sâmbătă, 28 decembrie 2013

Ne suntem noi

Noi suntem două capete de lume
Unite într-un arc spre infinit,
Mulţi cred ca şi avem acelaşi nume,
Şi trăitori pe muchii de cuţit.

Am rătăcit prin viaţă multă vreme,
Şi-am închinat pocale cu pelin,
Multe nimicuri ne-au creat probleme
Ca să cunoaştem viaţa pe deplin.

Veneam spre tine şi veneai spre mine,
N-aveam grăbiţi de neopritul ceas
Şi, ne-mpăcaţi, uitam a ne abţine,
A ţine seama ce ne-a mai rămas.

Am fost şi orbi de-atâta strălucire,
Când totul de părea nelimitat
Şi nu credeam că şi o izbândire
Ne poate fi cădere în păcat.

În pieptu-ne, o muzică astrală,
Când ne-am găsit deodată s-a pornit
De-atunci zburăm în doi și verticală
E calea-nspre eternul infinit.

Am evadat spre o dimensiune
Şi Edenul ne este punct final.
Voindu-ne-mpreună, putem spune:
Iubirea ne-aparține integral.

miercuri, 11 decembrie 2013

Rolul, prin efect

Azi am ajuns să văd ce nu se vede,
Să spun pe nume gândului ascuns,
Să văd cum moartea-n mine se repede,
De parcă eu îi sunt îndeajuns.

Eu ştiu că s-a tocmit, la ceas de seară
Şi că sunt preţ care s-a vrut plătit,
Căci dacă am să ies în primăvară,
Cu nici un chip n-am să mai fiu oprit.

Nu trag de timp, dar n-am nici timp de joacă,
Nici să mai dorm, şi nici să lenevesc,
Şi trag de clopot, bat pe seară-n toacă,
Tot dând de veste miez, de zi, ceresc.

În contra unui fel ciudat de viaţă
Mă pun din nou, aşa cum m-am mai pus,
Tai drum, încrezător, prin nori de ceaţă
Privind mereu în faţă şi în sus.

Văd umbrele cum fug în miez de noapte,
Deja ştiu cum, şi când, şi unde-ajung,
Şi cum îndeamnă visele spre fapte
Sau cum firescul vieţii îl străpung.

De multe ori, nevrut, le stau în cale,
Sau ţinta lor devin, cobai uman,
Ca să percep ideile formale
Ce dă, oricui, doar zbatere în van.

Le-am învăţat... şi pot să spun ce arme
Le sunt, întotdeauna, de folos,
Când întâlnesc o minte care doarme
Şi-o pot întoarce, prea uşor, pe dos.

Chiar niciodată nu mă pun pe fugă
Ce dincolo, de însăşi ei, nu văd,
Ori cred iubirea că, de fapt, subjugă,
Şi numai calea lor o întrevăd.

Puţin mai dorm, şi mintea mi-o ţin trează,
Mai mult atent la adieri de vânt,
Şi tot atent la ziua ce urmează
Şi-al ei prim gând, şi-ntâiul meu cuvânt.

Viaţa mi-o ştiu, e mai mereu amară,
Şi-s vinovat şi eu, o spun, direct,
Dar va veni-n curând o primăvară
Pusă pe rol prin chiar al ei efect.

marți, 3 decembrie 2013

Pasul, ca însemn

Mi-a fost viaţa ce mi-a fost,
Mi-a fost cu rost şi fără rost,
Azi chiar îi văd un alt contur,
Nevinovată de sperjur.

Mi-a dăruit şi mi-a luat
Să uit ce trebuia uitat,
Azi, într-un fel, convingător,
Îmi dă avânt să pot să zbor.

M-a dus în sus, m-a dus în jos,
Fără folos ori cu folos,
Azi pleacă iarăşi pe un drum
Ivit din resturi şi din scrum!

Mi-a dat puţinul îndeajuns
Să văd şi ce-i de nepătruns,
Azi, hotărâtă, pune iar
Un mare semn în calendar!

Mi-a dat nectar, mi-a dat pelin,
Să vreau să-i ştiu sensul divin,
Azi, printr-un nerostit cuvânt,
Mi-arată rostul pe Pămant!

A fost candva întâiul pas,
Al treilea doar mi-a mai rămas,
Azi îl păşesc, mi-e dat să-l ştiu...
Venit firesc, deloc târziu.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Prevestita clipă

Mă ştiu venit cândva, în lumea-aceasta,
Printr-un firesc al firii omeneşti,
Când nu căzuse peste noi năpasta
Trăirii după reguli nebuneşti.

Încet, încet, venind dinspre departe,
Făcându-mi drum mereu spre nicăieri,
Mă-ndrept, ireversibil, înspre moarte,
Aşa cum cum azi se trece înspre ieri.

Zâmbind, privi-voi cerul într-o seară,
Şi ochii-mi vor fugi spre răsărit,
Să văd dacă voi trece-n primăvară,
Ori iarnă îmi va fi la nesfârşit.

E prea târziu să îmi întorc privirea,
E necesar să cred în viitor,
E necesar să spun că doar iubirea,
Trăind-o, îmi dă dreptul să nu mor...

În iarna-aceasta, fi-vei mai săracă,
Îţi spun acum, dar ştiu că nu mă crezi...
Pe cel ce-a fost şi ti-a tot spus că pleacă...
Ţi-l vei dori... vei vrea să-mbrăţişezi...

Atunci vei şti că te-ai perdut pe tine
Fugind gonită spre un rai minţit,
Spre ceea ce-ţi ziceau că e mai bine
Acei ce ani şi ani te-au hăituit.

luni, 11 noiembrie 2013

E prima noastră toamnă...

E prima noastră toamnă... ne-a găsit
Înfricoşaţi, nevindecați de toate...
Să ne îmbrățişăm definitiv
Ne spune... Şi şopteşte: Pân’ la moarte!

Am mers pe-atâtea căi demonizate,
Şi împotrivă ni-i întreaga lume...
Acum ne suntem actualitate,
Şi-avem deja,-ntr-un fel, acelaşi nume.

Aşa a fost să fie... prin cuvânt,
Să desluşim ce va urma în fapte,
Şi chiar banal de-a fost, ni-i legământ,
Pecetluit de noi în prima noapte.

Ţie mă-nchin de-acum întru vecie,
Şi-mi este dor de toamna următoare,
Ce va putea depune mărturie
Că doar iubirea e nemuritoare.

N-ai să te-ntorci, vei merge acest drum,
Te vei schimba şi ştiu cum o să fie,
Şi că această toamnă de acum
E semn real de nevinovătie.

E prima noastră toamnă împreună,
Ne-a adunat din drumurile noastre,
Spunându-ne că vine vremea bună,
Sfârşit fiind timpul marilor dezastre.

Ni-i cerul martor, martor ne va fi,
Şi călăuză înspre mai departe,
Prin ceea ce-mpreună noi vom fi,
Trăind aici şi dincolo de moarte.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Rugă zorilor de zi

Din tot ce am, din ceea ce mi-e viaţa,
Cu zorii care vin deja vorbesc,
Fără s-aştept să vină dimineaţa,
Lor, numai lor, le spun că te iubesc.

Şi nu le cer să ducă vorba-n lume,
Nici nu-i întreb de-i bine sau e rău,
Doar ei te ştiu, cu nume şi prenume,
Că-i rog să-ţi lumineze drumul tău.

Şi-i rog să spele urma de tristeţe
Dacă îţi dă târcoale uneori,
Când ea întâia vrea să-ţi dea bineţe,
Ca s-o urmezi şi ochii să-ţi cobori.

Prin tot ce sunt, prin tot ce îmi e viaţa,
Simt zorii vieţii, care se ivesc,
Şi văd că-ncet se risipeşte ceaţa,
Şi ştiu că e firesc să te iubesc.

joi, 24 octombrie 2013

Simţitu-mi simţ

Mă simt ciudat fără să-mi am motiv,
Mă simt absurd fără să ştiu şi cum,
Şi simt că un butoi cu exploziv
De cineva e pus, din nou, in drum.

Mă simt, simţind, pornind un uragan
Care să rupă ultimul catarg,
Care să pună piedică, un an,
Ieşirii fastuoase, iar, în larg.

Mă simt ştiind, cu nume de-mprumut,
Sortit a fi un fulger orbitor,
Pe cel ce m-ar ucide c-am văzut
Cum vrea să fie timpul viitor.

Mă simt fiind câteodată scut,
Iar alteori un simplu gând intrus,
Prea cunoscut dar şi necunoscut,
Când adevărul e o vorba-n plus.

Mă simt dorit un biet nevăzător
Şi surd, şi mut, şi prea puţin gândind
Când trec prin foc şi nu mă las să mor,
Şi nu trăiesc doar să mă ştiu trăind.

Mă simt ciudat, fără să am motiv,
Mă simt absurd fără să ştiu şi cum,
Că simt acel butoi cu exploziv
Deja-i aprins... Şi spusa mi-o asum!

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Înţelesul înainte

Ca să-nţelegi, nu trebuiesc cuvinte,
E doar firescul ce va fi firesc,
Prin care muritorii nemuresc,
Mergând pe totdeauna înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici ceasul să uite lung la ceas
De nu cumva în urmă a rămas,
Ci doar să vrea sa meargă înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
E necesar doar ţie să îţi fii,
Să vrei să vin pe drumul care vii
Ca amândoi să mergem înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici gândul că sunt unii ce privesc
Şi, în absurdul lor, se tot gândesc
De ce am vrea să mergem înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici nu-i nevoie cineva a şti
Că ne-am ştiut în ochi a ne privi
Şi ne-am unit un drum spre înainte!

Până în zori, ne va fi timp destul...
Să nu ne mai gândim la moarte,
Să ne gândim spre mai departe,
Pe drumul drept, nicicum printr-un recul...

vineri, 20 septembrie 2013

În consens cu azi

Eu nu mă mint, nu mă întreb nimic,
Las viaţa în reperele-i concrete,
Deşi mi-ar fi uşor să o complic
De-aş da putere apei să mă-mbete.

Iluziei pierdute îi dau sens
Şi-o văd ca fiind răspuns, nu provocare,
Ştiind că timpul nu îmi e-ndeajuns,
Să-l ţin ascuns în altă căutare.

Accent acut dau simţului acum,
Chiar dacă îi stă gândul împotrivă,
Chiar dacă-mi ies cărările în drum
Spunându-mi despre mersul în derivă.

Ciudat cumva, deşi chiar e normal
Am şi puterea ultimei dorinţe,
Chiar şi atunci când ea, paradoxal,
Lasă urmari şi are consecinţe.

Când spun că nu-i nimic întâmplător
Întâmplător mă şi gândesc departe,
Că, într-un fel, va trebui să mor,
Ca să termin de scris încă o carte.

Eu, cel de ieri, sunt trist şi tot mai trist,
Dar cel ce sunt acum nu se-ntristează,
Tristeţea-mi dă puterea să rezist
Pentru-a trăi şi ceea ce urmează.

Cunosc mai multe decât tot ce ştiu,
Mă simt bătrân în haina-mi omenească,
Dar nu-mi e gândul că e prea târziu
Pentru o viaţă nouă şi firească.

duminică, 1 septembrie 2013

Tu lumină, lumină

Ai plecat spre lumină şi revii ca lumină,
într-o noapte senină.

Îţi spun vorba simţirii,

nu îmi eşti o nălucă,
ce te doare mă doare, şi-mi e dorul de ducă...
Când ţi-e bine, mi-e bine...
Şi mereu sunt cu tine, tot mereu lângă tine,
Şi te simt parcă-s eu, şi eşti toată în mine.

Tot mai clar se văd toate,
mai aproape-i urmarea,
dorul meu îmi dă veste
că-i a-proape schimbarea,
de a fi cea de pururi, întru tot, totdeauna,
de a-ţi fi cel ce sunt, tot mereu şi într-una.

Îţi privesc adormirea,

la trezire-s de faţă
peste zi, peste noapte,
de pe-acum pentru-o viaţă...
Şi-am plecat pe lumină, şi te-aştept mai senină,
să ieşim la lumină.

marți, 13 august 2013

Portret de lume

Minciuna azi e rege, stă la masă,
Toţi oamenii în jurul ei roiesc,
Mulţi uită să mai meargă pe acasă,
Iar alţii cred că doar aşa-i firesc.

Despre cei sfinţi vorbesc cei cu păcate,
În faţa celor mulţi să pară sfinţi,
Voindu-şi lor să-şi poată da dreptate
Că sunt părinţi pentru ai lor părinţi.

Sunt judecaţi cei ce-şi cunosc greşeala
Lăsaţi în pace sunt cei vinovaţi,
Şi chiar când e absurdă socoteala,
La întrebări chiar şi cei morţi sunt luaţi.

Ne luminează cei ce văd lumina
Doar dacă-n nori e soarele ascuns,
Cei ce găsesc apusurilor vina
Că se grăbesc şi ei n-au timp de-ajuns!

Acei ce-s mulţi şi spun că ştiu de toate,
Pe cei ce ştiu ce spun îi fugăresc,
Valoare dând doar datului din coate,
Cumva, înnobilat, de-un ras grotesc.

Sunt tot mai mulţi ce se doresc la masă,
Nici nu le pasă că sunt doar lachei,
Şi nici de viaţa lor nu le mai pasă
Crezându-se ei înşişi dumnezei.

Se tot rostesc şi se tot scriu cuvinte
Despre ceea ce ar putea fi sfânt
Şi scrie cu nesaţ cel care minte
Pentru a fi un “ceva” pe Pământ.

Pe la biserici, unii, vindecarea
Şi-o vor, prezenţa zi de zi făcând,
De parcă totul îşi doresc urmarea
A tot ce-i pun, lui Dumnezeu, în gand.

Firescul nu mai poate să se-ntâmple
Pus sub consemn de cei ce văd firesc
Să îşi ascundă albul de la tâmple
Ca să se-ntâmple ceea ce-şi doresc.

Şi-aşa minciuna ia în stapânire
Întregul neam, ce-şi zice, omenesc,
Lăsându-l chiar pe om în părăsire,
De-a dreptul rob acestui trai prostesc.

luni, 12 august 2013

Tăcând, văzându-te

Toată lumea vede... Şi se vede...
Mi-este mie dat să văd mai mult,
Îţi şi spun... Şi poate mă vei crede
Că te văd şi-n vorbe când te-ascult.

Nu găsesc cuvinte... N-au valore,
Nu pot spune cum te văd că eşti,
Dar, tăcând, te văd înfloritoare,
Tu poate nu crezi că înfloreşti.

Toată lumea spune: “Timpul trece!”,
Tu o crezi şi te şi vezi trecând,
Te şi vezi trecând prin toamna rece,
Şi te vezi precum îţi eşti în gând.

Dar te văd în zi, te văd în noapte,
Spusele, când dormi, ţi le aud,
Şi-ndrăznesc să-ţi spun, tot timpu-n şoapte,
Că ţi-e trupul mlădios şi crud.

Poti să-ţi ai o mie de motive,
Poţi să-ncerci să mă convingi, oricum,
Văd realităţi definitive,
Şi te vad pe tine, cea de-acum.

Îţi mai spun, în treacăt, “Eşti frumoasă!”,
Altceva nu cred a fi-ndeajuns
Orişicum cuvintele m-apasă,
Se rostesc prin fapte, pe ascuns.

Trece timpul, da, se schimbă toate,
Încă te gândeşti că-mbătrâneşti,
Pentru cei mai mulţi aşa e, poate,
Însă tu, tot mai frumoasă eşti.

Te privesc şi văd ce nu se vede,
Văd în tine timpul viitor,
În ceea ce cred mă pot încrede,
Şi în tine cred până-am să mor.

Şi văd timpul timpurilor noastre,
Şi te văd pe tine înflorind,
Văd seninul zărilor albastre
Şi, firesc, viaţa ta rodind.

sâmbătă, 10 august 2013

Neştiută, întrebarea

Dacă-aş şti ce-i întrebarea,
I-aş găsi oricând răspuns...
Azi răspunsul e-ncercarea
De-a-i da vorbe îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,
Nu există mic şi mare,
Nici bogatul nu-i bogat,
Nici dorinţa nu-i păcat.

Dacă-aş şti că întrebarea
Are numai un răspuns,
Nu m-ar mai mira mirarea
Că nu-l ştiu îndeajuns.

Dincolo de nori, de soare,
Timpul stă în aşteptare,
Nici ce-a fost nu-i cum a fost,
Ce-i acum îşi are rost.

Dacă-aş şti când întrebarea
Se vrea fără de răspuns,
Aş lua, cumva, urmarea
Ca firească şi de-ajuns.

Dincolo de cer, de soare,
Omul, om fiind, nu moare,
Nici ce-i mic, nu este mic,
Totu-i tot, restu-i nimic.

duminică, 4 august 2013

Dovada de mărturisire

Iau adevărul drept dovadă... Nu-s cuminte
De-ar fi să-l pun pe-al vorbei calapod,
Nu-mi judec fapta, spun ce-mi vine-n minte
Şi trec direct prin ape, pe sub pod.

Când haina hotărârii-mi vine bine
Mă-mbrac în ea fără să zăbovesc,
Prea bine ştiu că mie-mi aparţine,
Şi nu mă tem de datu-mi omenesc.

De am un gând în vorbă-l pun degrabă,
Nu-mi caut timp spre a mă răzgândi
Aşa cum tac, să nu mă aflu-n treabă
Crezând că e firesc şi a minţi.

În fapte mă privesc, îmi sunt oglindă,
Nu pot să le privesc fiind altfel,
Ştiu bine, date sunt să reaprindă
Lumina ce m-arată-a-mi fi model.

Şi-mi pun dovada, simplu, la vedere,
Şi nu m-ascund, n-am timp să mă complic,
E indirect verdict, deşi-i părere,
Nici eu în faţa ei nu zic nimic!

vineri, 2 august 2013

Spre-ntors de dus

Mă tot întorc, în viaţa mea, umil,
Cuprins de ne’nţeleasa-mi indecenţă,
Tratată cu un fel de somnolenţă,
De a mă şti, cumva, copil.

Pretenţii n-am, nu cer sa fiu plătit
Pentru că lupt şi vreau să fie bine
Să nu văd omul decăzut în sine
Trăind altfel decât îi e sortit.

Nu mă abţin, nu-ncerc să mă conving,
Am argumente şi-mi găsesc motive,
Credinţei mele, ce-i definitive,
Că adevăru-nvinge, şi-am să-nving!

Prin legea lumii, mulţi mă văd sărac
Şi-i tot aud vorbind de-o bogăţie,
Uitând trecutul care, chiar se ştie,
N-a vrut să facă orişicui pe plac.

Eu ştiu ce sunt, şi ştiu de unde vin,
Şi unde merg, şi unde pot ajunge,
Şi ştiu că munţii tot îi voi străpunge
Pentru-a aduce drumul în destin.

În lumea mea sunt mare şi sunt mic
Fără să-mi pese că, sub carul mare,
Mă pun chiar dacă din îndepărtare
Unii îmi spun că singur mă complic.

Şi-aici la fel, văzut ori nevăzut,
Mă lupt cu mori de vânt pierdute-n ceaţă,
Pentru a orişicui firească viaţă
De-şi simte drumul, altfel, abătut.

În mine mă întorc şi sunt cum sunt,
Ca orice om, simţind că orice rană,
Redefinind condiţia umană,
Dă bucuria vieţii pe Pământ.

joi, 1 august 2013

Dacă încă, încă...

Dacă încă mai există
cei ce cred că doi e doi
Ca întreg firesc al vieţii
până chiar spre cea de-apoi,
Încă mai avem o şansă
de-a trăi în mod real
Adevărul ce dă forţa
de-a fi val şi de-a fi mal.

Dacă încă mai există,
cei ce dau clipei temei,
Regăsind în fapta firii,
ca urmare şi pe trei,
Încă poate, omenirea,
să privească-n viitor,
Acceptând, fără tăgadă,
că iubirile nu mor.

Dacă încă mai există
cei ce merg, în doi, la pas,
Prin deşertăciunea vieţii,
când doar ea le-a mai rămas,
Încă se mai poate spune
că prezentul e etern
Şi dezmăţul fără margini
are un picior de lemn.

Dacă încă mai există
cei ce albul îl văd pur
Doar când nu-i atins de negrul
ce-i stă totuşi împrejur,
Încă vom găsi puterea
de-a vrea a ne curăţi,
De-a trăi şi restul vieţii,
fără-a ne mai murdări.

Dacă încă mai există
cei ce-n urmă nu privesc
Şi de “doi” nu le e temă,
pe “unu” nu-l prea-măresc,
Încă viaţa-şi are dreptul
de a nu-şi dori muri,
Încă-şi are omul sensul,
de-a trăi şi de-a iubi.

marți, 30 iulie 2013

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Că să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând din drumul drept o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi stiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-as putea vorbi cu moartea
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

luni, 29 iulie 2013

Păcatul ca jalon

Nu-i păcat păcatul ce se vede,
E doar umbra unui alt păcat
Care semne dă celui ce crede
Că destinul poate fi curmat.

Între totdeauna şi de-a pururi
Stă acum prezent şi ideal
Bine-ncorsetat de vagi contururi
Ce îl fac trăit în mod real.

Între mai târziu şi niciodată
Adevărul stă încorsetat
Aşteptând o faptă întâmplată
Care să-l arate-adevărat.

Doar perfectul dă un un fel de formă
Visului voit întruchipat,
Însă-i o minciună grea, enormă
Ce sfârşeşte printr-un greu păcat.

Şi, de nu se-nvârte roata vieţii,
Cum se vrea şi nu cum îi este dat,
Unii pleacă, pe sub umbra ceţii,
Pe un drum de Dumnezeu uitat.

joi, 25 iulie 2013

Cădere şi decădere

În Ceruri stau furtunile să cadă,
Dar oamenii se-aşteaptă cu zăpadă,
Insa va fi altfel, chiar pe măsură
Va ninge cu cenuşă şi cu zgură...

Iar oamenii, aici, fug de cuvinte,
Se ştiu pe ei şi chiar şi gându-i minte,
Se-arată tuturor plin de iubire
Lăsându-se seduşi de amăgire.

Doar ei contează, restu-i doar să fie,
Se cred bogaţi, scăpaţi de săracie,
E important doar ce e la vedere,
Se vor văzuţi ca oameni cu putere.

Şi se adună norii, stau grămadă,
Mulţi se aşteaptă pe Pământ să cadă
Dar sunt prea plini de ape-ngândurate,
Şi norii azi sunt plini doar de păcate.

Aproape tot se pune in balanţă,
Şi totul e văzut cu aroganţă
Că plini sunt toţi acum de-nvăţătură,
Cu tâlc pierdut, trecând din gură-n gură.

Nimic nu-i nou, se spune “vechi îs toate”,
Se spun poveşti, se dă vârtos din coate,
Găsit ca vinovat e cel ce moare
De cei, ce-n vorbe doar, de toţi îi doare.

În Ceruri stau nori grei, gata să cadă,
Dar omul nu mai are timp deloc să-i vadă,
De vorbele se scurg printre cuvinte,
Şi multe vorbe sunt... Şi mult se minte.

miercuri, 24 iulie 2013

Ia-mă, lasându-mi-te!

Lasă-mi-te-acum, şi te priveşte,
Când privirea-n ochii mei ţi-o prind,
Când firescul mă îndreptăţeşte
Focul vieţii tale să-l aprind.

Ia-mă, cum vrei vrea, ia-mă în tine
Prin ceea ce sunt îţi aparţin,
Astfel ţie te redai prin mine
Şi dai vieţii noastre sens deplin.

Lasă-mi-te-acum să pot străbate
Drumul pân' la Cer şi înapoi,
Ca, în tine fiind, să poţi răzbate.
Printre-atâtea valuri de noroi.

Ia-mă, cum vei vrea, cu-ntreagă viaţă
Să-ţi treci timpul în a te-mplini,
Eu să pot, la ceas de dimineaţă,
Să-ţi redau corola de lumini.

Lasă-mi-te-acum, pe totdeauna,
Să îmi fii ce dat îţi e să-mi fii,
Iar dacă nu pot să-nving furtună
Tu să mă renaşti, născând copii.

Ia-mă, cum vei vrea, şi mă păstrează
În eternitatea care-mi eşti,
Poţi s-adormi, iubirea-mi te vegheză...
Tu, pe amândoi, ne nemureşti...

duminică, 21 iulie 2013

Însemn prin întâmplare

Atâtea vremuri s-au lăsat trecute
Ca s-auzim de noi întâmplător,
Venind din două lumi necunoscute
Cu gândul către timpul viitor.

Întâmplător, ca fără de motive,
Din amintirea ta mi-ai povestit
Fapte ce mie-mi sunt explicative
Pentru ce ce sunt şi ce am devenit.

Fără motiv, credeam, din întâmplare,
Eu ţi-am vorbit de ce putem fi noi,
De-a faptelor, urmări, împlinitoare
Şi despre tot ce va urma apoi.

Şi-a început, aşa, prin amănunte,
Drumul pe care mult va fi de mers,
Drum spre-naltul crestelor cărunte,
În care tu-mi vei fi un Univers!

Acum păşim, şi pare la-ntâmplare,
Spre fapte noi şi clipe de trăiri,
Ce, se vor fi, prin tine, o urmare,
Pecetea marii noastre împliniri.

Şi eu îţi sunt ceea ce mi-eşti tu mie,
Şi-aşa vom fi, urmând a ne tot fi,
Întâmplător, cumva, deja se ştie
Şi-aşteaptă doar, noi doi, a-l defini.

duminică, 7 iulie 2013

La final, anonim

Alo!
Formaţi vă rog, la întâmplare
Oricare număr vreţi… Vă rog formaţi...
Vă caută un om ca orişicare,
Pierdut în lumea celor trişti, uitaţi.

Oriunde veţi suna vă va răspunde
Un nume tot la fel de anonim...
Aş vrea să-i spun că nu mai pot ascunde
Destinul meu din vremea ce-o trăim.

Alo?...
Vreţi totuşi să mă ştiţi şi după nume?
Numiţi-mă cu-n nume-al nimănui,
Gândiţi-vă că-i mare-această lume
Şi nimeni n-are doar un nume-a lui.

Alegeţi A... vă este la-ndemână...
Sau E, sau I, sau mai uitatul U,
Pe mine doar tăcerea mă îngână,
Avându-mi dreptul de a-mi spune Nu!

Alo!...
Nici unul nu e liber? Nu răspunde?
Mai încercaţi, vă rog, mai încercaţi...
În suflet o speranţă îmi pătrunde,
Sperând că toţi sunt doar prea ocupaţi.

Acum că, totuşi, v-am răpit o clipă
Şi mi-aţi răspuns, deşi nu mi-aţi vorbit,
Vă recunosc... eu v-am sunat în pripă,
Să spun că plec, din lumea mea, grăbit...

duminică, 16 iunie 2013

Condiţia de a refuza

Azi îmi refuz o ultima dorinţă
În ceea ce mereu am tot crezut,
Şi-mi las orice speranţă în trecut,
Ucisă, umilită-n neputinţă.

Refuz de pe acum orice-ntrebare,
Nu vreau să mai aud vreun răspuns,
Ceea ce ştiu îmi este de ajuns,
Nimic nu-i vechi, nimic nu-i nou sub soare.

Refuz să mai vorbesc de omenie,
De ceea ce-nţeleg ori nu-nţeleg,
De ceva-i spart îl iau ca un întreg
Ce spart mi se arată numai mie.

Refuz chiar să privesc spre înainte,
Nu mai privesc deloc spre orizont,
Să nu aduc cumva vreun afront
Celor ce-mi spun că nu prea sunt cuminte!

Refuz orice situaţie reală,
Părerea pentru mine o reţin,
Prefer să îmi duc viaţa clandestin
Prins de idei la mare-nghesuială.

Refuz a fi doar o utilitate,
De a fi bun doar ca un ajutor,
Iar la nevoie ţap ispăşitor
Chiar pentru cele ce vor fi-ntâmplate.

Refuz orice, îmi e destul o rană,
Refuz dar nu mă las deloc înfrânt,
De-ar fi să mor şi-n ultimul cuvânt
Vorbesc despre condiţia umană.

miercuri, 12 iunie 2013

Lume fără timp

Nu mai există timp... S-a sinucis
Luptându-se cu morile de vânt,
Şi chiar şi noi, luptând, ne-am compromis,
Crezându-le că ne vor da avânt.

S-a sinucis, dar a premeditat,
Căci s-a lăsat întâi a fi pierdut,
Abia apoi, ştiind că l-am uitat,
Ne-a pus în faţa umbre din trecut.

Văzându-ne trăindu-l imatur,
N-a vrut să ne mai pună întrebări,
Doar s-a purtat altfel, absurd şi dur,
Când ne-a ştiut mergând pe trei cărări.

În tentativa-i ultimă de-a fi
Al faptei noastre martor şi reper,
Ne-a întrebat cum vom putea trăi
De tot ce vrem, îl vrem picat din cer?

Acum e mort dar tot ca vinovat
Îl văd mai toţi ce fapta-şi preamăresc,
De ceea ce cândva va fi-ntâmplat,
Chiar şi de gândul lor neomenesc.

Acum e mâine şi trăim ca ieri,
Nu ne-am născut, dar ştim că vom muri,
Pe umeri ducem gânduri ca poveri
Şi ne minţim că nu putem iubi.

Nici traiul nu ni-i trai, e mort de mult,
Unul pe altul ne avem cobai,
Analfabetu-i necitit dar cult
Şi singurul ce va ajunge-n Rai.

Acum nimic nu e întâmplător,
Departele e numai un cuvânt
N-avem trecut, n-avem nici viitor,
Dar nici prezentul nu ne este sfânt.

Nu mai există timp... S-a sinucis,
Înfrînt n-a fost, doar n-a mai vrut război,
Noi mai trăim, deşi ne-am compromis
Dar cine ştie ce vom face noi?

Avutul dor

Sunt om, deci sunt şi eu un Univers,
De-aceea mă şi simt universal,
De-aceea merg oriunde am de mers
Şi omul îmi e drag şi-mi e egal.

Nu-mi port tăcerea ca pe-un talisman
Ca să mă ştiu de toţi bine văzut,
Nici nu vorbesc, cum unii fac, în van,
Doar ca s-arăt că nu-s un om tăcut!

Sunt cel ce sunt şi-mi las cuvântul spus,
Nici nu-l grăbesc, nici nu îl domolesc,
Şi nici de timp nu mă mai las sedus
Când vrea să-mi ceară să îmbătrânesc.

N-am teamă dacă cerul e-norat,
Ştiu că în zori va fi din nou senin
Şi mai curat. De ploaie fiind spălat
Pot să prevăd furtunile când vin.

Sunt om, ca om am multe întrebări
Ce-şi au şi dau la altele răspuns,
Am drumuri şi-o mulţime de cărări
Şi nu am timp să fac ceva pe-ascuns.

Nu-mi este greu, dar nici nu-mi e uşor,
Să spun ce simt când mulţi mă izgonesc,
Să spun cuiva că tot mai am un dor...
Să fiu copil când spun că nemuresc!

luni, 27 mai 2013

Tăcut, întîrziind

E linişte şi s-a făcut târziu...
Încerc să scriu şi-ncerc să ştiu ce scriu...
Cu sufletul atât de plin mi-e greu...
Mă tot întreb: de ce acesta-s eu?

E vremea lumii dusă spre pierzare,
Şi tot mai mulţi se sting, nevinovaţi,
Spre ce-i mai rău atâţia au chemare,
Cei ce sunt buni sunt tot mai mult uitaţi.

E frig în case, mor bătrâni de foame,
Copiii mor ucişi de-ai lor părinţi,
Şi deznădejdea-i pusă în reclame
Iar cei mai răi se vor al lumii sfinţi.

E grea tăcerea... dar încerc să tac,
Oricum, altceva nu mai pot să fac...
Cu sufletul atât de plin mi-e greu...
De ce mă vreţi tăcut, aşa, mereu?

E prea-ncărcat altarul suferinţei,
S-a adunat tot ce-i mai anormal
Şi-n plânsu-ndurerării şi nefinţei
Uităm să mai trăim în mod real!

Când clopotele bat, nu-i de-ndoială
Că timpul trece totuşi peste noi...
E de ştiut, vom da o socoteală
Aici dar şi în vieţile de-apoi!

E linişte şi s-a făcut târziu...
Încerc să scriu dar nu ştiu ce să scriu...
Şi tac deşi îmi este greu să tac,
Şi-mi este greu cu mine să mă-mpac!

Prin lume, ca din întâmplare

Din lumea ce-şi trăieşte întâmplarea,
Culeg răspunsuri, aflu întrebări...
Şi, câteodată, îmi surprind mirarea
Că-şi uită-ndepărtarea-n depărtări.

Aşa cum sunt, eu cel plecat prin lume
Mă reîntorc, nicicând ca un fugar,
Şi nici ascuns sub masca unui nume
De care nimeni n-ar avea habar.

Însă mă-ntreb de unde plec şi unde
Mă voi întoarce când va fi firesc,
Dar întâmplarea lumii nu-mi răspunde,
De parcă-ar vrea, cumva, să mă opresc.

Eu dau răspunsuri celor ce mă-ntreabă,
Deşi ei înţeleg ceea ce vor
Şi-mi pun în cârca, în nespusă grabă,
Un alt trecut şi viitorul lor.

Mereu, din praful unor amănunte,
Pe mine-i necesar să mă refac,
Ca neclintit să stau precum un munte,
Indiferent cui nu îi sunt pe plac.

Prin lumea ce-şi trăieşte întîmplarea
Sunt un răspuns cumva întâmplător,
Nu ştiu de ce, dar mare-mi e mirarea,
Când spun că dat nu îmi mai e să mor.

vineri, 17 mai 2013

Naufragiat

Se scaldă în furtună zarea,
Nici umbrele nu mai au chip,
Se-apleacă peste sine marea,
Sfârşind pe-al malului nisip.

Lumina-i semn de depărtare
În noapte trăznetul dă veşti,
Şi vântul urlă tot mai tare,
Strivind destine pământeşti.

O scândură, în rătăcire,
Ca semn al unui vis uitat,
Pe-a valului nemărginire,
De ţărmuri s-a apropiat.

Punându-şi frica în cuvinte,
Un om stătea de ea lipit,
Şi se-ntreba cu luare-aminte,
Dacă e-n vis, ori s-a trezit.

"E-aşa-ntuneric... mare-i marea...
Toate se zbat neîncetat...
Şi-ndepărtată-i depărtarea
Când rostul vieţii-i demolat.

Timpu-i trecut... destinul cere
O nouă zi de început,
Trecutul e doar o părere...
Deja-i tăcut, deja e mut!"

sâmbătă, 11 mai 2013

Tainici, fără taine

Dezbracă-te, nu îţi mai şade bine
În haina roasă de singurătate,
Şi nu te ruşina tocmai de mine,
Trăirii clipei dă-i întâietate.

Nici eu, nici tu, de stăm în aşteptare
Nu vom putea să spunem vieţii, viaţă,
Neîmplinită-i doar o încercare
De a privi spre cer prin copci de gheaţă.

Lasă-mi privirea toată să te ştie
Când freamătu-ţi începe să-mi vorbească,
Şi când, tot el, în taină-ţi spune, ţie
Că e dator să te călăuzească.

În palme prinde-mi marea răzvrătire
Ce dă unirii noastre-nsemnătate,
Ce-n tine se transformă-n împlinire
A toate câte nouă ne-au fost date.

Lasă-te-aşa, nu îţi mai pune haine,
Nu-s de folos, măsura nu-ţi e bună,
Doar cei ce mint cred că există taine
Când mitei date vieţii-i spun arvună.

Dar viaţa ştie şi îl răsplăteşte
Doar pe acel ce-n fapte o trăieşte.

vineri, 19 aprilie 2013

Când mor părinții...

Când mor părinții mulți se-arată-n sine
Plin de dureri și mult înlăcrimați,
Și i-ar dori trăind înspre mai bine,
Spre a se ști cu toate împăcați.

Dar s-a ajuns a fi un act de scenă,
Ca să se-ascundă pasul următor,
Când intră interesul în arenă
Uitând de morți și de dorința lor.

Când mor părinții, se aleargă-n pripă,
Spre a avea câștig din truda lor,
Spunându-se că nu e de risipă,
Spunându-se c-așa e mai ușor...

Se scoate tot, din casa lor afară,
Nici nu cobtează ce a fost frumos,
Trecutul este parcă de ocară,
Uitarea lui se vrea cu mult folos.

De după cum e legea din vechime,
Și-atâtea generații s-a păstrat,
Bine ar fi, privind cu profunzime
Îndemn să fie, cum a fost lăsat:

Când mor părinții, nu le vinde casa,
Ceva ce lor le-a fost, ca Raiul, sfânt
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ.

Nu alerga, după averi, în goană...
Mai dă, de Paște, pe pereți, cu var
Păstrează-i albi, curați ca o icoană,
Ca tot trecutul să îți fie clar.

Scoate degrabă apa din fântână,
Să-i primenești izvorul cam secat,
Și amintește-ți când mergeai de mână,
Pe ulițele satului uitat...

Pe paturi pune scoarțele din lână,
Să-ți amintească joaca de copil
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Ca să-nțelegi ce-nseamă-a fi util.

Aprinde lampa, candela de seară
Adu-ți aminte vremuri ce au fost,
Când așteptai ca luna să răsară
Să poți avea visării adăpost.

Și lasa-te-n visare peste noapte,
Să simți al mamei gest mângâietor,
Văzându-ți tatăl care, pus pe fapte,
În zori, spre drumuri, e cutezător.

În zori, când te trezești, o lumânare
Pe la mormânt te du să o aprinzi,
Și, cu un simplu gest, de închinare,
Arată-le de ce nu vrei să vinzi.

Și ține minte casa părintească
E locu-n care timpu-l poți opri,
E vatra-n care vița strămoșească
A învățat că poate nemuri.

miercuri, 17 aprilie 2013

Requiem

Plutind sub zările neînturnate,
Cu trupul tău în zbuciumări de vis,
Un dor suprem de viaţă şi dreptate
Îmi este sacrul legămînt nescris.

Nu-mi este amintirea ta străină,
N-ai fost nicicând un nume anonim,
Acum eşti stea şi rază de lumină
Cu-acelaşi pământesc pseudonim.

Chiar dacă ai rămas numai un nume,
Pentru cei mulţi, firesc, necunoscut,
Eu, totuşi, şi acum te cred o lume
Trăind în forma timpului trecut.

În soarele ce mie mi se-arată
E chipul tău, din vremuri care-au fost,
Ce nu se întristeză niciodată,
Ce caută înfăptuirii rost.

Ţi-aud şi paşii drumurilor noastre
Merse-n demultul meu copilăresc
În căutarea florilor sihastre,
La vremea când, în taină, înfloresc.

Îngenuncheat în faţa umbrei tale,
Cu lacrimile mele drum îţi cer
Să regăsim, în Cer măcar, o cale
De-a căuta al lumilor reper.

sâmbătă, 9 martie 2013

Liber, foarte liber

Sunt om liber, foarte liber,
pot trăi sau pot muri,
pot iubi în miezul zilei
sau sfârşi în zori de zi,
sunt o simplă întrebare,
cu un complicat răspuns,
pot urca pînă la stele,
fără-a şti că e de-ajuns.

Sunt ca cerul nopţii, liber,
când mai jos şi când mai sus,
nimeni nu mă mai întreabă
ce-am făcut şi ce am spus,
sunt o simplă licărire
ce, mai toţi, cred că o văd
doar când viaţa-i o dilemă
şi le pare-a fi prăpăd.

Sunt om liber, foarte liber,
n-am ce da, n-am ce să cer,
ştiu ce-i viaţa, ştiu ce moartea,
am curaj să cred, să sper,
vin din marginile lumii,
însă eu n-o mărginesc,
în deplina-mi libertate,
n-am de ce să mă feresc.

Sunt ca fluturele care
simte ploaia după vânt,
simte vântul după forma
umbrelor de pe pământ,
caut boabele de rouă
ce, mereu, în zori de zi,
udă firul crud al ierbii
ce-şi doreşte a trăi.

Sunt om liber, foarte liber,
paşii singur mi-i măsor,
şi tot singur pot decide
dacă vreau sau nu să mor,
dacă merg spre mai departe,
dacă vreau să stau pe loc,
dacă vreau să fiu ca focul,
sau să ard cu totu-n foc.

Sunt aşa cum este firea
celor ce-şi doresc trăi
fără teama că li-i dată
datoria de-a muri,
sunt mai liber decât clipa
care ştie că a fost
şi-a dat timpului măsură,
şi a dat faptelor rost.

Sunt om liber, foarte liber,
sunt precum mi-e dat să fiu,
ştiu ce-nseamnă libertatea,
tot ce-nvăţ, învăţ să ştiu...

marți, 12 februarie 2013

Da, nu...

Spun unii că uşor le faci pe toate
De te fereşti să spui un Nu, un Da,
Că marele succes îl are Poate,
Ce orişicine-l poate accepta...

E greu, aşa-i, să crezi că-n astă lume
Nu pierzi nimic dacă mai spui şi Nu,
Oricărui rău să poţi să-i spui pe nume
Fără să creadă mulţi că rău eşti tu...

Oricât ai vrea să îţi găseşti motive
Nici dacă vrei, n-ai cum să spui doar Da,
Când toţi se folosesc de adjective
Să crezi că sunt mereu de partea ta...

Spun unii că de vrei să ai de toate,
Tot timpu, orice-ar fi, să spui doar Da,
Chiar dacă ştii deja că nu se poate
Aşa, să laşi, ceva, în urma ta.

E mai uşor să vezi că-n astă lume
Eşti răsplătit de uiţi să spui şi Nu,
De uiţi că eşti un om, nu doar un nume,
Fără să creadă mulţi că rău eşti tu...

Oricât ai vrea să spui că-ţi ai motive
N-ai cum să vrei să spui mereu doar Da,
Când numai cei cu gânduri posesive
Se-arată-a fi mereu de partea ta...

joi, 17 ianuarie 2013

Aceeaşi azi

Oricum te-ai îmbrăca, în faţa mea
Eşti dezbracată, nu porţi verighetă,
Şi eşti aşa frumoasă şi cochetă
Şi ştiu că vei rămâne tot aşa...

Te ascunzi de lume să nu vadă
Că trec anii însă nu îţi pasă,
Mie mi te-arăţi tot mai frumoasă,
Te vânez mereu, mereu mi-eşti pradă.

Vântul te aduce înspre mine,
Şi la fel, ca altădată, viaţa,
Ne uneşte gândul dimineaţa,
Şi-mpărţim, mereu, ce-i rău sau bine.

Au trecut atâţia ani şi, iată,
Timpul numai mie-mi dă dreptate,
Trupul tău e plin de voluptate,
Tu, la fel de neastâmpărată.

Verigheta-ţi scoţi şi-o ţii în mână
Pentru noi, ştim bine,-i o podoabă
E un semn de cândva când, în grabă,
Mi te-ai dat, şi-aşa o să rămână.

Vin spre tine, îţi tot simt dorinţa
Ce-i şi-acum la fel ca prima dată,
Şi, deşi-i tot timpul repetată
Mi te dai mereu cu toată fiinţa.

Mulţi nu cred şi nici nu vor să creadă,
Spun că eşti o fire prea ascunsă,
Şi o mare taină nepătrunsă
Ce prin sine-şi este şi dovadă.

Oricum, oriunde, tu în faţa mea
Eşti dezbrăcată, n-ai nici verighetă,
Eşti tu, mereu frumoasă şi cochetă
Orice ar fi, n-ai să te poţi schimba.

marți, 1 ianuarie 2013

Trecutul timpului prezent

Înghetaţă tot... ceasornicul refuză
Să îşi mai aibă mersul candenţat,
Ne râde-n faţă viaţa şi se-amuză
Că noi avem chiar sufletu-ngheţat.

Ai vrea să-mi spui, tu, oare, că-ţi e bine?
Eu ştiu că-ţi e ruşine să-mi spui tot,
Şi că, atunci când eşti doar tu cu tine,
Te-ntrebi cum, încă, eu, să tac mai pot...

Câteodată, rar, îmi dai de ştire
Şi-ţi aminteşti de timpuri care-au fost,
Chiar viaţa ta acum e-o amintire,
Iar timpul viitor nu-şi are rost.

Începe-n piept un ceas, uitat să bată
Şi-aşa de tine-aminte-ţi mai aduci...
Şi-ţi aminteşti alegerea-ţi ciudată
Când te-apucasei timpuri să seduci.

Iar azi, când simţi cum totul se comprimă
Şi tocmai tu baţi paşii doar pe loc,
Şi-ai devenit o simplă anonimă,
Ţi-aduci aminte ce s-a ars în foc?

Câteodată spui că-ţi e chiar bine,
Dar gândului nu poţi să-i dai răspuns,
În vis te simt că teamă-ţi e de mine
Şi tristă, plângi, tot timpul pe ascuns.

De câte ori, ţi-ai vrut a fi trăire,
Un fapt al vieţii doar obişnuit,
Şi-nfăptuind absurda amăgire
Te-ai întrebat de cumva n-ai murit?

Până mai ieri erai învingătoare,
Azi ştiu că-ţi spui că e deja târziu,
Un vechi, dar mare, adevăr, te doare,
Şi doare şi mai mult că eu îl ştiu.

Te-ai rătăcit... Te-ntrebi de ai păcate,
Şi nedormind, în miez de nopţi te cerţi,
Împacă-te, chiar dacă ai dreptate,
Eu te-am iertat, încearcă să te ierţi.