Plecând, mi-am stins şi ultima privire
Lăsându-mă aşa cum am mai fost,
Mi-ai ars în foc speranţa de-mplinire
Să-mi aminteşti că încă am un rost.
M-ai tot împins să mă întorc acasă,
Şi-ai vrut să cred că asta-mi e sortit,
Chiar de-ai ştiut ca viaţa mă apasă
Cuvinte fără noimă ai rostit.
Te-ai tot ascuns de mine în tăcere,
De multe ori căzută te-am văzut,
Căzând loveai în mine, cu putere...
M-am ridicat şi iarăşi ai căzut...
Am tot păşit pe marginea furtunii,
În căutări de drum spre paradis,
Un joc în care ne vindeau nebunii,
Iar noi ne îndreptam înspre abis.
Trecând hotarul dinspre azi spre mâine,
Se auzea ecou nedesluşit,
Un urlet, nu lătratul unui câine,
Ori poate chiar destinul, răguşit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu