miercuri, 31 decembrie 2014

De rod târziu

Iubito, buzele ţi-s coapte, pline
De mustul dulce-al dragostei târzii,
Se lasă seara şi-mi e dor de tine,
Vreau să te gust, nu-i vremea să-ntârzii.

Vreau să mă-mbăt, gustând pe îndelete
Şi întru tot, blândeţea gurii moi,
Să simt că-mi e o tot mai mare sete,
Ca şi dorinţa ce-o purtăm în noi.

Şi abia poţi să mai ascunzi sub haine
Sânii prea copţi, iubito, prea rotunzi...
Ce-mi lasă înţelese multe taine
Care te fac să taci, să nu-mi răspunzi,

Te-aș tot iubi de-acum o iarnă-ntreagă...
Apetisanţii sâni, care te dor,
Îndeamnă mâna rodul să culeagă,
Să caut al rodirii sfânt izvor.

Eşti toată ca un fagure de miere,
În tine simt al vieţii leit motiv,
În fiecare clipă, în tăcere
Te-aş vrea într-un mereu definitiv.

marți, 30 decembrie 2014

De neuitat

E iarnă iar şi gerul se-năspreşte,
Dar ninge româneşte-n Bucureşti,
Ninge, tot ninge, nu se mai opreşte,
Şi-i totul alb, ca-n vechile poveşti...

Îţi aminteşti ce ierni erau odată,
Ce ger năprasnic, albul sclipitor,
Când lângă sobă te lăsai culcată
Ca să mă duci în lumea viselor?

Şi totul se oprea în miez de noapte
Încremenind în ţurţuri de safir,
Tot patul mirosea a mere coapte,
Doar trupul tău a flori de trandafir.

Din miez de vise, fantezii nocturne,
Veneau spre noi în dans amețitor,
Cu vârful limbii, forma unei urne
O tatuam, pe sânii tăi, ușor...

Tot coborându-mi mâna înspre coapsă,
Cu dor, cu graba celui însetat,
Trăiam dorinţa ca pe o pedeapsă,
Dacă avea prea mult de aşteptat.

Sânii-ţi rotunzi păreau ca două torţe,
Ce revărsau lumini de curcubeu
Care năşteau nebănuite forţe,
În tine atrăgându-mă, mereu.

Și savuram din tine nemurirea,
Şi mă lăsam în tine, semn pe veci,
Iar tu-mi cereai să nu mă pierd cu firea,
Că doar afară nopţile sunt reci.

Trecut-au ierni şi viaţa-i neschimbată,
Ca altădată ninge-n Bucureşti,
Te-așezi în faţa sobei dezbrăcată
Şi totul se repetă ca-n poveşti...

luni, 29 decembrie 2014

Altfel, altceva

Câteodată spun: "A fost să fie",
O vorbă ce mă-ntreb de are rost,
Acum când ştiu că, tot ceea ce-a fost,
Îşi are sens doar ca filozofie.

Şi astfel am cuvinte explicite,
Pe care uneori le şi repet,
Pentru-ntămplări şi fapte implicite
Ce par a fi umbrite de regret.

Ca alfa si omega, eu cu tine,
Bizarerii în sens complementar,
Ne punem întrebări dacă e bine
Că dăm iubirii rol de minutar.

Un şir de veacuri... o eternitate
Nu ne ajung la câte-avem de spus,
Firească ni-i normala simplitate,
Că ne iubim și asta-i mai presus...

Opinii noi ascult, dar nu contează,
Trăirile nu-s un concept abstract,
Noaptea de zi nu se delimiteaza,
Iar dragostea e-o stare, nu un act.

În mine eşti un vers de poezie
Și-ţi pui emblema-n orișice poem,
Eu azi trăiesc nu prin filozofie,
Ci reînvăţ trăirea în tandem.

Dar tot îmi spun că tot ce-a fost odată
“A fost să fie” şi aşa a fost,
Un fel de întâmplare cam ciudată
Care ştia că are totuşi rost...

duminică, 28 decembrie 2014

Că tu mă ştii...

Tu încă mă întrebi prin care lume
Mi-am construit, aşa pentru-nceput,
Un univers ce într-un chip anume
Nu-şi are amintirile-n trecut.

Încă mai vrei să ştii de ce-n cuvinte
Mă-mpiedic şi un alt vocabular
Scot la iveală şi-mi aduc aminte,
Cum e să nu-ţi pui vorbelor hotar.

Oricât trudit-am să aduc lumina,
În slujba ei cuvântul scris l-am pus,
Dar încă iau asupră-mi toată vina
Că nu ţi-am spus tot ce aveam de spus.

Sunt zile-n care n-am motiv de frică,
Şi mi le vreau mereu şi tot mereu,
Când ochii, prin privire, se ridică,
La Cer, şi cer culori din curcubeu...

Să te pictez pe sânii goi, pe față,
Pe şoduri cu un vers să mă semnez,
Şi-n profunzimi, nu doar la suprafaţă,
Să mă cuprinzi, fiindu-ţi viaţa crez.

Să uit de dogme şi de cele sfinte...
Dar când atâtea nopți le am pustii,
Îmi este teamă că n-am fost cuminte
Și ai să-mi spui că prea puţin mă ştii...

Absent nemotivat

Noaptea se trece ca un râu de smoală,
Luna-i ascunsă, parcă dinadins,
Nu simt nimic, simt numai perna goală,
Rătăcitor mă simt, ca un învins.

Mă simt, cu totul, scufundat în beznă,
Mă-mpiedic uneori de câte-un gând,
Un demon mi se-agaţă de o gleznă,
Iar îngerii stau pe la geam plângând.

Câte o rază vine de departe
Şi pe pereţi, jucând intermitent,
Noaptea mi-o rupe-n două şi desparte
Gândul de vis, trecutul de prezent.

Caut de toate, printr-o amintire,
Găsesc frânturi de gând înălţător,
Şi drumu-mi ocolit printr-o pornire
Ce m-a făcut mereu căutător.

Nu am fugit de fapte niciodată,
Doar uneori am mai întârziat,
Sunt vinovat, nu viaţa-i vinovată,
Că azi îmi sunt absent nemotivat.

Sunt uneori, cuprins de îndoială,
Sunt amalgam bizar de contradicţii,
Că, reluând, haotic, o greşeală,
Sunt la cheremul multor interdicţii.

Şi noapea-i neagră, chiar şi luna-i nouă,
Perna e udă... Cred c-afară plouă...

Cândva şi-acum

De-atâtea ori iubit-am,
ca orice om de rând
Şi se simţea dorinţa
în fiecare gând,
Am ocrotit-o tainic
cu palmele-mi căuş,
Ea îmi era vioară,
eu mă simţeam arcuş.

De multe ori, o noapte,
îndrăgostit am fost,
Şi am jurat credinţă,
voind a-i da un rost,
În ziua următoare
se-nfiripa alt vis...
Mi-era ştiut că-n viaţă
nimic nu-i interzis.

Acum, eu, cel de astăzi,
iubesc pasional,
Chiar dacă îmi spun unii
că nu-i deloc normal,
Nu-mi mai ascund iubirea
de cel iscoditor,
O las a fi ştiută
de văzul tuturor.

Acum sunt mai statornic
și ştiu trăi deplin
A clipei dăruire,
al şoaptelor suspin,
În ritmul ce-l vrea viaţa
fac paşii ce-mi sunt daţi
Şi nu-i mai bat pe praguri,
îi las nevinovaţi.

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Eşti visul...

Te-am căutat prin nopţi târzii şi reci,
Mă aşteptam prin vise să îmi vii,
Să-mi luminezi trăirile pustii,
Să fii a mea, nicicând să nu mai pleci.

Te-am aşteptat în veri ce, secetoase,
Pe inimă şi-au aşternut arsura,
Şi-am devenit totuna cu cenzura
Trăirilor cu rosturi luminoase.

Știut-am totdeauna că exişti
Şi am crezut în aşteptarea mea,
Că într-o zi va răsări o stea
Ce lumina-va visul celor trişti.

Mi-erai un vis şi îmi erai simţire,
Lumină-n noapte, călăuzitoare,
De viaţa nouă, nouă născătoare,
Drum înspre vremuri noi, de implinire.

Azi, te-am găsit, ai zâmbet cristalin...
Şi-mi eşti prin tot firescul omenesc
Dorinţa de-a uita să-mbătrânesc...
Ești visul meu, la tine mă închin!

duminică, 21 decembrie 2014

Des, mai des...

Din senin îmi vine să mă scutur,
Vreau să fiu, că nu mai dorm, convins,
Să am timp să zbor, ca şi un flutur,
De va fi de frici să fiu învins.

Am dormit destul şi oboseala
M-a ajuns şi nu mai pot să stau,
M-am convins că am făcut greşeala
De-a uita că zilele treceau.

Timpul nu-şi avea nici o măsură,
Încercam să-mi fac speranţa pod,
Ca să nu mă tem, la viitură,
Că-mi ia apa prea-puţinul rod.

Tot mai des îmi vine să mă scutur,
Să mă simt de gânduri uşurat,
Să-mi rămână lacrimi să mă bucur
De al vieţii, dăruit, păcat.

Să trăiesc o altă sărbătoare,
În consens cu ceea ce voi fi,
Că nimic nu este nou sub soare,
Dar iubirea-îl poate înnoi.

Regăsind a timpurilor cheie,
Nemaifiind ceva din ce am fost,
Voi aprinde foc dintr-o scânteie
Când va fi să aibă focul rost.

Şi mă scutur des, mereu mă scutur,
Las în urmă ierni cu al lor ger,
Mor în crisalidă dar, ca flutur,
Zbor din floare-n floare, până-n Cer.

Dorinţă de privire

Când chipul ţi-l privesc, sub clar de lună,
Și-ți văd piciorul scos din așternut,
Mă simt un eşuat, prins de furtună,
Trăind cu dorul altui început.

Să urc, spre cer, potecile alpine,
Şi să cobor din munte-nspre abis,
Să mă scufund cât mai adânc, în tine,
Așa cum mi se poate doar în vis.

Ca să decopăr, când se lasă noaptea,
Tot adevărul marelui mister,
Şi să-mi închini, de-a pururea cetatea
În care să rămân prizonier.

Când bate-n geam, cu degete de ceaţă,
A vieţii toamnă, întrebând de noi,
Ne va găsi mult doritori de viaţă
Şi va pleca, uitând de amândoi.

Tu mă vei vrea plătind la praguri vamă
Ca dăruirii să îţi dai motiv,
Şi să te laşi în seamă-mi, fără teamă,
Oricum mi-ai fi instinctul primitiv.

Pe coapse lunecând, simţindu-mi mâna,
Lăsând sub pieptu-mi sânii mari, rotunzi,
Că ţi-i voi dezveli-ţi va fi tot una,
Nu vei mai vrea nici tu să îi ascunzi.

Când te privesc, ştiind povestea toată,
Că îţi voi fi şi-nvingător şi-nvins,
Firesc, mai vreau să văd, încă odată,
La tine-n pântec foc al vieţii-aprins.

Mic dicţionar

Când viaţa se înnoadă şi deznoadă,
Esenţialul trece-n înţelesuri,
Neînţelesul îşi găseşte sensuri
Şi toate se-mbulzesc a fi dovadă.

Tăcerea e un vis urât, de groază,
Cu gânduri care zboară stoluri, stoluri,
Şi mintea-şi face armă din simboluri
Care ucid orice-nceput de frază.

Tăcerea dintre noi e bob-zăbavă
Care dă foc fireştilor emoţii
Şi, la pachet, ca marfa la promoţii,
Degrabă pune-n suflete otravă.

Cuvintele sunt picături de rouă
Ce viaţă dă petalelor de flori...
Rostindu-le, descoperim comori
Şi viaţa o-mbrăcăm în haină nouă.

Cuvântul spus e ca o simfonie
Armonizată-n game şi acorduri,
Ce-n liniștea adâncilor fiorduri
Se-arată în măiastra-i simetrie.

Iubirea e un tot născut din toate,
Nu-i marfa ce o vând, în târg samsarii,
E o simţire ce, topind gheţarii,
Din piatră seacă apă vie scoate.

Iubirea e puterea de a trece
De orice piedici, chiar de pragul morţii,
De-a face într-o zi cât alţii-n zece,
Şi-a izbândi oricum ar cade sorţii...

Fără iubire-i mare sărăcia,
Săraci ajung cei ce nu pot iubi
Şi mor, nemaiavând de ce trăi,
Avându-şi deja moartă bucuria.

vineri, 19 decembrie 2014

Fără întrebări

Nu te întreb, când ochii-ţi se aprind,
Şi dau lumini, ca şi cărbunii-n vatră,
Ce fantezii renasc şi te cuprind,
Sau ce ascunzi sub sâni şi par de piatră.

Nici când te iau în braţe pe-nserat
Şi-n jurul meu te-ncolăceşti alene,
Nu mai găsesc nimic de întrebat,
Mă las prizonier închis sub gene.

Îmi spui că mai dorită ca acum
Să mai fi fost nu îţi aduci aminte,
Chiar dacă greu ne este mersul drum
Ce nu se-abate din spre înainte.

Te simt mereu, mereu arzând mocnit,
Noaptea, în joacă, înflăcărătoare...
Ești focul viu, nicicum de domolit,
De nu dă nopţii forme şi culoare.

Din vis am așteptat să te cobori,
Să-mi fii oprire drumului spre moarte,
Să gust din sânul tău, plin de fiori
Şi-mpreunaţi să mergem mai departe.

Te-am aşteptat să împărțim la doi,
Acele nopţi ce-s parcă o poveste
În care noi ne regăsim pe noi,
Trăind minunini ce vin fără de veste.

Nu te întreb, dar ochii ţii privesc...
Şi-n zori, visând, îţi spun că te iubesc...

joi, 18 decembrie 2014

Cu tine, acasă

Viaţa cu tine-mi este un veşmânt
Pe care-l port şi de nimic nu-mi pasă.
Şi chiar dacă nu-ţi spun nici un cuvânt,
Te ţin în braţe, şi mă simt acasă.

Nu vreau să-ncerci absurdul să-l conjugi,
Vreau doar prezentul din aceste clipe...
Eu sunt vârtejul unei centrifugi
Şi tot separ trăiri stereotipe...

Trăim această noapte ca şi cum,
Ziua de mâine nici nu mai există,
Te-ating şi-ţi simt mirosul de parfum
Şi nerăbdarea-mi abia mai rezistă.

Eu nu mai am trecut, doar viitor
Ştiindu-ţi paşii tăi de-ai mei aproape,
Şi mă descopăr ca învingător
Când cu obrazu-ţi simt lacrimi pe pleoape.

Te laşi căzând, în zori şi-n asfinţit
În clipe de trăiri ce nu au moarte,
Prin care-mi e prezentul infinit
Ce-arătă drumul ca ducând departe.

Acasă e oriunde, amândoi,
Suntem un singur gând şi o trăire,
Când ceasurile lumii, pentru noi,
Oprite fiind, ne sunt doar amintire.

marți, 16 decembrie 2014

Fiecare întru fiecare

Ne suntem, amândoi, când zi, când noapte,
Mereu aşteptători a ne-ntâlni,
Tu-mi ești cuvântul care trece-n fapte,
Iar eu ţi-s gândul ce cuvânt va fi.

Îţi ştiu extazul, îmi cunoşti dorinţa,
Ne întâlnim la mijloc de cuvânt,
Ne-am dezrobit, trăind, de neputinţa
De-a ne încrede în deznodământ.

În vis îmi eşti, de mult, prizonieră,
În gândurile tale, ştiu, trăiesc,
Dar eşti reală şi, real, himeră,
Noaptea mă ai şi ziua te doresc.

Te savurez cu buzele aprinse,
Simţindu-ţi gustul ce îmi dă avânt
Spre fantezii ce nu au fost atinse
De nici un trăitor de pe pământ.

Nisip de aur curgi lunecătoare,
Şi eşti clepsidra-n care îmi măsori,
Dorinţa de-a te şti fermecătoare
Şi-a ţine miezul nopţii până-n zori.

vineri, 12 decembrie 2014

Decisivul esenţial

Hai lângă mine, la apus de soare,
Să vezi cum trupul gol ţi-l pot descrie...
Un munte, dealuri, ţărm senin de mare...
Pădurea ce în umbra ei mă-mbie...

Să te aşez, prin tot ce eşti, pe-o hartă,
Ca să-nţelegi cât te cunosc de bine...
Sub mâna mea, dumnezeiasca artă,
O simt, simţind ce e ascuns în tine.

Ţi-s coapsele, ca două continente,
Care, vibrând, mă pun la încercare
Când dus de valuri aprige ori lente,
Trec înspre port, sedus de-a lui chemare.

Să ancorez, vibrând în aşteptarea
Simţirii umbrei muntelui de vise,
Cel ce pecetluieşte-mpreunarea
Şi stăvileşte gânduri indecise.

Şi haide, hai, în vis să ne ascundem
Ca să uităm de vremea care vine,
Îmbrăţişaţi să ne întrepătrundem,
Ca să devin, nemuritor, în tine.

Lăsându-ne, pe noi, cu totul nouă,
Seduşi de drumul spre eternitate,
Să fim ca în poveste şi, când plouă,
Speranţelor să dăm întâietate.

Şi tot aşa, în nopţi de veri aride,
Să ne grăbim un mers spre mai departe,
Ne vom renaște-n zori din crisalide
Ca fluturii ce nu-şi au gând spre moarte.

Cutremurându-ţi trupul de plăcere
Vieţii să-i dăm, din nou, vechea-i măsură...
Că doar o vorbă sau o mângâiere,
E drumul înspre dragoste din ură...

joi, 11 decembrie 2014

Simplu, poem

Şi s-a trecut o vară şi o toamnă,
Şi tot la fel o iarnă s-a trecut,
Tu lor, şi primăverii, le-ai fost doamnă...
Şi-aşa în viaţa mea ai apărut...

Apoi ai dispărut, ca dintr-odată,
Argonauții te-au luat cu ei,
Şi în legenda lor ai stat uitată,
Prea mult închinătoare altor zei.

Şi-a fost să vii, cândva, de nicăieri
Colocatară-n visul meu tăcut,
Ţi-au fost, pe drum, luceferii străjeri
Şi, înspre pietre, Carul Mare, scut.

Ţi-am spus cuvinte mari, tulburătoare,
Că Cerul, ţi-am tot spus, ţi-l fac covor
Să ţi-l aştern îndată la picioare,
Dacă-ţi doreşti un drum înălţător.

Găsindu-te de viaţă însetată,
Găsindu-te-n dorinţă sfânt model,
Te vreau iubito... La-nceput o dată...
După aceea iarăşi, tot la fel...

Din margine în margine de Univers
Ţi-a fost să treci, ca astăzi să ne-avem,
La început mi-ai fost un simplu vers...
Azi eşti, mereu, mereu, un nou poem...

miercuri, 10 decembrie 2014

Condamnaţi pentru iubire

Constituit ad-hoc, un tribunal,
Considerând firesc, ne-a declarat,
Prea vinovaţi că vrem, în mod real,
Să nu ne scoatem viaţa la mezat.

Fiind vinovaţi că am aprins un foc,
Iubindu-ne, trăind pe-acest Pământ,
Ne-au spus că între oameni n-avem loc,
Prea ţiitori fiind la legământ.

Ne-au luat la întrebări, dar nu ne-au dat
Dreptul de-a spune ce gândim şi noi,
Crezând că-i doar ca ei, au postulat,
Că e absurd să vrem o viaţă-n doi.

Luând reper ciudate întâmplări,
M-au comparat, forţat, cu Prometeu,
Ca autor al unei uzurpări
Şi prea mult privitor spre curcubeu.

Ne-au dat exemple demne de urmat,
Zeii uitaţi pe muntele Olimp,
Ori pe acei ce nu s-au complicat,
Dar de poveste sunt şi peste timp.

Că nici Pandorei jerfă n-am adus,
Nici legilor n-am fost ascultători,
A fost motiv să ni se spună, -n plus,
Că suntem cei mai mari răufăcători.

Acum, fără de vină, condamnaţi,
Nu ne ascundem, nu vrem să minţim,
Dar auzim că suntem şi blamaţi
Că, împotriva legii, ne iubim.

Ne vor lovi, aşa cum tot lovesc
Pe cei ce n-au doar orizont finit,
Şi se unesc, nu doar convieţuiesc,
Trăindu-şi viaţa cum le e sortit.

Cuvinte încărcate de stigmat
Condamnă, într-al străzii tribunal,
Ceea ce-i încă neglobalizat,
De ne-ncadrat într-un absurd banal.

Aprindem focul şi ne ardem noi,
Iubindu-ne, pe-al drumului exil,
Ne-au alungat, de teamă că, în doi,
Vom reaprinde-al candelei fitil.

Noi ştim că a iubi este un har...
Tu încă taci, eu sunt atât de calm...
E-un handicap enorm să n-ai habar
Că-nalţă sufletul precum un psalm...

marți, 9 decembrie 2014

Direct, fără conotaţii

De-aş mai avea doar câteva cuvinte,
Cu ele-aş încerca să demonstrez,
Că n-am uitat, că îmi aduc aminte,
Că-mi eşti, nu doar dorinţă, ci şi crez.

Te tot privesc când mâna-mi te alintă
Şi sânii-ţi saltă, intuind destinul,
Ce nu mai lasă timpul să ne mintă,
Pecetluind, prin trecere, declinul.

Când vorba-ţi fermecată mă îmbată,
Şi-n jurul meu lumini se-adună-n roi,
Nu mai există loc pentru erată...
Totu-i fierbinte şi fierbinţi şi noi.

Nu ne rămâne timp de explicaţii,
Cuvintele se-mpiedică şi tac,
Trecând la fapte, fără conotaţii,
Ne suntem drog şi, întru totul, leac.

În tine mă păstrezi să ai dovadă
Că împotriva vieţii nu ai stat,
Chiar dacă nimeni n-a putut să vadă
Mai mult decât, să vadă, ai lăsat.

Şi-aşa, mereu, în fiecare seară,
Când, din priviri, îmi spui ce îţi doreşti,
Răscumpărăm un strop de primăvară,
Redându-ne trăirii omeneşti.

Direct, normal, şi fără conotaţii,
Trăirile sunt clare explicaţii.

duminică, 7 decembrie 2014

Fără echivoc...

În flăcări arzi... Şi mă aprinzi încet,
Buzele-mi arzi când te sărut pe sân,
Ţie mă-nchin şi n-am nici un regret,
Oricât mi-ar zice unii că-s păgân.

Simt că mă-ndemni dorindu-ţi îndrăzneli,
Şi ard în aşteptări, nerăbdător,
Ştiind ce faci, te faci că faci greşeli,
Ca să devin un val năvălitor.

Îţi arcuieşti, ca bolta unui pod,
Deasupra apei ce-l priveşte blând,
Al glezelor, nălucitor năvod,
Pe gâtul meu, şi el în foc arzând.

Te stingi, te reaprinzi şi te-nteţeşti,
Te vrei pleca si înspre mine vii,
Îmi laşi privirii ochii îngereşti
Şi-n veci renăscătoare-mi vrei să fii.

Pe val mă urci şi-n vale mă cobori,
Şi-mi dai avânt şi-mi spui să stau pe loc,
Şi-apoi te simţi plutind, voind să zbori,
Cu înţelesuri fără echivoc.

Neclarul clar

Acum, când mulţi, văd clar aceasta viaţă
Că trece fără a-şi avea motiv,
E timpul de-a da cărţile pe faţă
Şi-a nu vorbi de ea rezumativ.

Un mare nefiresc se vede-n toate
Absurdul în trăiri s-a cuibărit,
Pe cel nedrept minciuna drept îl scoate
Şi-i condamnat acel ce e cinstit.

Zilele-s grele, altele mai grele
Prin toate se arată a veni,
Cei ce fac bine, făcători de rele
Sunt arătaţi de cei ce-atât pot fi.

Dorinţele cu viaţa n-au a face,
Sunt mai de preţ şi puse mai presus,
Războaiele se fac pentru o pace
Aducătoare de dureri în plus.

De toate ştiu cei ce nimic nu-nvaţă,
Cei învăţaţi sunt cei mai criticaţi,
Se cumpără, se vinde, ca la piaţă
Unii se vând, voindu-se bogaţi.

Puţine fapte, vorbe la grămada,
Dar şi în vorbe mulţi la-ntors o dau,
Mulţi se aduc pe sine ca dovadă...
Li-i de ajuns... De unde lua, nu au.

Ce nu-i ştiut mereu se presupune,
Puţini la-văţătură îşi vor spor,
Părerea mulţi şi-o dau, voind a spune,
Că şi un drum prin gropi este uşor.

Esenţa la nimicuri se rezumă,
Absurdul ne-a rămas primordial,
Şi-i postulat că doar ce se consumă
E valoros şi, clar, esenţial.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Tranzitoriu, întrebător

Oh, dragii mei cu gândul tranzitoriu,
Ce numele vi-l spuneţi cu sfială,
Şi mă vedeţi absurd, contradictoriu,
De ce vi-i drag să-mi cereţi socoteală?

M-aţi tot împins spre marginile vieţii,
Spunând că nu sunt demn de luat în seamă,
Dar vă trezeaţi la ceasul dimineţii,
Visându-mă, trăind mereu cu teamă.

Vă tot găsiţi motive să-ntrebaţi
Cum şi de ce mai am încă speranţă,
Cum pot să fug de cei întunecaţi
Şi, când vorbesc, o fac cu cutezanţă...

Făcut-am fapte, însă n-am făcut
Tot ce aud că mi-aţi şi pus în spate,
M-aţi sărăcit de-o parte din trecut
Ca s-arătaţi că eu sunt rău în toate.

În gândul vostru un travaliu sunt,
Şi pietrelor, când vreţi, mă faceţi ţintă,
Îmi spuneţi că-s o umbră pe pământ
Ţipând când fapta-mi vrea să vă dezmintă.

Oh, dragii mei cu gândul tranzitoriu,
În voi nimic nu e contradictoriu?

vineri, 5 decembrie 2014

Din teamă, doar

Mă vrei, te vreau, nu ne putem ascunde,
Dorinţă-ţi sunt şi tu chemare-mi eşti,
Din teamă doar nu poţi să ştii şi unde
Va fi intâiul vis să îl trăieşti...

Ţi-ai pus credinţa-n spusa nerostită
Şi ea îţi este tainic legământ,
Din teamă îţi simţi viaţa răvăşită,
Dar şi motiv îţi dă şi-ţi dă avânt.

Te vreau, mă vrei, atât se poate spune,
Dorinţă-mi eşti şi eu chemare-ţi sunt,
Din teamă doar nu crezi că-i o minune
Visul ce-l ai, înălţător şi sfânt.

Mi-ai dat puteri, speranţa să învingă
Oprelişti ce se vor de netrecut,
Din teamă, gândul vrei să mă convingă
Să nu mă tem de graba-ţi spre-nceput.

joi, 4 decembrie 2014

Totuşi, ştiu

Ceru-i de plumb... Afară simt că plouă,
Şi plouă şi în sufletu-mi pustiu,
Lacrimi de dor cu-n vag parfum de rouă
Îmi spală ochii ca, văzând, să ştiu...

Cândva, trăite clipe împreună
Le-am vrut furate trecerii-n zadar,
Azi, amintirea lor, inoportună,
Împarte timpu-n dulce şi amar.

Şi nu mai știu dacă e luni sau miercuri,
Nici dacă ceru-n nori s-a îngropat,
Dar văd, pe luciul apei, numai cercuri...
Şi astfel ştiu că nu a îngheţat...

Umblu, desculţ, în fiecare seară
Pe-aleile din sufletu-mi tăcut,
Melancolia-mi cântă la vioară,
Iar eu îi cer trăiri cu-mprumut.

Acum adun firimituri de vise
Rămase-n pliul unor amintiri,
În timp mă-ntorc, şi faptele promise
Sunt doar însemnul unor rătăciri.

Şi nu mai ştiu dacă e marţi sau vineri
Când ceasu-n turn dă veste că-i târziu,
Dar văd că-n amintire suntem tineri...
Şi văd că, a iubi, eu totuşi ştiu...

miercuri, 3 decembrie 2014

Feerie în iarnă

A fost odată iarnă... Şi zăpadă...
Afară ger... Şi foc în şemineu...
Perdeaua zilei se lăsa să cadă,
Tu te voiai tristeţii-mi panaceu...

Goală-ntru totul, stând în faţa mea,
Îmi răzvrăteai al netrăirii gând,
Lăsându-mi dreptul de-putea avea,
De vreau, tot ce-mi doresc să am, visând.

Era în mine-atâta promoroacă...
Şi mult ţi-a trebuit să o dezgheţi...
Tot ce-a urmat... Mai mult decat o joacă,
Cu trupurile goale, prin nămeţi...

Mi-ai descheiat cămaşa cu-ndrăzneală
Să simt nerăbdător trupu-ţi de foc,
Ce, prea ispititor, fără greşeală,
Mă atrăgea-ntr-al regăsirii joc.

Când bobi de gheaţă se-aşezau pe buze,
Le adunai, topite, în sărut,
Cuprinşi de rostul clipei, fără scuze,
Trăiam o-ntreagă viaţă-ntr-un minut.

Gemutu-ţi zvâcnet mi-a redat puterea
De a pluti gustând din al tău sân,
Şi că prin mine-ţi ai întreagă vrerea
De-a face să arăt că nu-s bătrân.

M-ai învăţat că-mi pot tristeţea-nfrânge,
Dorindu-mă firesc şi îndrăzneţ,
Ca să-ţi pătrund adânc, până în sânge,
În trupul tresărindu-ţi a dezgheţ.

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Puţine cuvinte

De multe ori cuvintele-s puţine,
Arse fiind de-al gândului sărut,
În nopţi de jar când mă gândesc la tine,
Când mă gândesc la timpul ce-a trecut.

Cât de departe rătăceşti prin lume
De nu mai simţi că înapoi te chem,
De nu mai poţi nici să-mi mai spui pe nume,
Şi fugi de adevăr ca de blestem?

Ce gânduri îţi fac drumul o cărare
Pe care mergi, şi mergi, şi te grăbeşti?
Îţi scriu şi am s-arunc scrisoarea-n mare,
Ca-ntâmplător să-ţi fie s-o găseşti.

Eu, cu speranţă, pun în rând cuvinte,
Un rost ce ţie-ţi poate fi reper,
Când va fi vremea să-ţi aduci aminte
Că timpul urcă vorbele în Cer.

Aștept cu nerăbdare dimineața
Când îmi vei spune primul zilei gând,
Şi cu privirea alunga-vei ceaţa
Ce-au prins-o ochii mei, voit, râzând.

Când ce-i acum va fi ce-a fost să fie,
Vei spune cât de mult a însemnat
Un val pe plaja rece şi pustie,
Ce de grăbitu-ţi pas nu i-a păsat...

Din larg de ape ţi-a adus scrisoarea
Care-n furtuni şi geruri s-a zbătut
Să poată să scurteze-ndepărtarea
Ca să ne-avem, din nou, ca început.

vineri, 28 noiembrie 2014

Dor de pereche

De-atâtea căutări am obosit...
Te caut dintr-o epocă străveche,
Din vremea când titanii au murit,
Tot căutându-şi sufletul pereche.

Trecut-au vieţi şi-al vremilor tumult...
Clepsidrele măsurilor sunt sparte...
Dar amintirea vrerii de demult,
Îmi cere să tot caut, mai departe.

Şi-am căutat oriune şi oricum,
Dacă aflam, câte un zvon, de tine,
Prin geruri, ori prin ploaie, ori prin fum,
Fără să vreau să ştiu de unde vine.

De neascuns, ca şi un curcubeu,
Iubirea noastră e la fel de veche...
Aşa-i de înţeles de ce, mereu,
Ne-am tot ştiut ca suflete pereche.

Şi, mai mereu, cu totu-ntâmplător,
Ne regăseam în umbra unor stele,
Dar, neatenţi la pasul următor,
Ne-am depărtat, pe drumuri paralele...

Atunci am înţeles că am greşit
Când am pornit pe valuri de furtună
Crezând că vom ajunge, în sfârşit,
Pe ţărmul unde cei ca noi se-adună.

De când te caut nu mai ştiu să spun
Dacă această lume-i nouă sau e veche,
Dar regăsit mă simt şi mă adun,
Ştiind ce-nseamnă sufletul pereche...

joi, 27 noiembrie 2014

Şi, tacit...

Ochii-ţi vorbesc... Tu nu ştii cate-mi spun...
Dintr-o privire aş putea descrie,
Fără-nţelesuri ce se suprapun,
A vieţii infinită poezie.

Stau netezite într-un gest fugar
Dorinţe cu esenţe de-ntâmplare,
Şi fapte pline de-al iubirii har,
De-o altă viaţă, nouă, născătoare.

În gând, deja, venite-s primăveri,
Chiar dacă toamna nu se lasă dusă,
Eu mă-nvelesc în mantii de tăceri
Vorba-mi de ochii tăi fiind sedusă.

De multe ori în vis am adormit
Spunând doar jumătate dintr-o frază,
Dar şi aşa, că te iubesc tacit,
Ai înţeles, ştiind şi ce urmează.

Izvorâtori de vise şi avânt,
Ochii îţi sunt, punctând mereu esenţa,
Firesc rostesc acelaşi legământ.
Ce-n sânge-i simt, febril, mereu prezenţa.

Cu tine-n orice anotimp mă-mbăt
Dar toamna ştiu că-ţi e bogată,
Şi-n aşteptarea albului omăt,
Vei înflori, fiind ca altă dată.

Doar preț de-o scânteiere-am poposit
Într-o răscruce a privirii tale
Şi de atunci mă ştiu iubit tacit
Pe-al nemuririi drum purtat agale.

miercuri, 26 noiembrie 2014

Mereu, a fi

Iubito, haide, pune-ţi haină nouă,
Să dai culoare gândului flămând
Când, dezbrăcându-ţi rochia de rouă,
Te simt trecând cu pasul tău plăpând.

Nici mintea nu mai poate să ascundă,
Dorinţa, ce-mpreună ne-o avem,
De-a transforma în veacuri o secundă
Şi-o oră în milenii, să putem.

Să-mi fii pân’ la sfârşitul veşniciei,
Când lumea se va prăbuşi în haos,
Numai a mea, lăsând zădărniciei
Dreptul de-a fi absurdului adaos.

Iubirea-ţi e, acum, veştmânt de taină
Când goală dormi şi simţu-mi dă fiori,
Ştiind că nemurirea-mi este haină
Cu care-ai să mă-braci, chiar tu, în zori.

Te-am vrut, m-ai vrut, ne-am căutat într-una,
Prin vieţi consecutive ne-am pierdut,
Ştiindu-mă al tău dintotdeauna,
Ca apărut din primul tău sărut.

Ne-avem motiv să cerem încă-o dată
Să ne renaştem pentru-a ne-ntâlni
Şi-n formă pură, şi nevinovată,
Să te doreşti mereu a mea a fi.

marți, 25 noiembrie 2014

Existenţiali, pe drum

Ne-avem ca drumuri şi ne suntem drumul,
Şi tot pe drumuri suntem, dar trăim,
Focuri ne-au ars, ne reclădim din scrumul
Ce ne tot dă puteri să ne iubim.

Ni-i drumul ca hotar indubitabil
Pus între ce va fi şi ce a fost,
Cuţit ce taie, iremediabil,
Orice alt drum ce-ar fi fără de rost.

Din visul nopţii ne trezeşte visul
În care ne vedem ca fiind reali,
Că, refuzând cu totul compromisul,
Ne-am stat aproape şi-am rămas loiali.

Ne regăsim mereu în viitorul
Spre care paşii merg neabătut,
În care tu mă vrei nemuritorul
Ce nu plăteşte timpului tribut.

Şi tot pe drumuri suntem şi ni-i drumul
Cununa ce va fi să o purtăm
Când se va arde-n foc până şi scrumul
Ce nu ne lasă liberi s-alergăm.

luni, 24 noiembrie 2014

Fraze, între noi şi viaţă

O punctuaţie-ntr-un fel aparte,
Face trecutul, de prezent, disjunct,
Dar împreună mergem mai departe,
De bună voie renunţând la punct.

Ne suntem şi-mpotrivă, şi-mpreună,
Suntem şi propoziţie şi frază,
Şi-ntr-o poveste viaţa ne adună,
Ea ştie, noi nu ştim, ce mai urmează...

Dialogând, o linie perfectă,
Trasează adevărului conturul
Când cratima, ştiindu-se suspectă,
Îşi dă-nţeles, înnobilând sperjurul.

Avem destule semne de-ntrebare
Când paranteza n-are conţinut,
Şi mie prea absurdă mi se pare,
Iar tu-i dai sens de mult prea neplăcut.

Între-nţelesuri, fără suparare,
Cu virgulă, marcăm, punând accent,
Ceea ce e firească separare
Între normal şi, simplu, accident.

De ajutor ni-i semnul exclamării,
Când totul pare simplă întâmplare,
Ce se arată ca şi valul mării
Care în mal lovind, îl face tare.

Aşa ne suntem, foaie de hârtie,
Pe care se înscrie, olograf,
Întreaga viaţă, ca o poezie
Care, cândva, va fi un epitaf.

vineri, 21 noiembrie 2014

Aşteptare de vis

Biancăi Morkos
Săracă-mi este noaptea fără tine,
Chiar drumurile-n vise-mi sunt pustii,
Iar dimineaţa parcă abia vine,
Ca un final al unei mari beţii.

Grea e urcarea-n Cer la întâmplare,
Din patul ce mă prinde în chenar,
Când minutarul ceasului mă doare
De mult prea multa zbatere-n zadar.

Lipsindu-mi, noaptea-i grea, ca şi o boală,
Nici amintirea ta nu-i mai e leac,
Şi-n jur nu întuneric simt, ci smoală,
Şi simt că nu te-am mai văzut de-un veac.

Clepsidra clipelor fierbinţi e spartă,
Bat vânturi reci şi simt în suflet frig,
Steaua polară-n trecere mă ceartă,
Te-aştept grăbit şi, prea grăbit, te strig.

Prin Ceruri şiroiesc sclipiri de stele,
Luna-mi surâde într-un mod ciudat,
Fără de tine visele-s rebele,
Şi au sfârşitul neelucidat.

Întoarce-te... Mai mi te dă o dată,
Şi lasă-te apoi mereu visată.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Firesc, deloc probabil

Timpul se trece, vremurile mor,
Nici un principiu nu mai e valabil,
Eu sunt cu totul un conservator,
Că te iubesc firesc, deloc probabil.

Ce alţii cred, nu-mi pasă, fiindcă ştiu
Să nu rezum o faptă la o clipă,
Să nu mă tem, crezând că-i prea târziu,
De veşnicii, iubind, să fac risipă.

Viaţa mi-o duc la graniţa de jos
A unei lumi cu false ipoteze,
Dar ştiu că-mi este dar prea preţios
Ca tocmai eu s-o pun în paranteze.

Ca orice om, sunt plin de slăbiciuni,
Dar orişicât aş fi de vulnerabil,
Când mult prea mulţi renunţă la minuni,
Eu te iubesc firesc, deloc probabil.

În jur ni-i ceaţă, alteori e praf,
Iar alteori e viscol sau furtună,
În pântecu-ţi mă las autograf,
Pe sâni îţi las sărutul meu, arvună.

Nu spun, dar e ştiut că te tot vreau,
Noapte de noapte, goală, despletită,
Şi în răscrucea vieţii am să stau
Pân-ai să vii, ştiind că-mi eşti sortită.

Să fiu al tău şi-a mea să fii mereu,
În ochii lumii azi devin culpabil,
Şi-s pedepsit, dar mie nu mi-e greu,
Că te iubesc firesc, deloc probabil.

marți, 18 noiembrie 2014

Iar am visat...

Iar am visat, a nu ştiu câta oară,
O noapte-ntreagă aş putea să spun,
Că ne eram, ca şi odinioară,
În dragoste, subiecţi de drept comun.

Visam că navigam în larg de mare,
Treceam strâmtoarea sânilor, firesc,
Şi ancoram în port, lângă picioare,
Nemaivoid să plec, să rătăcesc.

Dar m-am trezit şi nu erai cu mine...
Te căutam, să-l şi trăim frumos
Şi m-am gândit atunci c-ar fi mai bine,
S-ajung la tine, chiar mergând pe jos.

Geometria unui vis, cu tine,
Atinge îngereşti perfecţiuni,
Iar clipa chiar se vrea a-ţi aparţine
Încât ne spune că trăim minuni.

Realul faptei, prin trăiri concrete,
E mult mai mult decât se poate-n vis,
Ceva ce nu-i descris de epitete,
Fiind desprins din viaţa-n paradis.

Mă tot porneşti, cu vorbe îndrăzneţe,
Să simţi, în carnea ta, tulburător,
Cum caut profunzimea cu blândeţe
Strâns, cu dorinţă-n laţul coapselor.

Nopţile-mi sunt, visând, mai luminoase,
Dar grele, cum e greu orice păcat,
Sfârşite-n dimineţi misteroase,
Când sufletu-şi vrea visul împăcat.

duminică, 16 noiembrie 2014

Măşti şi vise

În miezul nopţii te-ai gândit să chemi
Un meşter să-ţi cioplească un alt chip. ..
Ca altfel fiind să poţi să nu blestemi
Oglinda ce te-arată de nisip...

Iţi cauţi o clepsidră să te cearnă
De tot ce azi nu vrei să fi trăit,
Cu teamă că, prin viscolul din iarnă,
Vei trece, insă mult prea urâţit.

S-a prăfuit tăcerea aşteptând
Ca să te-aduci şi înapoi din vis,
Şi se spărgeau clepsidrele, pe rând,
Simţindu-te, cu totul, indecis.

De-atatea maşti ce porţi şi-n vis te temi,
Priveşti oglinda vieţii fără chip,
Ţi-a mai rămas, în miez de zi să chemi
Pe cel ce-ţi vinde vise de nisip...

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Concludent, fără tăgadă

Mă ştiu, dintotdeauna,
îndrăgostit de flori,
De fluturi şi de stele,
de frunze, de izvoare...
Privirea mi-e pierdută
în lumea mea de nori,
Dar inima mi-e vie
şi-adesea vrea să zboare.

Simt vântul când se joacă
în pletele-mi cărunte,
L-ascult când îmi şopteşte,
cu glas fermecător,
Poveşti ce-au stat uitate
în praf de amănunte,
Care-mi renasc dorinţa
de-a fi învingător.

De când mi-e dat ştiutul,
am căutat lumina,
Să pot să văd în juru-mi,
să-nving necunoscutul,
Şi cunoscând firescul,
să ştiu care mi-e vina
Când dau cu pietre-n mine,
având motiv trecutul.

Privesc în depărtare
când cerul e senin,
Departe de lumină
nu mi-aş simţi trăirea,
N-aş mai simţi nici frigul,
nici ploile când vin,
Şi, neştiind ce-i umbra,
n-aş şti ce-i amăgirea.

De-ar fi să nu văd noaptea,
nici stelele, nici luna,
Pe pajişti poleite
de neguri în uitări,
Tristeţea m-ar cuprinde
şi, trist, pe totdeauna
Aş rătăcii pe drumuri,
fugind de înserări.

Mă ştiu mereu pe drumuri,
scurtând îndepărtarea,
Ştiu cât de-aproape poate
să mă aducă pasul,
Trecând, umbrit de umbre,
privesc, sub valuri, marea
Şi după cum vuieşte,
ştiu noaptea cât e ceasul.

Sunt, ca totdeauna,
îndrăgostit flori,
Şi de înalte Ceruri,
de soare şi zăpadă,
De fulgerul furtunii,
m-agăţ şi trec de nori,
Ca tot ce-mi am privirii,
să am fără tăgadă.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Povara

Dobri Dobrev
("Sfântul din Baylovo") Iată-mă azi, povară-ţi...
mă iartă dar, copile,
M-arăt în neputinţă
şi în nevoi umile,
Prea multe uit... Prea multe!
Sunt speriat de viaţă,
Însă te vreau pe tine
cu zâmbetul pe faţă.

Mă întrebai de toate,
până ce-ai fost mai mare,
Aveam pe-atunci răspunsuri,
nicicum ocolitoare,
Azi mintea mea-i uitucă,
pun întrebări prea multe,
Dar sunt nevinovate,
nu vor să te insulte.

Te-am dus pe drum, pe umeri,
te-am legănat pe braţe,
Azi caut mereu sprijin,
ca mâna-mi să se-agaţe,
Nici forţa nu mai are,
e prea tremurătoare,
Şi nici nu mai stă dreaptă,
şi uneori mă doare.

Nu mă certa copile,
de vărs ce ţin în mână,
Nu prea mai am putere,
şi ea-i deja bătrână,
Aşa e legea firii,
omul, la bătrâneţe,
La minte e copilul
ce-ar trebui să-nveţe...

Te rog să ai răbdare,
eu ştiu că-ţi sunt povară,
Aşa e bătrâneţea...
E tristă şi amară,
Nu-mi mai aleargă paşii,
n-ajung la timp la masă,
Sunt un încurcă-lume
venit la tine-n casă.

Mai stau în lumea asta
cât dat îmi e să fie,
Dar în curând porni-voi
drum lung spre veşnicie.
Şi voi pleca copile,
în lumea cu morminte,
Îţi las şi al meu suflet,
pe drumu-ţi spre-nainte...

N-am vrut să-ţi fiu povară...
Ştiu că am fost... Mă iartă...
Ne-am fost, în viaţa asta,
bătuţi cumva de soartă...
Eu, vezi, privesc spre Ceruri...
Poate va fi mai bine...
Să fac măcar de-Acolo,
ceva doar pentru tine...

duminică, 9 noiembrie 2014

Căutător de tine

Privirea-ţi caut, gândul n-are stare,
Colind prin munţi, pe mări, să te găsesc,
Tu eşti răspuns la orice întrebare,
Îndeajuns şi, întru tot, firesc.

Spre tine căutarea se îndreaptă
De câte ori mi-e bine ori mi-e rău,
Mă rog de timpul care nu aşteaptă
Să îmi arate-n vise drumul tău.

Îţi caut şoapta visului de noapte,
Prin Ceruri şi prin tot ce-i omenesc,
Prin tot ce-mi e pornirea înspre fapte
Ce-şi au continuarea în firesc.

Te caut cu dorinţă omenească,
Când noaptea se sfârşeşte-n zori de zi,
Ca prima faptă să o definească
Drept început a ceea ce va fi.

Îţi caut gândul clipei de trăire
Prin vorbele ce nu ţi se rostesc,
Le simt de parcă-mi vin din amintire,
Din viaţa ce-ar fi fost un fapt firesc.

Şi seara reîncepe căutarea,
Cu-acelaşi sens şi cu acelaşi dor,
Ştiind, cumva, că va veni-ntâmplarea
Ce ne va fi motiv înălţător.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

La piaţă, pe trotuar...

Voi care azi vă vindeţi ca plăceri,
Ori le trăiţi ştiind că le furaţi
Nu vă miraţi că mergeţi nicăieri,
Că nu ştiţi încotro s-o mai luaţi.

Când vă mai plângeţi că trăiţi urât,
Că prea săracă-i viaţa în idei,
Gândiţi-vă c-aveţi tot cam atât
Cât, celorlalţi, acasă, lasă ei.

Că va fi vremea să se-ntoarcă tot,
Să pierdeţi tot ce câştigaţi uşor,
Azi, când vă daţi cu gesturi de robot,
Nu vă gândiţi... Vă credeţi de-ajutor.

Vă vindeţi şi gândiţi că e firesc,
Că toate-n viaţa au un rost normal,
Ba chiar că vă iubesc cei ce plătesc
Seduşi fiind de-al neputinţei val.

Iluzia cu trupul o-mbrăcaţi
Ca numele să vi-l aveţi notoriu,
Să fiţi în mintea celor ce bărbaţi
Se ştiu doar prin succesul iluzoriu.

Plăcerea voastră n-are un temei,
Nedemn vi-i luxul si extravagant,
Şi le-njosiţi pe cele ce femei
Sunt totdeauna, nu numai în pat.

Singurătatea v-o numiţi onoare
Prin ea în neputinţe vă-nrobiţi,
Lăsându-vă călcate în picioare,
De cei cu care vă-mpăcătuiţi.

Câteodată dor vă e de viaţă
Şi vă doriţi s-aveţi copii măcar
Dar teama unui preţ mai mic pe piaţă
Vă scoate seara iar pe trotuar...

Aveţi un preţ de zi şi-un preţ de noapte,
Şi mai ales pe cât le daţi ce vor...
Când vă dedaţi la josnicii, prin fapte,
Cum vreţi să fiţi văzute-n viitor?

Vânzându-vă uitaţi ce e iubirea,
Omul e om doar când vi-i de folos,
Şi veţi fi cândva numai amintirea
Celor ce s-au crezut trăind frumos.

miercuri, 5 noiembrie 2014

Azi, într-un cumva

Azi nu mai am de ce să-mi fie teamă,
Nu spun „mi-e dor“, în nici un fel „aş vrea“,
Oricare faptă ştiu că e a mea,
Nălucile nu le mai iau în seamă...

Dorinţele, azi nu mai dau năvală,
Se rânduiesc în firea-mi omenească,
Sunt fapte ce le fac să se-mplinească,
Nedatorându-mi mie socoteală.

Puterea, drumuri lungi, de a mai face,
O am la fel, dar nu le fac în grabă,
Las gândul să-şi găsească altă treabă,
Ca sufletul să-şi aibă rost în pace.

Cu valul nu mă lupt, nu-i stau în cale,
Oricât ar fi de-nalt, la ţărm tot piere,
Urcă pe valuri unii, cu plăcere,
Eu merg prin soarta mea, pe jos, agale.

Ca disperatul nu mă pierd cu firea,
Pierdute-s toate de trăiesc cu frică,
Averea nu m-ajută, dar mă strică
Dacă ajung să uit să simt iubirea.

Azi nu mai caut podiumuri şi scene,
Spun tot ce ştiu prin scrisele-mi cuvinte
Ca cei ce vor, citind, să ia a minte
La viaţă, prin trăiri, nu veşti mondene...

duminică, 2 noiembrie 2014

De vom răzbi...

De vom răzbi, rămâne-vom veciei,
În clipa, regăsirii-ţi, ştii, am spus,
Şi ne vom fi motiv al bucuriei
De-a fi urcat, cât ne-a fost dat, de sus.

Ne vom urca până pe vârf, pe munte,
De-acolo să putem urca în zbor,
De vom putea uita de amănunte,
Ţi-am spus... Să-ţi aminteşti de viitor.

Şi-apoi mai sus, spre cerul plin de stele,
Unde nu-s umbre şi se vede clar,
Dacă vom rupe lanţuri şi zăbrele
Spre a fugi de trecerea-n zadar.

Din moarte, înspre veşnica trăire,
Ţi-am spus, ne vom muta, de vom răzbi,
Plecând din lumea celor ce-n neştire,
Iau viaţa-n râs, uitând că pot iubi.

De vom răzbi, mergea-vom înainte,
Lăsând trecutul morilor de vânt,
Unindu-ne nu forme de cuvinte,
Ci fiindu-ne voinţa legământ.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Ştii, deja...

Va fi fierbinte clipa... Ştii deja,
Că n-am să pot prea multe să îţi spun,
Că abia după ce se va-ntâmpla,
Putea-voi, de pe drumuri să m-adun.

De foc va fi dorinţa... Ştii deja,
Dezlănţui-vom viaţa furtunos,
Trăind să nu mai ai cum compara,
Prezentul cu ce-a fost fără folos.

Spre-naltul Cer urca-vei... Ştii deja,
Şi tot ce-ţi vrei veni-vor să le ai,
Ca, într-un tot, ceea ce va urma,
Drum îţi va fi mereu să mi te dai.

Mă vei reda speranţei... Ştii deja,
Şi n-am să am motiv să stau pe loc,
Mă vei avea şi iar te voi avea,
Cuprinşi de taina clipelor de foc.

Aşa vom fi ai vieţii... Ştii deja,
Tu lângă mine, eu nemuritor,
Focul dorinţei ne va înălţa,
Avându-ne prezent şi viitor.

Şi tot la fel va fi... Tu, ştii deja...
Într-un etern, mereu, et caetera.

duminică, 26 octombrie 2014

Nu-mi e rău...

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
N-am, în om, motiv de teamă,
teamă-mi e mai mult de mine,
Nu mai fug înspre oriunde,
nu mai am motiv de grabă,
Viaţa-şi are înţelesuri,
iar eu am atâta treabă...

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Din priviri caut spre Ceruri
să ştiu ziua care vine,
Nu mai bat poteci stinghere
care duc sigur la vale,
Ies mereu la drumul mare,
drumul mi-e singura cale.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Din nisip nu fac palate,
ca să-ncerc zidu-i de ţine,
Ştiu că zidul se înalţă
doar punând piatră cu piatră,
Focul greu e să se-aprindă
când n-are cenuşă-n vatră.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Vieţii nu îi pun condiţii,
ea nu mie-mi aparţine,
Pot să merg pe coborâşuri,
mai uşor ca la urcare,
Dar îmi place la-nălţime
fiindcă văd la depărtare.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Nu vânez lumina nopţii
nici nu bat la porţi străine,
Nici uşii întredeschise
nu-i propun să se deschidă,
Fluturele ştiu că zboară,
însă nu când e omidă.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Noaptea văd umbra luminii,
prin furcile caudine,
Pe cei ce-şi vor îndreptarea,
pe cei ce-şi doresc trezirea,
Şi pe cei care, făţarnici,
crime fac, mimând iubirea.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Nu mai cred nicicum că "poate"
e ceva ce se cuvine,
Leneşul spune că poate,
şi spune, ştiind că minte,
Prea puţini mai fac şi fapte,
tot mai mulţi rostesc cuvinte.

Nu-mi e rău de-atâta rău,
nici de bine nu-mi e bine,
Însă nu mă pot convinge
că-i bine doar ce convine...

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Aluzive căutări

Drumuri îţi vrei, şi vrei să mergi pe toate,
Pe urmele potcoavelor de cai,
Şi mai ales pe unde nu se poate
Când la rascruci de vânturi încă stai.

Prea insetat, cu rouă-ţi dai pe buze,
Mergi schiopătat, cu pasul pârjolit,
Din palmă zboară visele-ţi optuze,
Şi dormi, tot dormi, nu te mai vrei trezit.

Himere poarţi în haine, ca speranţe,
Dar tu-n beţii cu ielele dansezi,
Vrăjit de faima falsei eleganţe,
Adormi umil şi-n vis frumos te vezi.

Ca suflet rătăcit, cauţi cărarea,
Ca om trăieşti al decăderii chin,
Ţi-apleci privirea şi tot cauţi floarea
Care să fie floare şi nu spin.

vineri, 24 octombrie 2014

Altfel, vorba

Vorba lungă-i sărăcie goală,
Cei ce tac nu prea se-mbogăţesc,
Prostul este prost, chiar dus la şcoală,
Orbii văd ce alţii nu zăresc.

Vorba la-ntâmplare răscoleşte,
Cei ce mult gândesc doar rău îşi fac,
A greşi e totuşi omeneşte,
Muţii multe spun chiar dacă tac.

Vorba fără sens înnoadă viaţa,
Cei mai răi sunt mari judecători,
În lumină-i sclipitoare gheaţa,
Prea-avuţii-s cei mai mari datori.

Vorba pe ascuns tăcut omoară,
Cei ce tot ascultă puţin ştiu,
Unii cred că umbra şi-o măsoară,
Alţii-şi fac, încă de vii, sicriu.

Vorba grea speranţe, chiar, destramă,
Cei cu gând ascuns pun beţe-n roţi,
Cei nebuni se vor luaţi în seamă,
Ei se cred a fi mai buni ca toţi.

joi, 23 octombrie 2014

La fel, din Cer...

Un fulg de nea, căzut din nori, din Cer,
Cu totul alb, şi pur, şi luminos,
Împlinitor al gândului frumos,
Dorit a încălzi al nopţii ger...

Un fulg de nea, spre lume privitor,
Plutind dinspre înalt înspre real,
Înspre pamant ori spre al mării val,
Reamintind că visele nu mor...

Un fulg de nea, sortit a înflori,
A fi mai alb ca floarea de april...
Ca fulgul alb e-un suflet de copil,
Trăind speranţa de a izbândi...

miercuri, 22 octombrie 2014

E curios, iubito...

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi alţii încă ţin să o mai spună,
Că nu ne risipim ca toţi nebunii,
Că drumul vieţii-l mergem împreună.

Noi ne suntem, cu totul, ştiutorii
Vieţii de-acum şi-a celei de cândva,
Iar faptelor de azi, fiind autorii,
Greşelile nu ni se pot ierta.

Nu mai avem nici drum spre un alt ţel,
Nu mai putem alege altceva,
Chiar dacă ne-ar vrea unii în alt fel,
Acel alt fel e doar al altcuiva.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi vor prin spusa lor să ne convigă,
Să ne dăm duşi de valuri, ca nebunii
Ce ştiu că-n Iad e foc şi vor să-l stingă.

Noi ne suntem, cu totul, tot ce-avem,
Şi suntem viaţa ce dă vieţii viaţă,
Ne suntem amuletă şi totem,
Far şi motiv, când drumul ni-i prin ceaţă.

Nu mai putem nicicând să ne-nchinăm
Singurătăţii, ce-i acum la modă,
Şi nici crezare nu putem să dăm
Celor ce cântă dezbinări odă.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi mulţi vor fi cei care or să spună,
Că n-am ajuns, prin certuri, ca nebunii,
Să ne-ndoim de rostu-ne-mpreună.

duminică, 19 octombrie 2014

Semn cu însemn

Însemnul meu e veşnica problemă
De care, nici de vreau, nu pot să uit,
Cea care nu e numai o dilemă,
Într-un acest prezent ca şi-n trecut.

Chiar simpla întâmplare, efemeră,
Lasă-ntrebări să-şi caute răspuns,
Cu toate că răspunsul încă speră
Să fie la mai toate-ndeajuns.

Banalul clipei pune în balanţă
Puţinul adevăr ce-i acceptat,
Dar eu nu tac, în ultima speranţă
Găsesc puteri de-a nu fi-nduplecat.

Doar drumul, când sălbatic se tot duce
Pe calea spre etern şi nicăieri,
E un hotar, cu semn cioplit în cruce,
Peste-ntâmplarea faptelor de ieri...

Şi, cum din zi nu pot să fac o noapte,
Infimul nu-l tranform în infinit,
Gându-mi vorbeşte, tare ori în şoapte,
De veste dând că-s viu şi n-am murit.

Mai mult decât un pas nu am a face
Când caut orizonturi sub hotar,
Dar sufletul nu poate avea pace
Cât căutarea vieţii-i în zadar...

Şi-a fost să fie să tot las amprente,
Şi-nsemnul să mi-las definitiv,
Spre timpuri care vor tot fi prezente,
Şi vor tot fi speranţelor motiv.

Ca existenţă şi însemn sunt o dilemă,
Cu sens contrar, normal şi absolut,
Căzut sub a-ndrăznelii anatemă,
În tot acest prezent, ca și-n trecut.

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Vorbă dinspre amintire

Plecând, mi-am stins şi ultima privire
Lăsându-mă aşa cum am mai fost,
Mi-ai ars în foc speranţa de-mplinire
Să-mi aminteşti că încă am un rost.

M-ai tot împins să mă întorc acasă,
Şi-ai vrut să cred că asta-mi e sortit,
Chiar de-ai ştiut ca viaţa mă apasă
Cuvinte fără noimă ai rostit.

Te-ai tot ascuns de mine în tăcere,
De multe ori căzută te-am văzut,
Căzând loveai în mine, cu putere...
M-am ridicat şi iarăşi ai căzut...

Am tot păşit pe marginea furtunii,
În căutări de drum spre paradis,
Un joc în care ne vindeau nebunii,
Iar noi ne îndreptam înspre abis.

Trecând hotarul dinspre azi spre mâine,
Se auzea ecou nedesluşit,
Un urlet, nu lătratul unui câine,
Ori poate chiar destinul, răguşit...

Înspre plecare

Într-un timp al marilor dezastre
Am să plec, din lume, înapoi,
Sus, acolo, dincolo de astre
Unde loc au unii dintre noi...

Timpul, pe aici, se-mparte-n zile,
Pe acolo-i dat doar de trăiri,
Doar aici trăirile umile
Unii spun că s-ar numi iubiri!

Rosturi nici speranţa nu mai are
Apa din fântîni e cu noroi,
Drumul s-a-ngustat, e doar cărare,
Nu mai pot pe drum să meargă doi.

Omenia-i pusă în blazoane,
Are sens de podium şi decor,
Chiar şi ea, mai nou, e după toane,
Uneori cu scop nimicitor.

Preţ se pune pe singurătatea
Care dă desfrâului idei,
Mulţi acum văd astfel libertatea,
Şi aşa se vor multe femei.

A iubi e ceva ce se face,
Un banal cuvânt, oricând rostit,
Dar iubirea în uitare zace,
Ca şi muribundul părăsit

Toate azi au în altfel măsură,
Rostul lumii-mi pare-ntors pe dos,
Omenirea gâlgâie de ură,
Timpul trece fără de folos.

Plec acolo, dincolo de astre,
Unde loc au unii dintre noi,
Într-un timp al marilor dezastre,
Cu speranţa unor alte vremuri noi.

vineri, 10 octombrie 2014

În gând mi-eşti lavă

În gândul meu eşti încă lavă,
Incandescenţa-ţi umple trupul...
Prin zvârcolirea ta suavă
Ţi-ai incrustat în mine chipul.

Cuvintele-mi sunt prea sărace,
Doar nişte umbre între ziduri,
Dar mă apasă, nu-mi dau pace,
Privirea-mi simt plină de riduri.

Şi fuge, fuge mai departe
Spre depărtări ce mă tot cheamă,
Ca saltimbancul, râd de moarte
Nimic nu simt să iau în seamă.

Te regăsesc în orice formă
Până şi-n vorba-mi dau de tine,
Secunda-mi pare că-i enormă
Acum departe fiind de mine.

Din punct fac linii paralele,
Contaminandu-mi universul,
Uitându-mi visele rebele
Ce tot mai greu mi-ar face mersul.

În gândul meu eşti încă lavă,
Incandescentă-mi umpli trupul,
Prin zbaterea-ţi, la fel, suavă,
În tine-mi porţi, de-a pururi, chipul...

Cu zâmbet cardiac

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare:
Dacă-mi găsi-voi, într-un fel, un leac,
În lumea-n care şi speranţa moare?

Sunt cardiac, în forme şi detalii,
Cu amănunte parcă decisive,
Când sunt privit ca umbră în vitralii,
Ori ca efect absurd, fără motive.

Într-o reţetă, alb pe negru-i scris
Că mult prea mult de orişice îmi pasă,
Că nu mă las sedus de compromis
Şi prea pun toate cărţile pe masă.

Şi mi se spune că n-am timp prea mult,
Că orice-aş face tot se agravează,
Şi ar fi bine, totuşi să-i ascult
Pe toţi, fără să-mi pese ce urmează.

Am vina mea că nu mă simt bolnav,
Chiar dacă-mi văd durerea dovedită,
Chiar dacă unii medici spun că-i grav,
Că inima-mi e mult prea obosită?

Sunt cardiac, în sensul grav, profund
Al celor ce durerea ştiu că doare,
Al celor ce mă văd ca muribund,
Ducându-mă, spre moarte, în picioare.

Sunt caz cu-n diagnostic încurcat,
Tiparele nu pot să mă-cadreze,
Spun unii că pe viaţă-s supărat,
Unii mă-ntreabă ce o sâ urmeze?

Eu spun ce simt şi ştiu că-i dureros
Când spun că-n suferinţă-i omenirea,
Când spun că nu mai ştim trăi frumos,
Şi ne minţim şi doar mimăm iubirea.

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare
Mie, tot eu, am să-mi vin de hac,
Nemaigăsindu-mi rost de vindecare?

Dedublanta rătăcire

Nu ştiu pe unde-ai tot ai umblat,
Şi unde crezi că-ţi va fi bine,
De câte ori te-ai dedublat
Şi cum te simţi, acum, pe tine?

Poveste a-nceput atunci,
Când apele-mi păreau că-s moarte,
Când valul se spărgea de stânci
Şi gându-mi hoinărea departe...

Ştii că şi eu am rătăcit
Crezând că mergem spre lumină
Şi, uneori, am fost uimit,
Când nopţii luna-i era plină.

Nu-mi mai răspunde la-ntrebări,
Eu ştiu că multe te frământă;
Am învaţat, din încercări,
Că doar tăcerea-ţi este sfântă.

joi, 9 octombrie 2014

Păstrător de libertate

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu ţin să am nici o întâietate,
Drumul mi-l știu și drumul mi-l urmez,
Tristeţea mi-ar răpi din libertate.

Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
De ce-am trăit în timpuri vechi, uitate,
Drumul de mers mi-e ideal și crez,
Rușinea mi-ar răpi din libertate.

Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Când unii-mi spun că n-am nicicum dreptate,
N-am îndoieli, alt drum nu eu îmi creez,
Mândria mi-ar răpi din libertate.

Nu-s furios şi nici nu protestez
Când tot ce-i rău mi se-aruncă-n spate,
Drumul ce-l am nu caut să-l scurtez,
Furia mi-ar răpi din libertate.

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Nu-s furios şi nici nu protestez...

De-aş face măcar una, nu pe toate,
Eu singur mi-şi răpi din libertate.

Crez

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care poate fi cântat,
Cel care nu-i gândit când e creat,
Fiind zămislit din har dumnezeiesc!

Nu cred în cel ce mintea îşi munceşte
Vorbei să-i dea o formă de-mprumut,
Şi numelui îşi pune început
Urlând la cer când nimeni nu-l citeşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
Nu pot să cred în versul şchiopătat,
Prea lung, ori, fără sens, prea mult scurtat,
Scris de acei ce scrisul şi-l gândesc.

Nu cred în versul care se dospeşte
Dar arătat ca ceva ce-i ad-hoc,
Al celui ce doar sieşi îşi voieşte
Cununa slavei şi întâiul loc.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care nu e-ncorsetat,
Şi prin dorinţă nu e-nduplecat
Formei cu care unii se mândresc.

Nu cred în cel ce-n scrisu-i scormoneşte
Trecuturi şi mormane de gunoi,
Ca mai apoi să-mproaşte cu noroi
În orişicine-n cale-i nimereşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În cei ce datul şi-l mărturisesc.

miercuri, 8 octombrie 2014

Dacă, altfel...

Dacă s-ar stinge focurile toate
Când ploile grăbite stau sa cadă,
Cine-ar mai spune lumii că se poate
Prin întuneric umbra să se vadă?

La ţărmul mării de-ar veni vapoare
Când vântul le dă semne de furtună,
Cine-ar mai ști să spună că pe mare
E liniște și este vreme bună?

De-ar fi, în munţi, izvoarele să-ngheţe
In nopţile în care-i lună plină,
Cine-ar mai vrea, pe crestele semeţe,
Să urce, ca să urce spre lumină?

luni, 6 octombrie 2014

Tu, ultimul tren

Toată dragostea mea de-altădată,
Dacă stau, într-un tot o adun,
Care-ncape-n valiza-mi uitată
Fără ca nici o vorbă să spun.

Văd amurguri ce, tainic, arată
Umbre care se tot alungesc,
Şi mai vreau să prind trenul odată
Prin iubire să călătoresc.

N-am iubit nici un vis ca pe tine,
Nici un gând mai frumos n-am gândit,
Şi în gara cu umbre străine,
Tu eşti semn spre peronul sortit.

Paşii mei mai înceți se arată,
Dar alerg cât mai ştiu că au rost,
Să prind trenul, că-i ultima dată
Când pot fi călător cum am fost.

Eu sunt eu, cel ce-am fost altădată
Ca să fiu, eu, acesta de-acum,
Cel ce poate, să vrea să mai bată
Cât i-e dat, al iubirilor drum.

Viața trece şi nicicum nu revine,
A iubi nu-i un simplu refren,
Trenuri trec pe aproape de mine,
Dar al meu este ultimul tren.

Tu eşti ultimul tren pentru mine,
Tu eşti ultima gară din drum,
Tu eşti singurul mod de-a-mi fi bine,
Tu eşti ultimul strop de parfum.

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Mergător şi trecător

Din timpuri vechi, când gândul era gând,
Pornit din suflet și mai rar din minte,
Când ne-arătam prin fapte, nu cuvinte,
Mă simt venind, acum însă plângând.

Revăd trecutul, caut în prezent
Un înţeles misterul să-mi dezlege
Că viaţa azi e fără nici o lege,
Iar adevărul e mai mult absent.

Ochii-mi ridic și văd același cer,
Doar viaţa n-o mai văd fiind în viaţă,
Asemenea cu-n negru nor de ceaţă
Care-și acceptă rolul efemer.

Revăd prezentul, caut în trecut
Un vag motiv ce poate să-mi explice
De ce puţini mai vor să se ridice,
De ce un orb se vrea și surd și mut?

Omul se naște și acum la fel,
Merge spre moarte din copilărie...
Dar nu mai are nici o bucurie,
Și caută spre alţii un model.

Trecutu-l știu, prezentul îl trăiesc,
Și-mi este viitorul la vedere,
Cu tot mai multe rele si durere,
Și cu trăiri lipsite de firesc.

Din vremuri vechi, în vremurile, noi,
Ce vin, proorociri să împlinească,
Fiindu-mi dat, prin soarta omenească,
Păşesc şi eu, spre timpul de apoi.