joi, 31 decembrie 2015

Abținerea de acum

Acum mă ştii... Un gând te mai abţine
Să îţi doreşti mult prea normalul pas
De-a spune că-ţi doreşti să vin la tine,
Fără să-mi duc privirea către ceas.

Mai laşi prezentul bobului-zăbavă,
Să nu se spună că te-ai prea grăbit,
Dar simţi că aşteptarea-ţi e bolnavă
Şi simţi ceea ce rar ai mai simţit.

Vorbim de toate, vrute şi nevrute,
Cuvântul ţi se lasă încurcat,
Uitând idei ce-i sunt de mult ştiute,
Mă lasă a te şti cu-adevărat.

Idei fireşti, prin simpla lor rostire,
Pun semn distict pe fapte de reper,
Şi dau speranței gând de împlinire
Pe drum înălţător până la Cer.

Acum mă ştii... Vorbim... Şi timpul trece,
Dorinţei, rost, ştii bine că-i vei fi,
Că împreună vremuri vom petrece
Şi tot ce simţi, de-a pururi vei simţi.

miercuri, 30 decembrie 2015

Alergare de nori

Privind spre cer văd norii cum se-aleargă
Lăsând în urmă raze de senin
Ce-ncearcă, reuşind uşor, să şteargă,
Umbrite gânduri care vin, tot vin.

Coboară triste, dinspre dimineaţă,
Lacrimi de noapte, tremurând în ger...
Uitând să fie, ca în toamnă, ceaţă,
Îmi lasă liber drumul către cer.

Păreri de rău se lasă cunoscute
Când vântul se îndeamă-a se urni
Dând frunzelor motive neştiute,
Prin moarte, înfloriri a-mbogăţi.

Şi-alergă norii, vântul îi aleargă,
Iar soarele-i priveşte cum se duc,
În pas cu timpul nu li-i dat să meargă,
Firescul, pentru ei, deja-i caduc.

Târziul vine... de departe vine
Să ne arate simplul înţeles
Că totul se întâmplă de la sine,
Doar noi alegem drumul spre regres.

Suntem, de vrem ori nu, eternitate,
Dar mai avem şi zbateri în zadar...
N-avem nimic, deşi avem de toate,
Uitând că existăm ca dar din dar.

Şi, prin uitare, trecem în tăcere
Motivul nostru existenţial,
Lăsându-ne mereu fără repere,
Vânaţi de un absurd principial.

marți, 29 decembrie 2015

Problemă de timp

Iată că-ncep, încet, încet, să spun,
Lipsindu-mă de semnul de-ntrebare,
Că timpului deloc nu mă supun,
Nu mă supun cuiva ce ştiu că moare.

Nădăjduind mereu, în mod firesc,
Am tot privit a rostului dilemă,
Dar m-am trezit uitând să-mbătrânesc,
Şi-am înţeles că timpu-i o problemă.

M-am întrebat ce sens are un ceas
Care nu-şi are singur o măsură,
Şi nici nu ştie unde a rămas
Când nimeni, să-l pornească, nu se-ndură.

Răspunsul regăsit, neîndoielnic,
S-a vrut un fel de piatră de-ncercare,
Şi m-a oprit când pasu-mi şovăielnic
S-a-ndepărtat de-a vieţii întâmplare.

Îndatorându-mi nopţii câte-un vis,
M-am sărăcit de-a lumii-nvăţătură,
Ca, evitând banalul compromis,
Să fug de-a îndoielii dictatură.

Va exista mereu ceea ce-a fost,
Urmarea-i necesară şi firescă...
Trecutul e matricea unui rost,
Ce-şi caută un timp să se-mplinească...

luni, 28 decembrie 2015

Început de an

Începe un alt an, an nou se zice,
Într-un altfel de cum ne e ştiut...
Cu timpul, nevăzut, se contrazice,
Luând, din alte vremuri, cu-mprumut.

Cu pas grăbit şi falduri de zăpadă,
Valuri de ape maluri vor urni,
Când stelele din ceruri or să cadă
Şi prin păduri în foc vor rătăci.

Veni-vor întâmplări tot mai ciudate,
Puținul tot va fi şi mai puţin,
Şi se vor strânge marile armate
Convinse de uzanţe şi destin.

Va fi să moară gânduri, oameni, fapte,
Călugări mulţi vor deveni atei,
Credinţele se vor ascunde-n noapte
Fugind de noii idoli-dumnezei.

Atâtea drumuri, azi mereu umblate,
Arse în soare se vor pustii,
Săbii din teacă cei mai mulţi vor scoate,
Puţini, de pace, doritori vor fi.

Războaie crunte se vor da în minte,
Motivul lor va sta mereu ascuns,
Fapta trădării va strivi cuvinte
Doar ura va fi singurul răspuns.

Începe un an nou, şi-n bucurie
Îl vor, cei mulţi, a-l şti de petrecut,
Dar, după plan, altfel va fi să fie:
Nimic normal, absurdul absolut.

duminică, 27 decembrie 2015

Privirea de-nceput

Veneai din umbra scenei luminoase,
Pasul ţi-era în trecere, grăbit,
Şi se vedea că nu se da oprit
De gesturi marginale, languroase.

A fost să fie clipă sorocită
Ca eu să uit, trecând, să mă opresc,
Iar tu să mă priveşti, nedumerită
Că pot, nepăsător, să hoinăresc.

Mi-ai spus o vorbă care, înţeleasă,
M-a dus cu gândul către iad şi rai,
Şi m-am întors să-ţi spun că eşti frumoasă,
Dar am tăcut, văzând că nu plecai.

Ne-a fost tăcută prinderea de mână
Şi primii paşi ai drumului comun,
Sete-mi era şi te făceai fântână,
Stele-ţi doreai, voiam să ţi le-adun.

Privirea ne-a lăsat fără cuvinte,
Muriseră în noi împotriviri,
Nu mai puteam găsi nepotriviri,
Găseam doar nopţii vina că-i fierbinte.

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Tăcerea ca principiu

Tăcerea mea cuprinde infinitul
În strict consens cu tot ce-i relativ
Cu tot ce lasă-n urmă asfinţitul
Când noaptea-şi intră-n rol definitiv.

Îmi iau un timp, făcând pe mărginitul,
Să urc, prin încercări, până la Cer,
Ca, prin esenţe, să-nţeleg sfârşitul
Părerii că firescu-i efemer.

Strivit de gânduri, las neexplicitul
Să-şi fie sieşi rost şi înţeles,
Riscând să fiu văzut ca ipocritul
Ce crede-n îndârjirea prin exces.

Şi, ca și când n-aş şti ce-i ilicitul,
Munţi de tăceri adun şi tot adun,
Ca-n umbra lor să fac pe neclintitul
Ce chiar şi la durere e imun.

Cu nerăbdări întâmpin răsăritul
Mereu cerşind puteri să am să tac,
Ca nu cumva să uit de zornăitul
Averilor ce-l fac pe om sărac.

Principial cuprind nedefinitul
Şi-i pun tăcerea borne de hotar,
Ca să ajung să intuiesc zenitul
Acestui timp ce trece în zadar.

miercuri, 23 decembrie 2015

Drum cam lung...

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind din viitor,
Ca să stau cu tine faţă-n faţă
Şi-ntr-un fel, să-ncerc, din nou, să mor.

Revenind din vremuri viitoare,
Mi-a fost dat aici să te-ntâlnesc,
Într-un timp în care lumea moare
Renegând principiul omenesc.

Visul dintr-o noapte în furtună
Mi-a redat uitate amintiri,
Întâmplate fapte împreună,
Şi motivul multor ne-mpliniri.

În consens cu faptele promise,
Prin destin ţi-a fost îngăduit
Să te-arăți reală şi în vise,
Ca să fii de netăgăduit.

Eşti născută să-mplineşti menirea,
Nicidecum să treci prin rătăciri,
Să repui, în drept firesc, iubirea,
Temelia marilor zidiri.

Umbra unei vieţi cândva trăite
Ne-a trasat o cale şi un sens,
Renăscând dorinţe ispitite
De-al privirii, dualist, consens.

Te-ai trezit intrând pe-a vieţii poartă,
Căutând un sens altfel, normal,
Acceptând că viaţa nu e moartă
Chiar de-i e credinţa-n ideal.

Datorii rămase neplătite,
Timpului de care am fugit,
Ne-au făcut să fim acum ispite
Şi trăiri de neînchipuit.

Dintr-un timp ce dat va fi să vină,
Cel în care azi deja-i trecut,
Revenim trăirii în lumină,
Printr-un alt, năvalnic, început.

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind către prezent,
Ca să stăm, trăind, faţă în faţă
Într-un tot, de-a pururi, elocvent.

marți, 22 decembrie 2015

Absurdul alternativ

Din întrebări ce-şi vor voi răspuns
Fac pod de gânduri între nopţi şi zile,
Şi-n argumente vagi şi puerile,
Pe mine, uneori, mă las ascuns.

O stea, în cruce-mi luminează faţa
Şi-mi face semn, într-una, s-o urmez,
Eu n-am putere să mă-ndepărtez,
Aştept să simt că vine dimineţa...

C-am fost împins, cu ură,- n clandestin,
Mi-a fost dorit să am o altă faţă,
Să rătăcesc prin neguri şi prin ceaţă,
Şi-n vântul vieţii să mă tot înclin.

Minţite vorbe s-au lăsat știute
Într-o grăbire nicidecum normală,
Când adevăruri puse la-ndoială
De văzul tuturor au fost dosite.

Ca să accept un rost de împrumut,
Mi s-au prescris reţete generale
Cu împliniri în zăboviri carnale,
Prin renegarea propriului trecut.

Absurdul mi-a rămas alternativă,
Tocmită ca model măgulitor,
Pusă la rang de sens spre viitor,
De-a nu privi căderea ca derivă.

Dar, n-am căzut, chiar dacă mai suspin...
Nu pot să pierd... Mereu revin la viaţă,
Ştiu că-n curând, va fi o dimineaţă
Când voi privi, din nou, un cer senin.

luni, 21 decembrie 2015

De dincolo de neștiute

De dincolo de margini şi hotare,
Dintr-un incert cu iz de infinit,
Punând pe fugă semnul de-ntrebare,
Prinde contur, un orizont grăbit.

Nu-i nici o cale sigură, în sine,
Nu-i nici un drum, de la-nceput, ştiut,
Din câte-au fost doar gândul mai revine
În amintiri de timp deja trecut.

Şi el îşi lasă trecerea firească,
Măsurile, fără tăgadă mor,
Nimic nu stă să se împotrivească
La ceea ce e pur întâmplător.

De neştiut sunt câte ne sunt date,
Cât e de tras când nu-i motiv de tras,
Dar pe Golgota toţi urcăm o cruce
Şi nu zburând, ci-n mersul pas cu pas.

Dinspre departe înspre mai aproape
Nu e cât este drum de mers,
Cum nici cât ploaia poate creşte ape
Ori cât dă viaţă altui Univers.

Cum mai nimic la şapte nu se-mparte
Şi împreună, trei, perechi nu fac,
Singurul drum e înspre mai departe,
Oricum ar fi, pentru al vieţii leac…

Şi orişicum s-ar pune în balanţă
Se caută doar sensul omenesc,
Doar viaţa dă, într-un final nuanţă
Şi, întâmplării, înţeles firesc.

De dincolo de viaţă şi de moarte,
Din vremuri fără timpuri la hotar,
Venim, trăim şi trecem mai departe,
Lăsându-ne urmaşilor ca dar.

duminică, 20 decembrie 2015

Definiție prin contur

Privesc în sus, privesc în jos, mereu,
Mă simt un simplu om, nimic mai mult,
Cu ochii văd, cu inima ascult
Şi cred în Adevăr şi Dumnezeu!...

De la-nceput privind, către prezent,
Încă mă simt acelaşi care-am fost,
Şi tot la fel aş face-al vieţii rost,
Mereu având un gând adolescent...

Că am rămas acel ce, dintr-odată,
Mai spune “nu” să se-nţeleagă “da”,
Cel care, neuitând, a se-ntreba,
Mereu aceeaşi faţă îşi arată.

Sunt lupul singur care, seara, plânge
Când simte că minciuna îl înfrânge,
Ce-n miez de noapte vede mai departe
În viaţa ce urmează după moarte,
Dar totuşi dă tribut o zi din viaţă
Pentru un vis în prag de dimineaţă,
Simţind mereu că lacrima nu doare
Când e un dar al razelor de soare.

Şi azi, la fel, întorc printr-o poveste
Ceea ce simt, ştiind că va urma,
Că toate-n fel şi chip se vor schimba
Prin întâmplări ce vin fără de veste.

Dar tot ce văd, doar la prezent conjug,
Ştiind că în curând va fi real,
Oricâţi îmi spun că nu-i ceva normal,
Spre viitor privirile-mi tot fug...

