îndrăgostit de flori,
De fluturi şi de stele,
de frunze, de izvoare...
Privirea mi-e pierdută
în lumea mea de nori,
Dar inima mi-e vie
şi-adesea vrea să zboare.
Simt vântul când se joacă
în pletele-mi cărunte,
L-ascult când îmi şopteşte,
cu glas fermecător,
Poveşti ce-au stat uitate
în praf de amănunte,
Care-mi renasc dorinţa
de-a fi învingător.
De când mi-e dat ştiutul,
am căutat lumina,
Să pot să văd în juru-mi,
să-nving necunoscutul,
Şi cunoscând firescul,
să ştiu care mi-e vina
Când dau cu pietre-n mine,
având motiv trecutul.
Privesc în depărtare
când cerul e senin,
Departe de lumină
nu mi-aş simţi trăirea,
N-aş mai simţi nici frigul,
nici ploile când vin,
Şi, neştiind ce-i umbra,
n-aş şti ce-i amăgirea.
De-ar fi să nu văd noaptea,
nici stelele, nici luna,
Pe pajişti poleite
de neguri în uitări,
Tristeţea m-ar cuprinde
şi, trist, pe totdeauna
Aş rătăcii pe drumuri,
fugind de înserări.
Mă ştiu mereu pe drumuri,
scurtând îndepărtarea,
Ştiu cât de-aproape poate
să mă aducă pasul,
Trecând, umbrit de umbre,
privesc, sub valuri, marea
Şi după cum vuieşte,
ştiu noaptea cât e ceasul.
Sunt, ca totdeauna,
îndrăgostit flori,
Şi de înalte Ceruri,
de soare şi zăpadă,
De fulgerul furtunii,
m-agăţ şi trec de nori,
Ca tot ce-mi am privirii,
să am fără tăgadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu