marți, 28 iunie 2011

Scrisoare spre final

Copii mei, la ceas târziu de noapte,
Când unii dorm, iar alţii se petrec,
Privesc spre cer, vorbind cu voi în şoapte,
Căci, în curând, spre altă lume plec.

Mi-adun din gânduri viaţa-ntr-o poveste,
Nu vreau s-ascund nimic şi nici să uit,
Ca prin plecare mea, fără de veste,
Să vă rămână ceva neştiut.

Cuvintele sunt simple, mult mai simple
Decât au fost cândva, când le vorbeam...
Azi îmi zvâcnesc trăirile în tâmple
Ca să nu uit c-am fost cel ce eram...

Nu vă ascund ce mult, prea mult, mă doare
Că hoţii de destin ne-au jecmănit,
Şi-mi simt menirea împovărătoare,
Deşi nu-mi spune nimeni că-s zdrobit.

Şi plec în zori, şi vreau să-mi simt mâhnirea,
Iertaţi-mă, să-mi iert neîmplinirea.

miercuri, 22 iunie 2011

Risipitul vers întâmplător

În miez de zi, ori undeva în noapte,
Când praguri bat şi simt că pot să cad,
Mă-ntorc, prin timpuri, prigonit de şoapte,
Şi caut, faptei întâmplate, vad.

De dincolo de sensuri absolute
Vin înţelesuri fără echivoc,
Sfindând contrariul celor ce sunt vrute
Să pot s-o iau, încet, încet, din loc.

Spunând că vine vremea friguroasă,
Îmi pun în cap pe cei ce cred altfel,
Dar ştiu ce spun şi nici nu îmi mai pasă
Ca unii-mi spun nebun, alţii rebel.

Necunoscut de-aş fi nu m-aş ascunde
În umbra unui nume anonim,
Pe mine nicidecum, şi n-am nici unde,
Realul existenţei e sublim.

Şi vă vorbesc din drumul dinspre moarte,
Ştiind de ce, şi pentru ce revin,
Prin versul pus, întâmplator în carte
Ce-şi are, singur, înţeles deplin.

Şi totu-i scris, oricine vrea-nţelege,
Că omul nu-i doar formă în decor,
Putând misterul lumii să-l dezlege
Prin cei ce ştiu ce spun întâmplător.

Căci totu-i spus, în Cer, la liturghie,
Acolo-i totul fapt adevărat,
Desprins de-această lume-n agonie
Ce nu se poate rupe de păcat.

Ceea ce-i spus ni se va da pe faţă,
Ceea ce-i vis va trece în real,
Ceea ce azi se vede doar prin ceaţă,
Va fi, nu paradox, ci fapt normal.

luni, 20 iunie 2011

Rugăminte spre a fi

De m-ai lăsa, tristeţea, ţi-aş fura
Să poţi să fii mereu cea care-ai fost,
Să redevii cea care poate-avea
Puterea de-a-mplini al vieţii rost.

Şi te-as răpi, să ştiu ca nu-ţi mai pasă
De cei ce nu se-ndură şi lovesc,
Şi tot lovesc ştiind că nu te lasă
Să te-mplineşti în sens deplin, firesc.

Te-aş duce-n munţi să vezi de la-nălţime
Pe cei ce cred că-s mari deşi sunt mici,
Să uiţi de vorba spusă cu asprime,
Ce înţeles de-i cauţi te complici.

Să zbori cu gândul peste continente,
Să poţi fi stea pe ceruri fără nori,
Regenerând din gânduri inocente
În lume să te-ntorci, nu să cobori.

Şi hai mă lasă să-ţi răpesc tristeţea,
Să poţi să ştii că porţi însemn suprem,
Să-ţi simţi pulsând în suflet tinereţea
Ducându-ţi biruinţa spre extrem.

duminică, 19 iunie 2011

Întinerind în drum spre Rai

Peste ani, din visul unei veri, Lilianei
Vin zorii zilei... Vin şi se grăbesc,
Se-arată semnul zilelor de foc,
Privindu-te, aş vrea să te trezesc,
Să poţi să simţi al vieţii tainic foc.

Luceafărul de ziuă îl găsesc
Spre tine privitor, neobrăzat,
Eu te-aş trezi să simţi cât te doresc
Şi-apoi s-adorm senin şi-nseninat.

Umbre apar şi paşii se zoresc,
Mi-arată ceasul dar mă dau orbit,
Mi-aleg să-ţi caut sânii, să-i privesc
Şi să-i strivesc cu pieptu-mi dezgolit.

Piedici îmi pun, dar nu mă mai opresc,
Şi-ţi simt căldura pragului spre rai,
Şi-l trec, simţindu-mă că te doresc,
Şi te trezeşti ştiind că mi te dai.

Şi timpul trece, trece nefiresc,
Şi-mpunge ca şi vârful de cuţit,
Adorm, dar simt că viaţa-mi înnoiesc,
Şi chiar şi eu mă simt întinerit.

joi, 16 iunie 2011

Peste timp, întâmplător

De-ar fi să fim din nou în noaptea-n care
Pe drumul către astăzi ai plecat,
Ai şti de ce-ţi doreşti ca o-ntâmplare
Să mi te dea, ştiind că mi te-ai dat.

Fugind de mine ţi-ai urmat o cale
Pe care abia astăzi o regreţi,
Dorindu-ţi nopţi cu retrăiri normale,
Reînvăţând din mers ce-ai vrut să-nveţi.

Şi te-ai tot dus prin margini de pădure,
Ferindu-te prin umbre de copaci
Şi te grăbeai dorindu-ţi să te fure
Negrele căi să poţi, ceea ce vrei, să faci.

În noaptea de-mplinire ce-o să vină
Drumul sortit vei şti să ţi-l urmezi
Şi ai să vezi, în noapte, o lumină,
Să poţi urmarea să o întrevezi.

Călca-vei peste praguri şi hotare
Recunoscându-ţi paşi bătuţi pe loc,
Simţindu-te mereu învingătoare
Şi-aducătoare iarăşi de noroc.

Revii din lumea marilor dezastre
Şi drumul îl grăbeşti şi-l vrei scurtat
Să poţi privi spre zările albastre
Uitând ceea ce-a fost deja uitat.

Te-aştept să vii... Din timpuri viitoare
Vin semnele ce-ntr-una ni s-au dat
Când nu credeai ca viaţa-i o-ntâmplare...
Şi astăzi vezi că totul s-a-ntâmplat.

miercuri, 15 iunie 2011

Viaţa, fără de regrete

N-am regrete, n-am trăit aiurea,
Ştiu ce-am vrut şi ştiu ce am făcut,
Rar de tot m-am şi pierdut cu firea
Însă nu m-am dat nicicând bătut.

Poate, uneori, uitând de toate,
La detalii nu am fost atent,
Azi mi-e dat să ştiu că omul poate
Să se lase singur repetent.

Şi mai trec cumva de-a lumii bornă,
Căutându-mi vieţii un hotar,
Vreau să scriu o carte nu o ciornă
Ce ar zace-n prafuri, în sertar.

Frontiere trec, şi trec prin vamă,
Nu-mi e teamă nici de post-control,
Dar nu fac absurdului reclamă,
Eu trăiesc şi nu mimez un rol.

Şi simt golul... Poate pare-aiurea
Parcă sunt de viaţă-ncorsetat,
Şi-mi e greu să nu mă pierd cu firea
Când văd cerul vieţii înstelat.

Dar mi-aduc aminte: viaţa-i viaţă,
Drumu-i drum. Dar sensu-i dat de paşi,
Apa-i apă chiar şi când îngheaţă
Fluturii-s de flori mereu atraşi.

Azi fac fapte, mai puţin vorbesc,
Însă vieţii-i caut mod firesc.

vineri, 3 iunie 2011

E vremea-ntoarcerii

Venit-a vremea să mă-ntorc acasă,
Din mine prea mult timp am tot lipsit,
Dar am sperat că viaţa e frumoasă,
Însă nu e! Şi sunt prea obosit!

Ştiam, şi nu vroiam să-mi dau crezare,
Că-n paie ude focul e doar fum,
Dar stăpânit de o rea-ncăpăţânare
Am rătăcit al vieţii mele drum!

Credeam că-n viaţă toate-s de valoare,
Şi am iubit, iubirii i-am vrut rost,
Dar cum nimic nu este nou sub soare,
Din cel ce sunt am devenit un “fost”.

Prieteniei i-am scris imn de slavă
Şi am tot vrut să cred cuvântul spus,
Dar am băut esenţa de otravă
Şi parcă-aş spune că mă simt în plus.

În suflet simt un vânt tăios şi rece,
Nici nu mai ştiu de nu am îngheţat,
Încerc să mă-ncălzesc...dar timpul trece,
Şi-mi amintesc ce-am vrut să fi uitat.

Averea mea... e doar ce port în mine...
Încă mai e, deşi am tot donat,
Am încercat ca dând să fac doar bine
Şi totuşi bine nu-i! M-am înşelat?

Eu ştiu că a greşi e omeneşte,
Scuza aceasta-ncerc s-o înţeleg,
Desfrâul însă-n jurul meu tot creşte
Şi-l văd, şi-l simt, şi nu mai pot să-l neg.

Venit-a vremea să mă-ntorc acasă,
Şi să m-adun de unde-am rătăcit,
Aş vrea să cred că viaţa e frumoasă,
Dar nu mai pot... Sunt mult prea obosit!