Şi dacă nu-s ceea ce-aş vrea să fiu,
De ceea ce am fost cândva mi-e dor,
Chiar dacă îmi doresc, prea visător,
Să pot uita ceea ce astăzi ştiu...

joi, 17 decembrie 2015

Durerea în tăcere

Tăcerea mea priveşte către tine,
Dar nu-ţi mai spun, doar caut să găsesc,
Drumul pe care, ridicând cortine,
Timpul va trece cu motiv firesc.

De ieri spre mâine las mereu ideea,
Agonisesc în gânduri un tumult,
Chiar dacă mai şi știu că eşti femeia
Ce îmi aşteaptă spusele de mult...

Cuvintele mă dor, dar nu-ţi pot spune
Că vieţii îi devin şi eu dator,
Că-s vinovat de-o grea evaziune,
Furând trăiri din timpul viitor.

Tăcerea mea e semnul de-ntrebare
Pe care-l pune orişice răspuns,
Când dat fiind, se pierde-n nerăbdare,
Strivit de aşteptare pe ascuns.

În vis îmi spun că-n ziua ce urmează
Se va-ntâmpla să nu mai fiu tăcut,
Dar mintea uit să îmi rămână trează
Şi-n miez de noapte timpul e trecut.

Şi tot aştept, şi-mi amintesc de tine,
Şi mă tot dor cuvintele de dor,
De mine-ncep să simt că mi-e ruşine,
Dar tot aştept un pas în viitor.

miercuri, 16 decembrie 2015

Detașat, dator

Ştiu că-ţi sunt dator, fără-ndoială,
Ştiu şi cât de mult îţi datorez,
Dar mai ştiu că suma e banală,
Când, de ce-i lumesc, mă detaşez.

În trecut nu poate fi lăsată
Nici măcar o clipă din ce-a fost,
Omenescul gând de altădată
Pune-n drept al datoriei rost.

Dar te-ai vrut, firească-nrâurire
Şi pornire fără de motiv,
Dăruind o clipă de iubire
Şi un drum cu sens definitiv.

Ţi-s dator de plată şi răsplată,
Cu răsplata-mi este mult mai greu,
Mintea stă-n răscruce, încurcată,
Căutând spre Cer și Dumnezeu.

Nopţile trăirii împreună
Sunt îndemn şi veşnic lait-motiv
De-a fugi de-a gândului furtună
Şi-a trăi-n firescul instinctiv.

marți, 15 decembrie 2015

Unde-i timpul...?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Ziua-n care cerul înnorat
Ne-a-ndemnat un gând spre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?...

Unde-i timpul care-a fost să fie
Seara unui vis îndatorat
Pasului întâi spre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?...

Unde-i timpul care-a fost să fie
Noaptea-n care viaţa şi-a luat
Dreptul de-a se trece-n veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Ziua care nopţii i-a furat
Drumul amintirii-n veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Seara-n care-n viaţă am plecat
Cu speranţa înspre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

luni, 14 decembrie 2015

Rotund, cu viață

Pântecul îţi fremăta de viaţă,
Simţământul şi-l avea profund,
Azi, când se începe-a fi rotund,
Îngerii, se vede, te răsfaţă.

Din speranţa clipei, când dorinţa
S-a făcut motiv mijlocitor,
Drumului, mereu, spre viitor,
S-a-ntrupat, în tine, biruinţa.

Câţiva căuta-ne-vor o vină,
Botezând al faptei sens abstract,
Fiind convinşi de-al vorbelor impact
Dacă pun absurdul în lumină.

Noaptea-n care rupte-au fost blesteme
Şi-ai trecut, spre viaţă, de un prag,
Intuind noianul de arţag
Spus-ai că urma-vor anateme.

Azi, prin tine, vieţii îi dai viaţă,
Adevărul are sens profund,
Pântecul ţi-l văd, frumos, rotund,
Îngerii speranţei te răsfaţă...

duminică, 13 decembrie 2015

Nevrere de îngenunchiere

Se spune că, nicicum din întâmplare,
Dorinţa-n timp, neîmplinită, moare,
Că, neavând, motive de speranţă,
Ajunge într-o grea intoleranţă...

Nu mă mai mir, nu am nici îndoială
Că-n grabă, mintea face socoteală,
Şi numără, în logică lumească,
Anii ce-şi are, viața să-şi trăiască.

Dar mă-ndoiesc să cred, în nesimţire,
Că sufletul trăieşte-n înrobire,
Dând minţii o totală-ntâietate,
Crezând în marea ei absurditate.

Povestea vieţii este o poveste
Ce-şi are şi sclipirile-i celeste,
Uitând de-a minţii grea prejudecată
Ca să se simtă binecuvântată.

Multe se spun, puţinul se trăieşte,
Chiar şi iubirea se redefineşte...
Dar sufletul, în taină, stă de pază,
În faţa morţii nu îngenunchează.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Trezire de vis

Din omeneasca nopților visare,
De multe ori mi-e greu să mă trezesc,
Mă-ntreb de ce nu-i noaptea şi mai mare
Să-mi lase timp destul să te iubesc.

Te am în vis motiv de cutezanţă
Spre a-mplini un dat ce mi-a fost dat,
De-a nu trăi o veşnică speranţă
Numind-o,-n neputinţa mea, păcat.

N-am timp prea mult de-a sta în rătăcire,
Nu caut, nu vânez, nu cuceresc,
Din viitor mă-ntorc în amintire
Lăsând prezentul sensului lumesc.

În vise vii şi dai, uşor, de veste
Ca nu cumva, dormind, ceva să uit,
Şi timpul să încerce să conteste
Spunând că de venirea-ţi n-a ştiut.

Tot caut drumul de-a ne fi aproape,
Ca-n fapte să trăim precum în vis
Şi nemurirea-n ea să ne îngroape,
Trăind o veşnicie-n paradis.

vineri, 11 decembrie 2015

Contra zise

Zici că nu vrei, că nu mai are rost,
Că vrei să laşi uitării tot ce-a fost,
Eu însă te-nţeleg, printre cuvinte,
Şi clar îmi e că toate-ţi vin în minte...

Din vorbe-ntorci prezentul în trecut
Punându-i un accent de absolut,
Dar laşi, cu rost firesc, să se-nţeleagă
Dorinţa ce-i la fel, mereu întreagă.

Mă-ndemni să cred, că-n mod normal, firesc,
Mai bine-ar fi să nu îmi amintesc,
Când tac te simt că nu eşti prea convinsă
Ştiindu-te, mereu, de dor, cuprinsă.

Chiar apăsat, pui paiele pe foc,
Și-mi spui că totul ţi-a părut un joc,
Ca tine zic, ştiut fiind, că-mi place
Să te privesc când sânii-ncep să-ţi joace.

Zici că nu vrei, dar zisele-ţi au rost,
Prin amintiri dau sens la tot ce-a fost,
Proorocind firescul altor fapte,
Altor trăiri şi multor alte şoapte.

joi, 10 decembrie 2015

Firesc de seară

Din gândurile nopţii te-ai ivit,
La fel cum te ştiam odinioară,
Doar uneori tăcută şi ştrengară,
Spunându-mi că, visând, ai obosit.

La ceas de seară când priveam tăcut
Un praf de nori fugind de luna plină,
Ca dar te-ai vrut, spunând că sunt de vină,
Şi te răzbuni pe multul timp trecut.

Cumva spontan, cumva premeditat,
Privirii mele te-ai lăsat, iar, goală
Făcându-mă să fiu cu îndrăzneală,
Căzând, cu tine, iarăşi în păcat.

N-aveam nici un motiv, în nici un fel,
Să mă întreb de-aş vrea să fii cuminte,
Zvâcnirea ţi-o simţeam... erai fierbinte,
Instinctual eram şi eu rebel.

În zori de zi mi-ai spus că e târziu,
Şi nu mai ai motive de-a pleca,
Ca tot mai bine e a încerca
Până spre seară doar al tău să fiu.

miercuri, 9 decembrie 2015

Tăceri esențiale

Multe vorbe mi se pun în spate,
Multe întrebări şi-ar vrea răspuns...
Unii-mi spun că stau prea mult ascuns,
Unii că am timp să fac de toate...

Timp nu am să pot cumva răspunde
Gândului ce-mi cere să-l ascult...
Chiar şi el îmi spune că-i prea mult,
Tot tăcând n-am să ajung niciunde.

Însă încă tac şi n-am cuvinte
Să vorbesc despre acest prezent
Căruia îi sunt acum absent,
Fiindcă simt că mult prea mult mă minte.

Pasul nu mai vrea să spun că merge
Înspre ceva ce îşi spune ţel...
Nu-şi mai vrea să ştie că-i fidel
Umbrei care chiar şi urma-i şterge.

Mi-aş dori să cred că-i schimbătoare
Lumea celor ce mereu vorbesc,
Chiar aş vrea o dată să greşesc
Când nu cred că ceva-i nou sub soare.

Îmi e clar că n-am ce mai alege,
Nici un orizont nu mai e clar,
Cei ce-nvaţă-nvaţă în zadar,
Nedreptatea-şi face a ei lege.

Sunt absent din propria mea viaţă,
Simt povara de a fi în plus...
Ce să spun...? Am spus ce-aveam de spus...
Nu-mi pot vinde vorbele la piaţă...

Dacă-s preţuite, nu îmi pasă,
Le-am lăsat în voia tuturor...
Încă-s mulţi cei care cred ce vor...
Prea puţini că eu nu spun “acasă”...

Şi sunt mulți cei care au măsură
Care ia în seamă pe făptaş,
Tot mai mică pentru nevoiaş,
Mare pentru cel doar bun de gură.

M-am ascuns în propria-mi tăcere
Ca, tăcând, să pot privi în jur,
Şi-ntr-un fel din timp să nu-mi mai fur,
Renegându-mi propria durere.

Vorbe multe mi se spun prin spate,
Multe întrebări se pun pe-ascuns,
Tac şi-mi e tăcerea un răspuns
Ca să le cuprindă ea pe toate...

marți, 8 decembrie 2015

Mi-aduc aminte...

Mi-aduc aminte că am fost copil...
Şi aruncam cu pietre înspre stele,
Vroiam să ştiu că nu-i prea dificil
Să merg, încet, pe jos, până la ele.

Nu prea ştiam că sus înseamnă sus,
Că mersu-nseamnă salt pe verticală,
Că soarele, trecând înspre apus,
Nu-şi are-n gând motive de-ndoială.

De multe ori pe oameni întrebam
De ce, doar ziua, umbra are formă,
Şi soarele, când raze bat în geam,
Într-un mereu altceva o transformă.

Mi-aduc aminte că, fiind copil,
Când nu dormeam, priveam spre cer, spre stele,
Ca, neştiut, să merg, tiptil, tiptil,
În zori să pot s-ajung pe lângă ele.

Mai şi plângeam când zorii erau triști
Ori când, din vis, uitau să mă trezească,
Când norii îi simțeam că-s egoişti
Şi vor, prin fulgerări, să strălucească.

Îmi coboram privirea prin fântâni,
Tot căutam şi-acolo o lumină,
Şi-i întrebam mereu pe cei bătrâni
Dacă ei ştiu că apele suspină.

Mi-aduc aminte vise de copil,
Când,printre şoimi,zburam mereu spre stele
Şi vântul încerca a-mi fi ostil,
Ca să n-ajung, cumva să fiu ca ele.

Când toţi spuneau că-i iarnă şi e frig,
Priveam spre câmpuri pline de zăpadă,
Şi îmi venea, din când în când să strig,
Că nu-i aşa, şi lupii-s o dovadă.

Aşa am învăţat că-n sus, spre Cer,
Urcarea nu-i deloc o simplă joacă,
Că nu e greu să dormi o noapte-n ger
Când ochii ţi se-mbracă-n promoroacă.

Mi-aduc aminte că eram copil
Şi nu credeam în moartea unor stele,
Cum nici s-accept postura de docil,
Uitând să-mi caut locul printre ele.

vineri, 4 decembrie 2015

Azi, Mariei-Magdalena

Azi puritatea rar mai este pură,
Pândiţi suntem -n vise de păcat,
Diversitate-i singura măsură
Ce ne-o-nsuşim în mod deliberat.

Gustul îl ştim şi-i dăm mereu crezare,
Ne îmbătăm şi spunem că-i un joc,
Uităm că viaţa trece la-ntâmplare
Şi-o mergem cu un pas bătut pe loc.


Mariei- Magdalena-i ştim povestea
Şi cât în obicei s-a înrobit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi cât de mult schimbarea şi-a dorit.

Răspunsul azi nu-şi ştie întrebarea,
E doar o constatare prin urmări,
Ce pune în dezbatere onoarea,
Ca sens al prea-ntâlnitei dedublări.

Teama o ştim, dar tot trăim cu teamă,
Că fără mască nu ne-ar fi uşor,
Că nimeni, altfel, nu ne ia în seamă,
Dacă n-avem ceva atrăgător.


Mariei-Magdalena-i ştim povestea
Şi cum, să se îndrepte şi-a dorit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi cum, într-un sfârşit, a izbândit.

A fi aproape, azi, se defineşte
Prin fapte cu vădit real folos,
Şi care cu un preţ, se răsplăteşte,
Bănesc, material sau amoros.

Mereu găsită e singurătatea
Liniştitoare şi de bun augur,
Şi cadru ce convinge libertatea
Să nu se mărginească pe contur.


Mariei-Magdalena-i ştim povestea
Şi când, într-un final a izbândit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi când, crezând, în pace s-a sfârşit.

joi, 3 decembrie 2015

E vremea...

E vremea renunţării la orgolii,
La amănunte oarecum picante,
La judecăţi cu forme aberante,
La a privi scaieţii ca magnolii.

Timp nu ne-avem de rosturi derizorii,
Nici de faţade pline de reclame,
Nici de acei ce inventează drame
Ca să ne facem vise iluzorii.

E vremea de-a uita de aberaţii,
De înţelesuri strict conjuncturale,
De tălmăciri în mod voit banale,
De a urla înjurii ca ovaţii.

Timp nu ne-avem de false evoluţii
Nici de cuvinte vag răstălmăcite,
Nici de acei ce caută soluţii
Ca mască a trăirilor minţite.

E vremea regăsirii prin tradiţii,
Prin renegarea falsului din toate,
Prin renunţări la multele condiţii,
Prin revenirea din stupiditate.

Timp nu avem de falsele proporţii,
Nici de-a umbla pe drumuri cu himere,
Nici de acei ce-şi spun stăpânii sorții
Ca mod de-a ne reduce la tăcere.

miercuri, 2 decembrie 2015

Reperul, ca vis

Din amintirea unui Decembrie,
reper de altă viață, ție, Delia
Dacă mi-aș dori să cred în vis,
Tu mi-ai fi motiv la îndemână,
Că ne-am încropit un paradis
Printr-o simplă strângere de mână.

Timpul s-a oprit, surprins, în loc,
Ne lăsa desprinși de-a lui măsură,
Presimțea că nu-i deloc un joc
Ci fireasca vieții aventură.

Nu aveam în nici un fel trecut,
Doar prezentul ne era emblemă,
Dar din prima clipă ne-a plăcut
Să ne fim un dar, nu o problemă.

A fost totul fără de motiv,
Şi cuvinte ne-am avut puține,
Când instinctul clar și obiectiv
Nu s-a mai putut deloc abține.

Gestului cu sens nedefinit
Înțeles, i-ai dat, și anvergură,
Că, simțindu-mi rostul ispitit,
Ne-am trezit surprinși de conjunctură.

Când era deja un fapt real
Omeneasca noastră-mpreunare,
Mi-arătai că n-ar fi anormal
Dacă faptei chiar ne-am fi urmare.

Şi au fost de toate câte-n gând
Zămisleau dorințe spre-mplinire,
Te porneai ca flacără arzând
Și ardeam și eu spre înnoire.

Fără de motiv, la fel, mereu,
Tu erai și vis și fantezie,
Şi, prin tine, deveneam și eu,
Împăcat cu-a vieții-mi frenezie.

Nefiresc ar fi să cred în vis,
Nefiresc ar fi să uit de tine,
Chiar și azi îmi spui, direct, concis,
Că în Cer te știi mereu cu mine.

marți, 1 decembrie 2015

Extazic, amăgire

Dintr-un primăvăratic April, Monicăi
Într-a vremii trecere firească,
Printre vorbe mari ce n-aveau rost,
Viaţa s-a-ntâmplat să ne-ntâlnească,
Şi, întâmplător, trei zile-au fost.

Dintr-a lumii mare îmbulzeală,
Ce-şi avea un fals real motiv,
Am plecat cu mare îndrăzneală,
Fiind atraşi mereu de instinctiv.

Tu erai fierbinte în dorinţă,
Eu grăbit de un instinct normal,
Şi-am purces la fapte, prin voinţă,
Îmboldiți de-al împlinirii val.

Rupţi fiind de gândurile toate,
Universul ne-am fost brusc doar noi,
Când simţeai că pântecul tău poate
Să ne ducă-n ceruri pe-amândoi.

Resimţeau şi sânii tăi zvâcnirea
Ruperii gânditului zăgaz
Ce-şi avea firească-ndatorirea
De-a-ţi deschide drumul spre extaz.

