joi, 9 februarie 2012

Din vremuri, printre vremuri

De mii de ani alerg peste păduri,
Alerg şi pun câte un semn de foc
Să ştii, tu, Om al lumii, ce înduri
Când fugi de tine şi al tău noroc.

De unul singur... Şi-am tot stat prin ger
Şi-mi este gerul simplu să-l îndur,
Căci ochii mi-i ridic mereu spre Cer
Şi Ceru-mi dă, nu trebuie să fur.

Am învăţat să ştiu că unii mor,
Spunând că-i greu o zi de n-au mâncat,
Dar mie de mâncăruri nu mi-i dor,
Că-mi fură timp din timpul de-alergat.

Şi oamenii de-mi dau, la rândul meu,
Împart cu alţii ceea ce primesc,
Eu am destinul dat de Dumnezeu,
Şi El mi-a dat... Deci pot să dăruiesc!

În jurul meu văd mulţi care se plâng
Dar au mai mult decât le-ar trebui,
Şi mint spunând că sufletul îşi frâng
Că nu-s iubiţi... Dar ei ce pot iubi?

Ei cred că pot plăti sărutul fad
Al celor ce menirea şi-au uitat,
Şi cred că banii-i scapă şi de Iad,
Că de se plâng scăpaţi sunt de păcat!

Eu tot alerg prin munţi înzăpeziţi...
Şi piept de dau cu cei ce-s la vânat,
Nu fug de ei, de câinii asmuţiţi,
Nu-mi este dat să mor, chiar împuşcat.

În alergarea mea de până-acum
Am început o carte şi am scris,
De toate ce-mi vor fi, de al meu drum,
De vremurile noi, de Paradis.

Lipsescu-mi multe, dar mă ştiu bogat
Când lacrimi pe obraji îmi şiroiesc,
Ori când privesc spre cerul luminat
De stelele ce ochii-mi limpezesc.

Şi tot alerg, sunt alb de-atâta nins
Ce m-a lăsat să văd şi să-nţeleg,
Că omul e mai mult decât un ins
Şi adevărul crud nu pot să-l neg.

Nu banii, nu averi şi nici minciuni
Îmi sunt destule pentru a trăi,
Eu cred şi în căderi şi în minuni,
Şi am putere... Pot, cinstit, iubi!

Niciun comentariu: