duminică, 30 octombrie 2011

La rând spre fericire

Ţii minte cum priveam tăcuţi la stele,
În nopţile când vântul era mut
Şi desluşeam un drum ce, printre ele,
Ne-a spus că fost-am noi şi în trecut?

Când te prindeam, privindu-te, de mână
Şi-n suflet mă prindeai să mă păstrezi,
Tu, a dorinţei veşnice, stăpână,
Ce nu vroiai frumoasă să te crezi?

Ţii minte cum priveam spre miazănoapte
Când mă-ntrebai de unde am venit,
De ce ne ştim şi-n vorbe şi în fapte
Ca cei ce-am fi ce-ntâii s-au iubit?

Când mă prindeai, în zori de zi, în braţe
Ca să-mi şopteşti că sunt mereu dator
Să nu mă tem de cei ce vor s-agaţe
Pe chipul tău un văl înşelător?

Ţii minte cum ne-am dus acasă-n munte,
În ziua-n care palele de foc
Jucau de-asupra crestelor cărunte,
Dând vestea zilei tale de soroc?

Când m-ai născut, prin tine, încă-odată
Să pot trăi şi printre muritori,
Ca să-mi redai puterea de-a fi tată
Al celor ce-s mereu învingători?

E rândul tău acum la fericire,
După atâţia ani de aşteptat,
După atâtea morţi spre nemurire,
După dureri de dor ce-ai îndurat.

Şi-n noaptea-n care-ţi vei aduce-aminte
Că ai menirea mamei ce ai fost,
Vom fi Lumina şi, că şi-nainte,
Acestori timpuri le vom da un rost.

joi, 27 octombrie 2011

Poveste despre doi Atlanţi

Mă tot cobor, prin gânduri,
s-ajung, cât mai aproape,
De vremea când, o mână,
în mâna mea ai pus;
Şi ne-am dorit ca Cerul,
de fi-va, să ne-ngroape
Într-o aceeaşi viaţă,
să fim cum alţii nu-s.

Veneam din Atlantida,
cu sceptrul de Lumină
Şi ne-ascundeam de hoţii,
ce ochii ni-i vânau,
Să nu putem ajunge,
în munţi, unde se-nchină
Atlanţii, fără moarte,
ce tot, de veghe, stau.

Strângând copii-n braţe,
le-am pus, pe cap, coroane
Şi ne-am rugat la Ceruri,
să-i ducă-n munte, sus,
Ca să-i păzească norii,
de cei, ce plini de toane,
Ar vrea, s-arate lumii,
că nu-s de nesupus.

Ne-am dus pe drumul nostru,
sub clar de lună plină,
Prin, nesfârşiţii codrii,
ce ne-au ascuns mereu,
Pe Obcina înaltă,
din Sfânta Bucovină,
Acolo, unde noaptea,
coboară Dumnezeu.

În marginea pădurii,
în prag de dimineaţă,
Când era dat, să trecem
prin vadul unui râu,
Un vânt de prevestire,
a dezgolit de ceaţă,
Hulpavii ochi, ai celor
ce ne voiau, în frâu.

A fost, să nu ne temem;
căci, luându-ne în braţe,
Ne-a-nfăşurat lumina,
cu raze, mari, de foc;
Şi, când săreau ca ulii,
pe noi, să ne înhaţe,
În lupi, cu mantii albe,
ne-a transformat, pe loc.

Crezând că suntem fii,
pădurii seculare
Şi, undeva în urmă,
Atlanţii-au dispărut,
Lăsatu-ne-au să trecem,
spre-nalturi, pe-o cărare,
Ce ne-a purtat spre munţii,
în care ne-am pierdut.

Ne-am regăsit, ca oameni,
încărunţiţi de vreme,
Cerând, ca nemurirea,
să ni se ia de tot;
Şi să-nvăţăm, pe alţii,
că marile probleme
Apar, din neputinţa
de-a fi, ca om, un tot.

În ziua-aceea-n care,
ne-am luat destinu-n mână,
Mi-ai spus, că jurământul
e sacru şi divin;
Să fim, ca lupii, liberi
şi nu dulăi de stână,
Să nu avem, nici frică
şi niciun gând meschin.

Şi am jurat, pe viaţă
şi am jurat, pe moarte,
La pragul de milenii,
aici, să ne-ntâlnim;
Şi-n fiecare viaţă,
să scriem câte-o carte,
Ca, toţi, să înţeleagă
povestea ce-o trăim.

Loviţi de valul vieţii,
surprinşi de amănunte,
Ne-am regăsit, în zorii,
celui mai crunt război,
Ce va avea sfârşitul,
când, vor veni, din munte,
Atlanţii cu Lumina...
Şi noi vom fi, iar, noi.

Apoi, tu, cea de astăzi,
cea care simţi, că bate
Un clopot, sus, în Ceruri,
prevestitor mereu,
Vei naşte pruncii-ntâii,
ce vor purta, pe spate,
Însemnul de Lumină,
ce-i dat de Dumnezeu.

.............................................

Îţi mulţumesc, că astăzi,
pot, iarăşi înţelege,
De ce, lumina zilei
ne-ndeamnă, să fim noi;
Şi că există viaţă,
şi doar cuvântu-i lege,
Ce-şi duce-nsemnătatea
spre timpuri de apoi.

luni, 24 octombrie 2011

Teama de teamă

Tu oare ştii, iubito,
de ce îmi este teamă
Când îţi vorbesc de vremuri
ce vor veni apoi,
Când spun că amintirea
de timp nu ţine seamă,
Şi că rămânem singuri,
noi doi, numai noi doi?

Vom reclădi o lume
din picături de viaţă
Salvate de înecul
în marele noroi
Ce ne inundă ochii,
în prag de dimineaţă,
Şi vrea să ne cuprindă,
şi vrea să intre-n noi.

Mi-e teamă să spun tare
ce ţi-am rostit în şoapte,
Acum când marea criză
e semn că unii pot
Să-şi ducă nebunia
din gânduri înspre fapte,
Să pună lanţuri vieţii,
într-un absurd complot.

Tot latră câinii străzii
când simt că sunt aproape
De cioclii ce n-au stare
şi umblă peste tot,
Şi-s scornitori de vânturi
să-nvolbureze ape,
Şi preamăresc pe-acela
ce vrea a fi robot.

Mi-e teamă să-ţi spun ţie,
deşi şi tu ştii multe,
Că unii-s morţi în suflet
şi-abia se mai târăsc,
Dar urlă să-i audă
cei ce mai pot s-asculte
Că ei vor să salveze
tot neamul omenesc.

Vorbind despre lumină,
scriu ode-ntunecate
Prin care adevărul
este sluţit, grotesc...
Punând nuanţe vieţii,
răstălmăcind păcate,
Spre orizontul umbrei,
cântând, ne amăgesc.

Tu oare ştii, iubito,
de ce se tot întâmplă,
Să-ţi spun ceea ce-mi vine
făr-a schimba nimic,
Dar simt că mi se-mplântă,
ca un cuţit, în tâmplă,
Să-mi rătăcesc ideea,
să uit ce vreau să zic?

Tu caută-ntrebarea
ce-i ştiu deja răspunde,
Şi nu-ţi găsi motive
să crezi că mă complic,
E de ajuns că lumea
încearcă a-şi ascunde
Simţirile obscene
şi sufletul prea mic.

Dar oricât mi-e de teamă,
să tac nu mai e vreme,
Şi, azi, când rup tăcerea,
nici tu nu te mai teme!

duminică, 23 octombrie 2011

De-ai şti, iubito...

De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
prin gânduri rătăcit îţi tot vorbesc,
Şi totu-i trist... Şi-s trist fără de tine,
eu nu sunt eu... Şi nu mă regăsesc.

Privesc spre ceruri implorând în taină,
pe Cel de Sus, să pot să văd măcar,
În zori de zi şi-n orele de seară,
privirea ta şi zâmbetu-ţi hoinar.

Sunt tot mai trist dar vreau să-ţi fur tristeţea,
să nu mai plângi, şi nici să mai suspini,
Ca să te ştiu că dormi de Cer vegheată
şi să te simt Corolă de Lumini.

De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
şi cât mi-e dor în ochi să te privesc...
O viaţă să mă ştiu un tot cu tine,
şi-aşa să ştiu de ce şi cum trăiesc.

Din miezul nopţii până-n zorii zilei
vorbesc cu tine, încercând să dorm,
Şi poate-adorm furat de viitorul
ce-l simt venind precum un val enorm.

Tristeţea-mi face cute mari pe frunte
şi-n vorbe-ncerc s-ascund că-mi este dor
De vremea când vom şti că Universul
văzut e-n noi de ochii tuturor.

De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
răbdarea-mi este chin neomenesc,
Şi-s tot mai trist... Şi te aştept pe tine,
prin tine doar mi-i dat să mă-mplinesc.

Chemare de vânt

Ia-mă vântule cu tine,
ia-mă-n cer, acolo sus,
Unde drumurile vieţii
nu duc doar înspre apus,
Căci văd iarăşi răsăritul
şi totul strălucitor...
În tristeţe simt iar dorul,
şi de viaţa îmi e dor.

Cântă-mi iar cântecul vieţii,
ce, cu ritm năucitor,
M-a făcut să merg spre hăuri,
în adâncuri să cobor.
Ca nebunul adunat-am
bucurii de om prea mic,
Şi-am crezut în bogaţie,
însă nu aveam nimic.

Astăzi urc încă o treaptă
către timpul de apoi,
Şi nu-mi pasă că e toamnă
şi în juru-mi e noroi,
Prin vitraliile nopţii,
anii ce i-am colindat
Mi se-arată... Mă obligă
să-mplinesc ce mi-este dat!

Nu-s bătrân, încă n-am vârstă,
dar mă simt c-am obosit,
Că bat drumul de departe
să găsesc ce-mi e sortit...
Chiar de stau acum în beznă,
steaua mea e stea de foc,
Vreme n-am să-mi plâng de milă,
mă ridic şi-o iau din loc.

Greu la deal, dar nu vreau valea,
doar aşa, să pot să strig
Că de vină e doar viaţa,
că în suflet îmi e frig,
Sus, spre creste, spre lumină,
urc, să pot să întâlnesc
Sufletul ce, trist, mă cheamă,
lanţurile să zdrobesc.

Vântule, mă ia cu tine,
şi mă du, timpu-i s-ajung,
Cineva ştiu, mă aşteaptă,
şi-a bătut drum greu... şi lung.

vineri, 21 octombrie 2011

Scrisoarea mea din depărtare

Fiorul ce îl simt nu îmi dă pace,
În gând se vrea a se-nnălţa-n cuvânt,
Din depărtare-ţi scriu, că se tot coace
Ca rost, ca ideal, ca legământ!

Vei fi mai mult decât azi tu poţi crede
Şi viaţa întru tot se va-mplini
Căci drumul ţi l-ai luat... Nu-l vezi? Se vede!
Mai e un pas... Şi noi îl vom trăi.

Nimic nu te opreşte, chiar de-ţi pare
Că Universul nu e infinit,
Tu nu eşti doar o simplă întâmplare,
Eşti valul ce putea fi prevestit.

Un val imens, ce dă mereu putere,
Acelor ce se simt că nu mai pot,
A celor ce doar tac, deşi-n durere
Din piatră seacă apa vieţii scot.

Cei mulţi şi anonimi, ce te aşteaptă,
Venirea-ţi văd, cuvântul ţi-l citesc
Şi numele-ţi rostesc, parcă în şoaptă,
Căci teamă li-i că altfel te rănesc.

Vei trece prin abrupte defilee
Şi vei urca înaltul unor munţi,
Să vadă toţi că dacă eşti femeie
Nu eşti de-nfrânt şi nu poţi să renunţi.

Apoi limanul... susurul de ape,
Odihnitorul gând înălţător,
Te va aduce de mai toţi, aproape,
Spre liniştea-n trăiri a tuturor!

Eu spun ce spun, si iau asupră-mi vina
De toate nu vor fi precum am spus,
Căci nu mi-e teamă de-a-ţi privi lumina
Ce va ajunge sus, mai sus, mai sus!

miercuri, 19 octombrie 2011

Continuarea-n înţelegeri

Mă cocoşează viaţa cateodată,
Şi caut să-nţeleg ce mi-este dat,
Să deşluşesc de ce mi se arată
Tot ce va fi ca fapt deja-ntâmplat.

Că vântul bate, că e chiar furtună
Şi valul de pământ e mişcător,
Eu ştiu, dar ştiu ca totuşi vremea bună
Va reveni prin foc nimicitor.

Tăcerea nu e dată să vorbească
În contul evidentului normal,
Când paşii vor doar calea lor firească
Să ducă împlinirea în real.

Căci dincolo de vorbe e chemarea,
O zdrobitoare lamă de cuţit
Ce dezrădăcinează-ndepărtarea
Şi vieţii îi dă sens cum e sortit.

Şi vine timpul iernii la-ntâmplare
Punând accent pe-acel cuvânt ce, spus,
Va fi-nţeles ca şi continuare
Văzut acum ca-ntotdeauna sus.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Îndeajunsul, noaptea

Te uită-n noaptea asta pe fereastră,
Când clopotele bat, la miezul nopţii,
Şi ai să vezi deasupră-ţi steaua noastră
Şi calea luptei vieţii contra morţii...

În adierea frunzei ce, grăbită,
Încearcă zborul pasului final,
Ascultă şoapta mea înnăbuşită
În depărtarea spaţiului real.

Îţi lasă gândul fără bariere
Să-ţi poata da, la întrebări, răspuns,
Când, aşteptând, mă simţi că în tăcere
Ţi-arăt că tu-mi eşti tot şi-mi e de-ajuns.

Când vântul trece-n ducerea târzie
În dusul şi întorsul absolut,
Priveşte-te în suflet... Doar el ştie
De ce necunoscutu-i cunoscut.

Va fi un miez de noapte, fără stele,
În care stea de foc tu ai să-mi fii,
Şi îmi vei fi hotar dorinţei mele
Spre rezidiri de sens şi temelii.

vineri, 14 octombrie 2011

Curcubeu de toamnă

Un curcubeu pe cer mi se arată
Şi ştiu că din privire-ţi e pornit...
Priveliştea e-aşa de minunată,
Tot împrejurul meu a amuţit.

Lumina, albă, poate să se-mpartă,
Şi pot să spun că văd şapte culori,
Din mine ceva însă mă şi ceartă
Şi mă gândesc de ce mă trec fiori.

Departe, spre departe, de departe,
Vizibil este scris în curcubeu,
Din împlinirea noastră scriu o carte,
Dar nu ştiu care-i tu şi care-s eu.

Când tu, când eu, când amândoi deodată
Ne suntem steag şi prag şi ideal,
E toamnă... Curcubeul se arată
Să ne ajute-a trece peste val.

joi, 13 octombrie 2011

Autoportret de timp prezent

Sunt un om ce-şi coase haina ruptă
Ca să poată-n lume să se-arate,
Că, oricum, rănit sau nu în luptă
N-am de ce privi cu răutate.

Figuranţii-şi caută un nume
Şi-şi doresc să-l poarte ca emblemă,
Eu, aşa cum sunt, revin în lume
Deşi unii-mi spun că-s o problemă.

Când vorbesc, o fac pentru a zice
Ce mi-e dat să cred şi-o spun pe faţă,
Cu prostia nu-s deloc complice,
Nu m-ascund, precum un prost, în ceaţă.

Eu mă-mbrac cu haina-mi potrivită
Tot aşa cum orice om o face,
Şi nu stau cu fruntea încreţită
Când aud că unii nu m-ar place.

Când n-am unde, pot dormi pe stradă,
Când n-am ce, nu-mi trebuie mâncare,
Epoleţi nu-mi pun, n-au cum să-mi cadă,
Dar ce văd în jurul meu mă doare.

Nu-mi dau preţ prin vorbe fără seamă,
Nimănui nu-i cer să mă privească,
Însă lupt şi lupt fără de teamă,
Să fiu demn de viaţa mea lumească!

Şi, oricum, de-i haina peticită,
N-am să-mi pun şi-un petic peste gură...
Omu-şi dă valoarea potrivită
Când şi-ncape-n propria măsură!

Anotimpuri peste timpuri

Cu fiecare anotimp, ce-l simt că trece
Simt viaţa care curge, spre un rost,
Şi sunt convins, deşi mă vreau mai rece,
Voind să cred că fericit am fost.

Prieten îmi e vântul ce, cu suflet,
Mă mângâie şi-mi dă, în taină, veste,
Că orişicât aş sta, tăcând, să cuget,
Nu pot să fug de-a vieţilor poveste.

Din iarna ce-a trecut, parcă demente,
La poartă-mi bat neşterse amintiri,
Rupându-mă de gânduri decadente,
Redându-mi dreptul unei mari iubiri.

Regenerării vieţii-i dă avântul
Aceasta toamnă-atât de-ntârziată,
Dându-mi puteri de-a-mi ţine legământul
De-a pierde în uitări ce-a fost odată.

Şi, orice-aş spune eu, în primavară,
Când mugurii se vor ascunde-n flori,
Se va-nvoi-ntrupat a treia oară
Un semn ce-l poartă marii-nvingători.

miercuri, 12 octombrie 2011

Nehotărâta listă

Mă-nscriu pe lista celor care mor,
În fiecare zi câte puţin,
Iar zilele trecutului revin...
Anticipez venirea şi mă dor.

Mă-nscriu pe listă să-mi reamintesc
De cei sătui de azi, sătui de ieri,
Ce-n goana lor, mereu spre nicăieri,
Nu înţeleg ce-nseamnă “te iubesc”.

Mă-nscriu şi eu în listă, şi sunt trist,
Fiind la fel ca cei ce, peste tot,
Refuză a trăi ca un robot,
Şi-a fi în slujba unui Anti-Hrist.

Iar lista-i gata... Hotărâ-vor sorţii
Dacă va fi a vieţii sau a morţii.

luni, 10 octombrie 2011

Grăbita iarnă-mplinitoare

Vine iarna, vezi iubito?
Uite că aveam dreptate!
Munţii-s înveliţi în alburi,
apele par îngheţate,
Frunzele se ard pe ramuri,
trecătoare-n altă viaţă,
Însă nu se vor căzute
şi-şi îmbracă strai de gheaţă.

Peste câmpuri trec, grăbite,
umbre triste-mbrumărate
Spre un adăpost în care
pot uita de tot şi toate,
Unde vântul doar se-aude,
dând de ştire-nnămeţirea,
Ori schimbarea feţei lumii
după cum îi e menirea.

Vezi, iubito, vine iarna!
Mai ţii minte... Era vară
Când ţi-am spus că cerul simte
că purtăm o grea povară
Şi că ne trimite semne
că, şi lui, de noi îi pasă
Învaţându-ne să spunem
că ne este dor de-“Acasă”!

Învăţăm, spre a-nţelege,
că tot ce va fi să fie
E fireasca derulare
a ceea ce nu se ştie,
Şi, când noi vom fi ca umbra,
peste câmpuri trecătoare,
Ne vom şti mergând acasă,
într-a vieţii-ncununare.

Vine iarna, vezi iubito?
Vine, şi va fi fierbinte,
Vezi... pe cer? Vine schimbarea...
Spune, hai... Mai ai cuvinte?

vineri, 7 octombrie 2011

Nestinsul foc

Hai, doamna mea, fă-ţi inima senină,
Priveşte cerul zorilor de zi,
Lasă speranţă clipei să devină
Un pas al împlinirii ce vei fi.

Redefineşte zâmbetul prin şoapte,
Înrâurind uitate amintiri,
Să dăm contur izbânzii într-o noapte,
Lăsând în urmă triste amăgiri.

Hai, doamna mea cu inima rănită,
Priveşte cerul, dimineaţa-n zori,
Şi-ai să-nţelegi că-mi eşti ca o ispită
Ce soarele-mi l-aduce printre nori.

Redefineşti speranţe fără teama
Când tu, din urma pasului fugar
Înveţi, din nou, să ştii că te tot cheamă
Al clipei rost ce trece în zadar.

La urma urmei, focul nu e stins,
În suflet s-a ascuns, dar e aprins.

joi, 6 octombrie 2011

Paşi către mâine

Sufletului, omului, femeii: Loretei
Aşa de bine-i spus dintr-o suflare
Un adevăr ce se-aştepta găsit...
Doar că, ascuns de-a vieţii întâmplare
Abia acum se poate fi-mplinit!

Din văi adânci te urcă sus pe creste
Şi caută-ţi un drum printre lumini
Să poţi să vezi că viitorul ”este”,
Putând să râzi, uitând să mai suspini!

Şi fă un pod din marea încercare
De-a fi mai mult de ceea ce ai fost,
Când şi răspunsul e o întrebare
Ce trecerii prin timpuri îi dă rost.

Din vorbe, gânduri, sensuri, amănunte,
Fă-ţi un avânt să poţi să treci de prag
Şi la nevoie fii precum un munte
În care toţi sihaştrii se retrag.

Redă-ţi speranţa şi redă speranţa
Chiar spre acei ce n-au ştiut privi,
Dar tu păstrează-ţi toată cutezanţa
Să ştii că roata tot se va-nvârti!

Şi, în curând, când marea împlinire
Va fi un corolar a tot ce eşti,
Să dăruieşti, fiind chiar tu iubire
Şi-n pace şi iubire să trăieşti.

duminică, 2 octombrie 2011

Eu, prin faptă şi cuvânt

Nimic nu-i greu de înţeles,
N-am opţiuni, n-am de ales,
De dat îmi e, accept uşor,
Să rabd de toate sau să mor.

Nu mă cobor, n-am să cerşesc,
Nu spun la nimeni cum trăiesc,
Şi chiar aşa, chiar dacă-i greu,
Eu am un singur Dumnezeu.

Rostesc un gând într-un cuvânt,
Cuvântu-mi este legământ,
N-am nici o teamă, nu mă plâng,
Chiar dacă pumnii-n taină-i strâng!

Privesc în ochi, nu mă feresc
Când dau de ştire că iubesc,
M-arăt cum sunt c-aşa sunt eu,
Nu pot să-l mint pe Dumnezeu.