De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
prin gânduri rătăcit îţi tot vorbesc,
Şi totu-i trist... Şi-s trist fără de tine,
eu nu sunt eu... Şi nu mă regăsesc.
Privesc spre ceruri implorând în taină,
pe Cel de Sus, să pot să văd măcar,
În zori de zi şi-n orele de seară,
privirea ta şi zâmbetu-ţi hoinar.
Sunt tot mai trist dar vreau să-ţi fur tristeţea,
să nu mai plângi, şi nici să mai suspini,
Ca să te ştiu că dormi de Cer vegheată
şi să te simt Corolă de Lumini.
De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
şi cât mi-e dor în ochi să te privesc...
O viaţă să mă ştiu un tot cu tine,
şi-aşa să ştiu de ce şi cum trăiesc.
Din miezul nopţii până-n zorii zilei
vorbesc cu tine, încercând să dorm,
Şi poate-adorm furat de viitorul
ce-l simt venind precum un val enorm.
Tristeţea-mi face cute mari pe frunte
şi-n vorbe-ncerc s-ascund că-mi este dor
De vremea când vom şti că Universul
văzut e-n noi de ochii tuturor.
De-ai şti, iubito, cât de mult te caut...
răbdarea-mi este chin neomenesc,
Şi-s tot mai trist... Şi te aştept pe tine,
prin tine doar mi-i dat să mă-mplinesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu