sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Puţine cuvinte

De multe ori cuvintele-s puţine,
Arse fiind de-al gândului sărut,
În nopţi de jar când mă gândesc la tine,
Când mă gândesc la timpul ce-a trecut.

Cât de departe rătăceşti prin lume
De nu mai simţi că înapoi te chem,
De nu mai poţi nici să-mi mai spui pe nume,
Şi fugi de adevăr ca de blestem?

Ce gânduri îţi fac drumul o cărare
Pe care mergi, şi mergi, şi te grăbeşti?
Îţi scriu şi am s-arunc scrisoarea-n mare,
Ca-ntâmplător să-ţi fie s-o găseşti.

Eu, cu speranţă, pun în rând cuvinte,
Un rost ce ţie-ţi poate fi reper,
Când va fi vremea să-ţi aduci aminte
Că timpul urcă vorbele în Cer.

Aștept cu nerăbdare dimineața
Când îmi vei spune primul zilei gând,
Şi cu privirea alunga-vei ceaţa
Ce-au prins-o ochii mei, voit, râzând.

Când ce-i acum va fi ce-a fost să fie,
Vei spune cât de mult a însemnat
Un val pe plaja rece şi pustie,
Ce de grăbitu-ţi pas nu i-a păsat...

Din larg de ape ţi-a adus scrisoarea
Care-n furtuni şi geruri s-a zbătut
Să poată să scurteze-ndepărtarea
Ca să ne-avem, din nou, ca început.

vineri, 28 noiembrie 2014

Dor de pereche

De-atâtea căutări am obosit...
Te caut dintr-o epocă străveche,
Din vremea când titanii au murit,
Tot căutându-şi sufletul pereche.

Trecut-au vieţi şi-al vremilor tumult...
Clepsidrele măsurilor sunt sparte...
Dar amintirea vrerii de demult,
Îmi cere să tot caut, mai departe.

Şi-am căutat oriune şi oricum,
Dacă aflam, câte un zvon, de tine,
Prin geruri, ori prin ploaie, ori prin fum,
Fără să vreau să ştiu de unde vine.

De neascuns, ca şi un curcubeu,
Iubirea noastră e la fel de veche...
Aşa-i de înţeles de ce, mereu,
Ne-am tot ştiut ca suflete pereche.

Şi, mai mereu, cu totu-ntâmplător,
Ne regăseam în umbra unor stele,
Dar, neatenţi la pasul următor,
Ne-am depărtat, pe drumuri paralele...

Atunci am înţeles că am greşit
Când am pornit pe valuri de furtună
Crezând că vom ajunge, în sfârşit,
Pe ţărmul unde cei ca noi se-adună.

De când te caut nu mai ştiu să spun
Dacă această lume-i nouă sau e veche,
Dar regăsit mă simt şi mă adun,
Ştiind ce-nseamnă sufletul pereche...

joi, 27 noiembrie 2014

Şi, tacit...

Ochii-ţi vorbesc... Tu nu ştii cate-mi spun...
Dintr-o privire aş putea descrie,
Fără-nţelesuri ce se suprapun,
A vieţii infinită poezie.

Stau netezite într-un gest fugar
Dorinţe cu esenţe de-ntâmplare,
Şi fapte pline de-al iubirii har,
De-o altă viaţă, nouă, născătoare.

În gând, deja, venite-s primăveri,
Chiar dacă toamna nu se lasă dusă,
Eu mă-nvelesc în mantii de tăceri
Vorba-mi de ochii tăi fiind sedusă.

De multe ori în vis am adormit
Spunând doar jumătate dintr-o frază,
Dar şi aşa, că te iubesc tacit,
Ai înţeles, ştiind şi ce urmează.

Izvorâtori de vise şi avânt,
Ochii îţi sunt, punctând mereu esenţa,
Firesc rostesc acelaşi legământ.
Ce-n sânge-i simt, febril, mereu prezenţa.

Cu tine-n orice anotimp mă-mbăt
Dar toamna ştiu că-ţi e bogată,
Şi-n aşteptarea albului omăt,
Vei înflori, fiind ca altă dată.

Doar preț de-o scânteiere-am poposit
Într-o răscruce a privirii tale
Şi de atunci mă ştiu iubit tacit
Pe-al nemuririi drum purtat agale.

miercuri, 26 noiembrie 2014

Mereu, a fi

Iubito, haide, pune-ţi haină nouă,
Să dai culoare gândului flămând
Când, dezbrăcându-ţi rochia de rouă,
Te simt trecând cu pasul tău plăpând.

Nici mintea nu mai poate să ascundă,
Dorinţa, ce-mpreună ne-o avem,
De-a transforma în veacuri o secundă
Şi-o oră în milenii, să putem.

Să-mi fii pân’ la sfârşitul veşniciei,
Când lumea se va prăbuşi în haos,
Numai a mea, lăsând zădărniciei
Dreptul de-a fi absurdului adaos.

Iubirea-ţi e, acum, veştmânt de taină
Când goală dormi şi simţu-mi dă fiori,
Ştiind că nemurirea-mi este haină
Cu care-ai să mă-braci, chiar tu, în zori.

Te-am vrut, m-ai vrut, ne-am căutat într-una,
Prin vieţi consecutive ne-am pierdut,
Ştiindu-mă al tău dintotdeauna,
Ca apărut din primul tău sărut.

Ne-avem motiv să cerem încă-o dată
Să ne renaştem pentru-a ne-ntâlni
Şi-n formă pură, şi nevinovată,
Să te doreşti mereu a mea a fi.

marți, 25 noiembrie 2014

Existenţiali, pe drum

Ne-avem ca drumuri şi ne suntem drumul,
Şi tot pe drumuri suntem, dar trăim,
Focuri ne-au ars, ne reclădim din scrumul
Ce ne tot dă puteri să ne iubim.

Ni-i drumul ca hotar indubitabil
Pus între ce va fi şi ce a fost,
Cuţit ce taie, iremediabil,
Orice alt drum ce-ar fi fără de rost.

Din visul nopţii ne trezeşte visul
În care ne vedem ca fiind reali,
Că, refuzând cu totul compromisul,
Ne-am stat aproape şi-am rămas loiali.

Ne regăsim mereu în viitorul
Spre care paşii merg neabătut,
În care tu mă vrei nemuritorul
Ce nu plăteşte timpului tribut.

Şi tot pe drumuri suntem şi ni-i drumul
Cununa ce va fi să o purtăm
Când se va arde-n foc până şi scrumul
Ce nu ne lasă liberi s-alergăm.

luni, 24 noiembrie 2014

Fraze, între noi şi viaţă

O punctuaţie-ntr-un fel aparte,
Face trecutul, de prezent, disjunct,
Dar împreună mergem mai departe,
De bună voie renunţând la punct.

Ne suntem şi-mpotrivă, şi-mpreună,
Suntem şi propoziţie şi frază,
Şi-ntr-o poveste viaţa ne adună,
Ea ştie, noi nu ştim, ce mai urmează...

Dialogând, o linie perfectă,
Trasează adevărului conturul
Când cratima, ştiindu-se suspectă,
Îşi dă-nţeles, înnobilând sperjurul.

Avem destule semne de-ntrebare
Când paranteza n-are conţinut,
Şi mie prea absurdă mi se pare,
Iar tu-i dai sens de mult prea neplăcut.

Între-nţelesuri, fără suparare,
Cu virgulă, marcăm, punând accent,
Ceea ce e firească separare
Între normal şi, simplu, accident.

De ajutor ni-i semnul exclamării,
Când totul pare simplă întâmplare,
Ce se arată ca şi valul mării
Care în mal lovind, îl face tare.

Aşa ne suntem, foaie de hârtie,
Pe care se înscrie, olograf,
Întreaga viaţă, ca o poezie
Care, cândva, va fi un epitaf.

vineri, 21 noiembrie 2014

Aşteptare de vis

Biancăi Morkos
Săracă-mi este noaptea fără tine,
Chiar drumurile-n vise-mi sunt pustii,
Iar dimineaţa parcă abia vine,
Ca un final al unei mari beţii.

Grea e urcarea-n Cer la întâmplare,
Din patul ce mă prinde în chenar,
Când minutarul ceasului mă doare
De mult prea multa zbatere-n zadar.

Lipsindu-mi, noaptea-i grea, ca şi o boală,
Nici amintirea ta nu-i mai e leac,
Şi-n jur nu întuneric simt, ci smoală,
Şi simt că nu te-am mai văzut de-un veac.

Clepsidra clipelor fierbinţi e spartă,
Bat vânturi reci şi simt în suflet frig,
Steaua polară-n trecere mă ceartă,
Te-aştept grăbit şi, prea grăbit, te strig.

Prin Ceruri şiroiesc sclipiri de stele,
Luna-mi surâde într-un mod ciudat,
Fără de tine visele-s rebele,
Şi au sfârşitul neelucidat.

Întoarce-te... Mai mi te dă o dată,
Şi lasă-te apoi mereu visată.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Firesc, deloc probabil

Timpul se trece, vremurile mor,
Nici un principiu nu mai e valabil,
Eu sunt cu totul un conservator,
Că te iubesc firesc, deloc probabil.

Ce alţii cred, nu-mi pasă, fiindcă ştiu
Să nu rezum o faptă la o clipă,
Să nu mă tem, crezând că-i prea târziu,
De veşnicii, iubind, să fac risipă.

Viaţa mi-o duc la graniţa de jos
A unei lumi cu false ipoteze,
Dar ştiu că-mi este dar prea preţios
Ca tocmai eu s-o pun în paranteze.

Ca orice om, sunt plin de slăbiciuni,
Dar orişicât aş fi de vulnerabil,
Când mult prea mulţi renunţă la minuni,
Eu te iubesc firesc, deloc probabil.

În jur ni-i ceaţă, alteori e praf,
Iar alteori e viscol sau furtună,
În pântecu-ţi mă las autograf,
Pe sâni îţi las sărutul meu, arvună.

Nu spun, dar e ştiut că te tot vreau,
Noapte de noapte, goală, despletită,
Şi în răscrucea vieţii am să stau
Pân-ai să vii, ştiind că-mi eşti sortită.

Să fiu al tău şi-a mea să fii mereu,
În ochii lumii azi devin culpabil,
Şi-s pedepsit, dar mie nu mi-e greu,
Că te iubesc firesc, deloc probabil.

marți, 18 noiembrie 2014

Iar am visat...

Iar am visat, a nu ştiu câta oară,
O noapte-ntreagă aş putea să spun,
Că ne eram, ca şi odinioară,
În dragoste, subiecţi de drept comun.

Visam că navigam în larg de mare,
Treceam strâmtoarea sânilor, firesc,
Şi ancoram în port, lângă picioare,
Nemaivoid să plec, să rătăcesc.

Dar m-am trezit şi nu erai cu mine...
Te căutam, să-l şi trăim frumos
Şi m-am gândit atunci c-ar fi mai bine,
S-ajung la tine, chiar mergând pe jos.

Geometria unui vis, cu tine,
Atinge îngereşti perfecţiuni,
Iar clipa chiar se vrea a-ţi aparţine
Încât ne spune că trăim minuni.

Realul faptei, prin trăiri concrete,
E mult mai mult decât se poate-n vis,
Ceva ce nu-i descris de epitete,
Fiind desprins din viaţa-n paradis.

Mă tot porneşti, cu vorbe îndrăzneţe,
Să simţi, în carnea ta, tulburător,
Cum caut profunzimea cu blândeţe
Strâns, cu dorinţă-n laţul coapselor.

Nopţile-mi sunt, visând, mai luminoase,
Dar grele, cum e greu orice păcat,
Sfârşite-n dimineţi misteroase,
Când sufletu-şi vrea visul împăcat.

duminică, 16 noiembrie 2014

Măşti şi vise

În miezul nopţii te-ai gândit să chemi
Un meşter să-ţi cioplească un alt chip. ..
Ca altfel fiind să poţi să nu blestemi
Oglinda ce te-arată de nisip...

Iţi cauţi o clepsidră să te cearnă
De tot ce azi nu vrei să fi trăit,
Cu teamă că, prin viscolul din iarnă,
Vei trece, insă mult prea urâţit.

S-a prăfuit tăcerea aşteptând
Ca să te-aduci şi înapoi din vis,
Şi se spărgeau clepsidrele, pe rând,
Simţindu-te, cu totul, indecis.

De-atatea maşti ce porţi şi-n vis te temi,
Priveşti oglinda vieţii fără chip,
Ţi-a mai rămas, în miez de zi să chemi
Pe cel ce-ţi vinde vise de nisip...

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Concludent, fără tăgadă

Mă ştiu, dintotdeauna,
îndrăgostit de flori,
De fluturi şi de stele,
de frunze, de izvoare...
Privirea mi-e pierdută
în lumea mea de nori,
Dar inima mi-e vie
şi-adesea vrea să zboare.

Simt vântul când se joacă
în pletele-mi cărunte,
L-ascult când îmi şopteşte,
cu glas fermecător,
Poveşti ce-au stat uitate
în praf de amănunte,
Care-mi renasc dorinţa
de-a fi învingător.

De când mi-e dat ştiutul,
am căutat lumina,
Să pot să văd în juru-mi,
să-nving necunoscutul,
Şi cunoscând firescul,
să ştiu care mi-e vina
Când dau cu pietre-n mine,
având motiv trecutul.

Privesc în depărtare
când cerul e senin,
Departe de lumină
nu mi-aş simţi trăirea,
N-aş mai simţi nici frigul,
nici ploile când vin,
Şi, neştiind ce-i umbra,
n-aş şti ce-i amăgirea.

De-ar fi să nu văd noaptea,
nici stelele, nici luna,
Pe pajişti poleite
de neguri în uitări,
Tristeţea m-ar cuprinde
şi, trist, pe totdeauna
Aş rătăcii pe drumuri,
fugind de înserări.

Mă ştiu mereu pe drumuri,
scurtând îndepărtarea,
Ştiu cât de-aproape poate
să mă aducă pasul,
Trecând, umbrit de umbre,
privesc, sub valuri, marea
Şi după cum vuieşte,
ştiu noaptea cât e ceasul.

Sunt, ca totdeauna,
îndrăgostit flori,
Şi de înalte Ceruri,
de soare şi zăpadă,
De fulgerul furtunii,
m-agăţ şi trec de nori,
Ca tot ce-mi am privirii,
să am fără tăgadă.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Povara

Dobri Dobrev
("Sfântul din Baylovo") Iată-mă azi, povară-ţi...
mă iartă dar, copile,
M-arăt în neputinţă
şi în nevoi umile,
Prea multe uit... Prea multe!
Sunt speriat de viaţă,
Însă te vreau pe tine
cu zâmbetul pe faţă.

Mă întrebai de toate,
până ce-ai fost mai mare,
Aveam pe-atunci răspunsuri,
nicicum ocolitoare,
Azi mintea mea-i uitucă,
pun întrebări prea multe,
Dar sunt nevinovate,
nu vor să te insulte.

Te-am dus pe drum, pe umeri,
te-am legănat pe braţe,
Azi caut mereu sprijin,
ca mâna-mi să se-agaţe,
Nici forţa nu mai are,
e prea tremurătoare,
Şi nici nu mai stă dreaptă,
şi uneori mă doare.

Nu mă certa copile,
de vărs ce ţin în mână,
Nu prea mai am putere,
şi ea-i deja bătrână,
Aşa e legea firii,
omul, la bătrâneţe,
La minte e copilul
ce-ar trebui să-nveţe...

Te rog să ai răbdare,
eu ştiu că-ţi sunt povară,
Aşa e bătrâneţea...
E tristă şi amară,
Nu-mi mai aleargă paşii,
n-ajung la timp la masă,
Sunt un încurcă-lume
venit la tine-n casă.

Mai stau în lumea asta
cât dat îmi e să fie,
Dar în curând porni-voi
drum lung spre veşnicie.
Şi voi pleca copile,
în lumea cu morminte,
Îţi las şi al meu suflet,
pe drumu-ţi spre-nainte...

N-am vrut să-ţi fiu povară...
Ştiu că am fost... Mă iartă...
Ne-am fost, în viaţa asta,
bătuţi cumva de soartă...
Eu, vezi, privesc spre Ceruri...
Poate va fi mai bine...
Să fac măcar de-Acolo,
ceva doar pentru tine...

duminică, 9 noiembrie 2014

Căutător de tine

Privirea-ţi caut, gândul n-are stare,
Colind prin munţi, pe mări, să te găsesc,
Tu eşti răspuns la orice întrebare,
Îndeajuns şi, întru tot, firesc.

Spre tine căutarea se îndreaptă
De câte ori mi-e bine ori mi-e rău,
Mă rog de timpul care nu aşteaptă
Să îmi arate-n vise drumul tău.

Îţi caut şoapta visului de noapte,
Prin Ceruri şi prin tot ce-i omenesc,
Prin tot ce-mi e pornirea înspre fapte
Ce-şi au continuarea în firesc.

Te caut cu dorinţă omenească,
Când noaptea se sfârşeşte-n zori de zi,
Ca prima faptă să o definească
Drept început a ceea ce va fi.

Îţi caut gândul clipei de trăire
Prin vorbele ce nu ţi se rostesc,
Le simt de parcă-mi vin din amintire,
Din viaţa ce-ar fi fost un fapt firesc.

Şi seara reîncepe căutarea,
Cu-acelaşi sens şi cu acelaşi dor,
Ştiind, cumva, că va veni-ntâmplarea
Ce ne va fi motiv înălţător.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

La piaţă, pe trotuar...

Voi care azi vă vindeţi ca plăceri,
Ori le trăiţi ştiind că le furaţi
Nu vă miraţi că mergeţi nicăieri,
Că nu ştiţi încotro s-o mai luaţi.

Când vă mai plângeţi că trăiţi urât,
Că prea săracă-i viaţa în idei,
Gândiţi-vă c-aveţi tot cam atât
Cât, celorlalţi, acasă, lasă ei.

Că va fi vremea să se-ntoarcă tot,
Să pierdeţi tot ce câştigaţi uşor,
Azi, când vă daţi cu gesturi de robot,
Nu vă gândiţi... Vă credeţi de-ajutor.

Vă vindeţi şi gândiţi că e firesc,
Că toate-n viaţa au un rost normal,
Ba chiar că vă iubesc cei ce plătesc
Seduşi fiind de-al neputinţei val.

Iluzia cu trupul o-mbrăcaţi
Ca numele să vi-l aveţi notoriu,
Să fiţi în mintea celor ce bărbaţi
Se ştiu doar prin succesul iluzoriu.

Plăcerea voastră n-are un temei,
Nedemn vi-i luxul si extravagant,
Şi le-njosiţi pe cele ce femei
Sunt totdeauna, nu numai în pat.

Singurătatea v-o numiţi onoare
Prin ea în neputinţe vă-nrobiţi,
Lăsându-vă călcate în picioare,
De cei cu care vă-mpăcătuiţi.

Câteodată dor vă e de viaţă
Şi vă doriţi s-aveţi copii măcar
Dar teama unui preţ mai mic pe piaţă
Vă scoate seara iar pe trotuar...

Aveţi un preţ de zi şi-un preţ de noapte,
Şi mai ales pe cât le daţi ce vor...
Când vă dedaţi la josnicii, prin fapte,
Cum vreţi să fiţi văzute-n viitor?

Vânzându-vă uitaţi ce e iubirea,
Omul e om doar când vi-i de folos,
Şi veţi fi cândva numai amintirea
Celor ce s-au crezut trăind frumos.

miercuri, 5 noiembrie 2014

Azi, într-un cumva

Azi nu mai am de ce să-mi fie teamă,
Nu spun „mi-e dor“, în nici un fel „aş vrea“,
Oricare faptă ştiu că e a mea,
Nălucile nu le mai iau în seamă...

Dorinţele, azi nu mai dau năvală,
Se rânduiesc în firea-mi omenească,
Sunt fapte ce le fac să se-mplinească,
Nedatorându-mi mie socoteală.

Puterea, drumuri lungi, de a mai face,
O am la fel, dar nu le fac în grabă,
Las gândul să-şi găsească altă treabă,
Ca sufletul să-şi aibă rost în pace.

Cu valul nu mă lupt, nu-i stau în cale,
Oricât ar fi de-nalt, la ţărm tot piere,
Urcă pe valuri unii, cu plăcere,
Eu merg prin soarta mea, pe jos, agale.

Ca disperatul nu mă pierd cu firea,
Pierdute-s toate de trăiesc cu frică,
Averea nu m-ajută, dar mă strică
Dacă ajung să uit să simt iubirea.

Azi nu mai caut podiumuri şi scene,
Spun tot ce ştiu prin scrisele-mi cuvinte
Ca cei ce vor, citind, să ia a minte
La viaţă, prin trăiri, nu veşti mondene...

duminică, 2 noiembrie 2014

De vom răzbi...

De vom răzbi, rămâne-vom veciei,
În clipa, regăsirii-ţi, ştii, am spus,
Şi ne vom fi motiv al bucuriei
De-a fi urcat, cât ne-a fost dat, de sus.

Ne vom urca până pe vârf, pe munte,
De-acolo să putem urca în zbor,
De vom putea uita de amănunte,
Ţi-am spus... Să-ţi aminteşti de viitor.

Şi-apoi mai sus, spre cerul plin de stele,
Unde nu-s umbre şi se vede clar,
Dacă vom rupe lanţuri şi zăbrele
Spre a fugi de trecerea-n zadar.

Din moarte, înspre veşnica trăire,
Ţi-am spus, ne vom muta, de vom răzbi,
Plecând din lumea celor ce-n neştire,
Iau viaţa-n râs, uitând că pot iubi.

De vom răzbi, mergea-vom înainte,
Lăsând trecutul morilor de vânt,
Unindu-ne nu forme de cuvinte,
Ci fiindu-ne voinţa legământ.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Ştii, deja...

Va fi fierbinte clipa... Ştii deja,
Că n-am să pot prea multe să îţi spun,
Că abia după ce se va-ntâmpla,
Putea-voi, de pe drumuri să m-adun.

De foc va fi dorinţa... Ştii deja,
Dezlănţui-vom viaţa furtunos,
Trăind să nu mai ai cum compara,
Prezentul cu ce-a fost fără folos.

Spre-naltul Cer urca-vei... Ştii deja,
Şi tot ce-ţi vrei veni-vor să le ai,
Ca, într-un tot, ceea ce va urma,
Drum îţi va fi mereu să mi te dai.

Mă vei reda speranţei... Ştii deja,
Şi n-am să am motiv să stau pe loc,
Mă vei avea şi iar te voi avea,
Cuprinşi de taina clipelor de foc.

Aşa vom fi ai vieţii... Ştii deja,
Tu lângă mine, eu nemuritor,
Focul dorinţei ne va înălţa,
Avându-ne prezent şi viitor.

Şi tot la fel va fi... Tu, ştii deja...
Într-un etern, mereu, et caetera.