luni, 24 octombrie 2011

Teama de teamă

Tu oare ştii, iubito,
de ce îmi este teamă
Când îţi vorbesc de vremuri
ce vor veni apoi,
Când spun că amintirea
de timp nu ţine seamă,
Şi că rămânem singuri,
noi doi, numai noi doi?

Vom reclădi o lume
din picături de viaţă
Salvate de înecul
în marele noroi
Ce ne inundă ochii,
în prag de dimineaţă,
Şi vrea să ne cuprindă,
şi vrea să intre-n noi.

Mi-e teamă să spun tare
ce ţi-am rostit în şoapte,
Acum când marea criză
e semn că unii pot
Să-şi ducă nebunia
din gânduri înspre fapte,
Să pună lanţuri vieţii,
într-un absurd complot.

Tot latră câinii străzii
când simt că sunt aproape
De cioclii ce n-au stare
şi umblă peste tot,
Şi-s scornitori de vânturi
să-nvolbureze ape,
Şi preamăresc pe-acela
ce vrea a fi robot.

Mi-e teamă să-ţi spun ţie,
deşi şi tu ştii multe,
Că unii-s morţi în suflet
şi-abia se mai târăsc,
Dar urlă să-i audă
cei ce mai pot s-asculte
Că ei vor să salveze
tot neamul omenesc.

Vorbind despre lumină,
scriu ode-ntunecate
Prin care adevărul
este sluţit, grotesc...
Punând nuanţe vieţii,
răstălmăcind păcate,
Spre orizontul umbrei,
cântând, ne amăgesc.

Tu oare ştii, iubito,
de ce se tot întâmplă,
Să-ţi spun ceea ce-mi vine
făr-a schimba nimic,
Dar simt că mi se-mplântă,
ca un cuţit, în tâmplă,
Să-mi rătăcesc ideea,
să uit ce vreau să zic?

Tu caută-ntrebarea
ce-i ştiu deja răspunde,
Şi nu-ţi găsi motive
să crezi că mă complic,
E de ajuns că lumea
încearcă a-şi ascunde
Simţirile obscene
şi sufletul prea mic.

Dar oricât mi-e de teamă,
să tac nu mai e vreme,
Şi, azi, când rup tăcerea,
nici tu nu te mai teme!

Niciun comentariu: