sâmbătă, 21 iulie 2012

Scânteie şi foc

Laviniei
Hai, iubito, hai, degrabă,
nu ai vreme de pierdut,
Mie-mi este dor de viaţă,
ţie de un început,
Hai, grăbeşte-te, şi vino,
ne aşteaptă viaţa noastră,
Se grăbeşte, vezi tu, zorii,
bat la tine în fereastră.

Încă îmi trăiesc tăcerea,
şi în lung privesc pe drum,
Te aud că-ţi vrei plecarea,
ce te-ndeamnă: Hai, acum!
Despre cele neştiute
îţi întreabă aşteptarea,
Ori întreabă-ţi visul nopţii
ce deja ştie urmarea.

Ţi-aud gândul ce se zbate
fiind şi el nerăbdător
Să privească-n faţă fapta
drumului spre viitor,
Lasă-te, copilăreşte,
de orice prejudecată,
Lasă-ţi visul să-şi vrea rodul,
lasă-te de drum purtată.

Aminteşte-ţi noaptea-n care
mă vei şti şi te voi şti
Despre rostul întâmplării
ce-ndoieli va risipi,
Nu-ţi mai încerca răbdarea,
ce deja pusă-i pe ceartă,
Eu m-am împăcat cu viaţa,
şi, mă vezi, te-aştept la poartă.

Vino, hai, degrabă vino,
s-avem timp pentru-a trăi,
Timpul lung al nemuririi
ce ni-i dată a ne fi,
Eu sunt focul ce aşteaptă
să-l aprinzi, cu o scânteie,
Hai, grăbeşte, viaţa-ţi cere
să te-arăţi lumii, femeie...

joi, 12 iulie 2012

Căutări, spre dimineaţă

Eşti ultima privire ce o am
Când clipelor le caut somn de noapte
Ştiindu-te vieţii ca balsam,
Dorindu-te şi vis şi gând şi fapte.

Şi între miez de nopţi şi zori de zi
Timpului meu te vreau mereu ştiută
Spre a-ţi avea, spre seară, dărui
Trecuta zi cu totul împlinită.

Tot trec spre timp trecut din viitor
Şi mă opresc mereu, mereu la tine,
De tine doar îmi este veşnic dor,
Şi chiar ţi-as spune, nu mă pot abţine.

Chiar dacă dau o raită prin prezent,
Această lume simt că e săracă,
Mă simt cumva, chiar eu, că-s repetent,
Că-nvaţă doar spre moarte să se treacă.

Dar când apari, în zări, în depărtări
Îmi amintesc de ce-am venit prin lume,
Şi-aştept hotarul marii întâmplări
Ce vieţii-n mod real, îi va da nume.

Privirea-ntâie-mi eşti... nu ştii c-o am
Când ochii-mi trec spre razele de soare...
Ştiindu-te vieţii ca balsam...
Eternităţii, lacrima-mi de soare...

sâmbătă, 7 iulie 2012

Drumuri prin înstrăinare

De-atâta timp priveam în miez de noapte
Spre orizont să desluşesc lumini
Ce-ar fi putut să-mi spună care fapte
M-au tot trimis în lume, prin străini.

Din întrebări, răspunsuri şi dileme,
Din paşi bătuţi şi răsbătuţi pe loc,
Am învăţat că n-am de ce mă teme,
Că pot să trec prin apă şi prin foc.

La ceasul când se-mparte noaptea-n două
Şi timpul schimbă vârste-n calendar,
Eu vin să spun că-ncepe-o vreme nouă
De dincolo de-al gândului hotar.

De-atâta timp priveam, tăcut, în noapte
Să pot să văd bezmetice lumini
Când mă-ntrebam, mai mult plângând, în şoapte,
De ce mă simt purtând în sânge spini?

Şi tot ce spun se crede-a fi totuna
Şi câteodată pare ireal,
Că nu accept în nici un fel minciuna,
Că nu percep absurdul ca normal.

Ce-ar fi de spus las greu să se-nţeleagă
Deşi privesc mereu spre orizont,
Dar chiar şi când simt timpul că mă neagă
Nu dezertez, rămân pe-al vieţii front.

Veni-va iarna peste restul lumii,
Veni-vor vremuri grele peste toţi
Să mergem deci, este destul că unii
Bat pasu-n loc şi se tot vor roboţi.

marți, 3 iulie 2012

Plecare devreme

Oricâte poveşti mi s-ar spune,
Rămân cu-nţelesul întreg,
Eu nodul nu-l tai, ci-l dezleg,
Urmează şi vremuri mai bune!

Iar unii îmi spun că-i aiurea,
Legatul se face pe veci,
Sunt nopţile scurte şi reci,
Iar ziua se-aprinde pădurea.

Şi-i vremea când toate se-ntâmplă,
Când suflete mor sau decad,
Când apele fug de-al lor val
Şi-nfipte-s cuţite în tâmple.

E grea, tot mai grea aşteptarea
Când totul devine-nţeles,
Când viaţa e parcă-n regres,
Dorită fiind răzbunarea.

Mi-aduc în prezent amintirea
Absurdele fapte de azi
Şi-mi spun: “Eşti absurd de-ai să cazi!
Căderea nu-ţi e împlinirea!”

Departe de-aş fi ar fi bine,
Aproape de stau fac prăpăd,
Mi-i dat să spun tot, să prevăd
Că unii-şi doresc să dezbine.

Eu nu mai pot azi fi departe,
E lupta prea mare, e-n toi,
Spun unii c-ar fi chiar război,
Eu ştiu că ei merg înspre moarte.

Şi orice ar fi şi s-ar spune
Acum am curaj, nu mă tem,
De vorba ce parcă-i blestem
Când ard şi devin un tăciune.

Iar lumea trăieşte-n dileme,
În ură, desfrâu şi păcat,
Cuvântul degeaba e dat,
Şi nimeni nu-şi face probleme...

Eu trec spre plecarea-mi normală...
Nicicui nu mai dau socoteală...