La poarta dinspre Cer, alerg mereu
Şi parcă-n urmă n-aş privi deloc,
Că simt atâta ger şi-atâta foc...
Şi-atâţia mint, vorbind de Dumnezeu!
Dar sunt un om şi eu, nu pot fugi
De ceea ce-mi e dat acum să fiu,
Să stau pe-aici, acum şi mai târziu,
Ştiind ce vremuri grele vor veni.
Privirea mi-o întorc şi-ntrezăresc
Acel măcel ce e deja-nceput,
Ce-ntoarce omenirea în trecut,
Printr-un malefic joc şi dans drăcesc.
Pe poarta dinspre Cer, tot trec mereu
Şi vin să fac ce este de făcut,
Şi ştiu ce mi-a rămas de prin trecut,
Nu pot să fug... Nu fug de Dumnezeu!
Tot Om voi fi, chiar dacă alţii nu-s,
Chiar dacă alţii râd de tot ce fac,
Chiar dacă spusa-mi nu le e pe plac,
Vor şti că s-a-ntâmplat precum am spus.
Privirea mi-o întorc când plec ori vin,
Şi nu lipsesc, la toate sunt prezent,
Nu pot să mor, tăcând obedient,
Când ştiu că timpul vieţii-i prea puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu