vineri, 19 aprilie 2013

Când mor părinții...

Când mor părinții mulți se-arată-n sine
Plin de dureri și mult înlăcrimați,
Și i-ar dori trăind înspre mai bine,
Spre a se ști cu toate împăcați.

Dar s-a ajuns a fi un act de scenă,
Ca să se-ascundă pasul următor,
Când intră interesul în arenă
Uitând de morți și de dorința lor.

Când mor părinții, se aleargă-n pripă,
Spre a avea câștig din truda lor,
Spunându-se că nu e de risipă,
Spunându-se c-așa e mai ușor...

Se scoate tot, din casa lor afară,
Nici nu cobtează ce a fost frumos,
Trecutul este parcă de ocară,
Uitarea lui se vrea cu mult folos.

De după cum e legea din vechime,
Și-atâtea generații s-a păstrat,
Bine ar fi, privind cu profunzime
Îndemn să fie, cum a fost lăsat:

Când mor părinții, nu le vinde casa,
Ceva ce lor le-a fost, ca Raiul, sfânt
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ.

Nu alerga, după averi, în goană...
Mai dă, de Paște, pe pereți, cu var
Păstrează-i albi, curați ca o icoană,
Ca tot trecutul să îți fie clar.

Scoate degrabă apa din fântână,
Să-i primenești izvorul cam secat,
Și amintește-ți când mergeai de mână,
Pe ulițele satului uitat...

Pe paturi pune scoarțele din lână,
Să-ți amintească joaca de copil
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Ca să-nțelegi ce-nseamă-a fi util.

Aprinde lampa, candela de seară
Adu-ți aminte vremuri ce au fost,
Când așteptai ca luna să răsară
Să poți avea visării adăpost.

Și lasa-te-n visare peste noapte,
Să simți al mamei gest mângâietor,
Văzându-ți tatăl care, pus pe fapte,
În zori, spre drumuri, e cutezător.

În zori, când te trezești, o lumânare
Pe la mormânt te du să o aprinzi,
Și, cu un simplu gest, de închinare,
Arată-le de ce nu vrei să vinzi.

Și ține minte casa părintească
E locu-n care timpu-l poți opri,
E vatra-n care vița strămoșească
A învățat că poate nemuri.

miercuri, 17 aprilie 2013

Requiem

Plutind sub zările neînturnate,
Cu trupul tău în zbuciumări de vis,
Un dor suprem de viaţă şi dreptate
Îmi este sacrul legămînt nescris.

Nu-mi este amintirea ta străină,
N-ai fost nicicând un nume anonim,
Acum eşti stea şi rază de lumină
Cu-acelaşi pământesc pseudonim.

Chiar dacă ai rămas numai un nume,
Pentru cei mulţi, firesc, necunoscut,
Eu, totuşi, şi acum te cred o lume
Trăind în forma timpului trecut.

În soarele ce mie mi se-arată
E chipul tău, din vremuri care-au fost,
Ce nu se întristeză niciodată,
Ce caută înfăptuirii rost.

Ţi-aud şi paşii drumurilor noastre
Merse-n demultul meu copilăresc
În căutarea florilor sihastre,
La vremea când, în taină, înfloresc.

Îngenuncheat în faţa umbrei tale,
Cu lacrimile mele drum îţi cer
Să regăsim, în Cer măcar, o cale
De-a căuta al lumilor reper.