sluţit, grotesc...
Punând nuanţe vieţii,
răstălmăcind păcate,
Spre orizontul umbrei,
cântând, ne amăgesc.

Tu oare ştii, iubito,
de ce se tot întâmplă,
Să-ţi spun ceea ce-mi vine
făr-a schimba nimic,
Dar simt că mi se-mplântă,
ca un cuţit, în tâmplă,
Să-mi rătăcesc ideea,
să uit ce vreau să zic?

Tu caută-ntrebarea
ce-i ştiu deja răspunde,
Şi nu-ţi găsi motive
să crezi că mă complic,
E de ajuns că lumea
încearcă a-şi ascunde
Simţirile obscene
şi sufletul prea mic.

Dar oricât mi-e de teamă,
să tac nu mai e vreme,
Şi, azi, când rup tăcerea,
nici tu nu te mai teme!

duminică, 23 octombrie 2011

De-ai şti, iubito...

De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
prin gânduri rătăcit îţi tot vorbesc,
Şi totu-i trist... Şi-s trist fără de tine,
eu nu sunt eu... Şi nu mă regăsesc.

Privesc spre ceruri implorând în taină,
pe Cel de Sus, să pot să văd măcar,
În zori de zi şi-n orele de seară,
privirea ta şi zâmbetu-ţi hoinar.

Sunt tot mai trist dar vreau să-ţi fur tristeţea,
să nu mai plângi, şi nici să mai suspini,
Ca să te ştiu că dormi de Cer vegheată
şi să te simt Corolă de Lumini.

De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
şi cât mi-e dor în ochi să te privesc...
O viaţă să mă ştiu un tot cu tine,
şi-aşa să ştiu de ce şi cum trăiesc.

Din miezul nopţii până-n zorii zilei
vorbesc cu tine, încercând să dorm,
Şi poate-adorm furat de viitorul
ce-l simt venind precum un val enorm.

Tristeţea-mi face cute mari pe frunte
şi-n vorbe-ncerc s-ascund că-mi este dor
De vremea când vom şti că Universul
văzut e-n noi de ochii tuturor.

De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
răbdarea-mi este chin neomenesc,
Şi-s tot mai trist... Şi te aştept pe tine,
prin tine doar mi-i dat să mă-mplinesc.

Chemare de vânt

Ia-mă vântule cu tine,
ia-mă-n cer, acolo sus,
Unde drumurile vieţii
nu duc doar înspre apus,
Căci văd iarăşi răsăritul
şi totul strălucitor...
În tristeţe simt iar dorul,
şi de viaţa îmi e dor.

Cântă-mi iar cântecul vieţii,
ce, cu ritm năucitor,
M-a făcut să merg spre hăuri,
în adâncuri să cobor.
Ca nebunul adunat-am
bucurii de om prea mic,
Şi-am crezut în bogaţie,
însă nu aveam nimic.

Astăzi urc încă o treaptă
către timpul de apoi,
Şi nu-mi pasă că e toamnă
şi în juru-mi e noroi,
Prin vitraliile nopţii,
anii ce i-am colindat
Mi se-arată... Mă obligă
să-mplinesc ce mi-este dat!

Nu-s bătrân, încă n-am vârstă,
dar mă simt c-am obosit,
Că bat drumul de departe
să găsesc ce-mi e sortit...
Chiar de stau acum în beznă,
steaua mea e stea de foc,
Vreme n-am să-mi plâng de milă,
mă ridic şi-o iau din loc.

Greu la deal, dar nu vreau valea,
doar aşa, să pot să strig
Că de vină e doar viaţa,
că în suflet îmi e frig,
Sus, spre creste, spre lumină,
urc, să pot să întâlnesc
Sufletul ce, trist, mă cheamă,
lanţurile să zdrobesc.

Vântule, mă ia cu tine,
şi mă du, timpu-i s-ajung,
Cineva ştiu, mă aşteaptă,
şi-a bătut drum greu... şi lung.

vineri, 21 octombrie 2011

Scrisoarea mea din depărtare

Fiorul ce îl simt nu îmi dă pace,
În gând se vrea a se-nnălţa-n cuvânt,
Din depărtare-ţi scriu, că se tot coace
Ca rost, ca ideal, ca legământ!

Vei fi mai mult decât azi tu poţi crede
Şi viaţa întru tot se va-mplini
Căci drumul ţi l-ai luat... Nu-l vezi? Se vede!
Mai e un pas... Şi noi îl vom trăi.

Nimic nu te opreşte, chiar de-ţi pare
Că Universul nu e infinit,
Tu nu eşti doar o simplă întâmplare,
Eşti valul ce putea fi prevestit.

Un val imens, ce dă mereu putere,
Acelor ce se simt că nu mai pot,
A celor ce doar tac, deşi-n durere
Din piatră seacă apa vieţii scot.

Cei mulţi şi anonimi, ce te aşteaptă,
Venirea-ţi văd, cuvântul ţi-l citesc
Şi numele-ţi rostesc, parcă în şoaptă,
Căci teamă li-i că altfel te rănesc.

Vei trece prin abrupte defilee
Şi vei urca înaltul unor munţi,
Să vadă toţi că dacă eşti femeie
Nu eşti de-nfrânt şi nu poţi să renunţi.

Apoi limanul... susurul de ape,
Odihnitorul gând înălţător,
Te va aduce de mai toţi, aproape,
Spre liniştea-n trăiri a tuturor!

Eu spun ce spun, si iau asupră-mi vina
De toate nu vor fi precum am spus,
Căci nu mi-e teamă de-a-ţi privi lumina
Ce va ajunge sus, mai sus, mai sus!

miercuri, 19 octombrie 2011

Continuarea-n înţelegeri

Mă cocoşează viaţa cateodată,
Şi caut să-nţeleg ce mi-este dat,
Să deşluşesc de ce mi se arată
Tot ce va fi ca fapt deja-ntâmplat.

Că vântul bate, că e chiar furtună
Şi valul de pământ e mişcător,
Eu ştiu, dar ştiu ca totuşi vremea bună
Va reveni prin foc nimicitor.

Tăcerea nu e dată să vorbească
În contul evidentului normal,
Când paşii vor doar calea lor firească
Să ducă împlinirea în real.

Căci dincolo de vorbe e chemarea,
O zdrobitoare lamă de cuţit
Ce dezrădăcinează-ndepărtarea
Şi vieţii îi dă sens cum e sortit.

Şi vine timpul iernii la-ntâmplare
Punând accent pe-acel cuvânt ce, spus,
Va fi-nţeles ca şi continuare
Văzut acum ca-ntotdeauna sus.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Îndeajunsul, noaptea

Te uită-n noaptea asta pe fereastră,
Când clopotele bat, la miezul nopţii,
Şi ai să vezi deasupră-ţi steaua noastră
Şi calea luptei vieţii contra morţii...

În adierea frunzei ce, grăbită,
Încearcă zborul pasului final,
Ascultă şoapta mea înnăbuşită
În depărtarea spaţiului real.

Îţi lasă gândul fără bariere
Să-ţi poata da, la întrebări, răspuns,
Când, aşteptând, mă simţi că în tăcere
Ţi-arăt că tu-mi eşti tot şi-mi e de-ajuns.

Când vântul trece-n ducerea târzie
În dusul şi întorsul absolut,
Priveşte-te în suflet... Doar el ştie
De ce necunoscutu-i cunoscut.

Va fi un miez de noapte, fără stele,
În care stea de foc tu ai să-mi fii,
Şi îmi vei fi hotar dorinţei mele
Spre rezidiri de sens şi temelii.