Ca un sens al vieţii, simpla formă
Era faptă şi cuvânt rostit,
Şi-n însemnătatea ei enormă,
Pierderea de timp s-a risipit.

Prima zi, şi-a doua zi, şi-a treia
Pe aceeaşi cale au umblat,
Tu voind să fii mereu femeia
Ce se defineşte prin bărbat.

luni, 30 noiembrie 2015

Noaptea de toamnă

De când toate au fost, fiind, Mihaelei
Noaptea de toamnă încă ne-ncepută,
De ochii lumii-n ceaţă ne-a ascuns,
Eram doar noi şi ne era de-ajuns,
Ştiind că n-o mai vrem, banal, trecută.

Uitasem să dăm altora de ştire,
Că ne găsisem drum întâmplător,
Trasat de pasul vag şovăitor
Al evadării din neîmplinire.

Prin întuneric îţi vedeam lumina
Ce ochii ţi-o aveau când mi-erai dar,
Uitând că, între noi, un calendar,
Ne arăta cum taie ghilotina.

Tăcerea acceptării că-n dorinţă
E puntea peste muchii de cuţit,
Te-a îndemnat să vrei cu drag primit,
Însemnul meu, ca pas spre biruinţă.

Esențial, ţi-ai spus, că-ntâmplătoare,
N-a fost doar întâlnirea gând în gând,
Ci regăsirea ce-o ştiai plângând,
Că, în prezent, nimic nu-i nou sub soare.

Nu doar odată, ci mai mult de-odată,
Pe tine te-ai dorit ca dar din dar,
Ca prag trecut şi bornă de hotar
În infinitul vieţii ancorată.

Noaptea de toamnă s-a lăsat trecută
Fiind, în zori, reper de drum sortit,
Şi-n calendarul veşniciei, dăltuit,
Ca-nsemn de dăruire absolută.

duminică, 29 noiembrie 2015

Iarna ca vestire

Ceasul cu pendulă bate
Gongul timpului ce trece,
Nopţile-s întunecate,
Iarna vine... va fi rece...

Norii caută spre soare,
Căutând să îl ascundă,
Umbra lor întrebătoare
Se vrea zilnic mai profundă.

Măsurând, când nu-i mai pasă,
Drumul stelei căzătoare,
Vântul, tihnei nu se lasă,
Biciuind frunza ce moare.

Ceasul cu pendulă bate
În rutina-i cadenţată,
Clipe care trec uitate
Printr-o lume îngheţată.

Apele stau în izvoare,
Simţul curgerii le-ngheaţă,
Malul vadului le doare
Când îl văd ascuns în ceaţă.

Umbrele rar dau de veste
Că va fi noaptea senină,
Chiar şi ele-s o poveste
Amintind de luna plină.

Ceasul cu pendulă bate,
Fiindu-i timpului măsură,
Zilele-s mereu scurtate,
Iarna vine... nu se-ndură.

vineri, 27 noiembrie 2015

O noapte cu Perseide

Iubito, plouă, pe Pământ, cu stele,
Dintr-un înalt ce nu se vede clar...
Simţirile îmi sunt din nou rebele,
Uitările-mi sunt toate în zadar.

Cărările sunt parcă poleite...
Absenţa ta o simt tot mai acut,
Te caut prin cotloanele umbrite,
Nu vreau să cred că vieţii te-ai pierdut...

Aş vrea s-adorm şi să visez apoi,
Că printre stele vii, dinspre departe,
Pe drumul fără sens spre înapoi,
Ca să dai viaţă versului din carte...

Dorindu-mi să împart cu tine-o noapte,
Lăsându-ne de gânduri şi idei,
Mi-aduc aminte sensul unor fapte
Ce astăzi n-au nici rost şi nici temei.

Cândva, ploua, la fel... Un roi de stele,
Ne arăta un drum spre un altar,
Erai frumoasă, luminai ca ele...
Tot orizontul vieţii era clar...

Acum văd cerul ca un car de foc
Ce foc nestins în mine readuce,
Mă las cuprins de-al amintirii joc
Şi răstignit pe-a drumului răscruce.

joi, 26 noiembrie 2015

Alchimie în clepsidră

Pun în clepsidră clipele uitate,
Şi le preschimb în boabe de nisip,
Caut o cale, dacă se mai poate,
Să readuc privirii al tău chip.

Acum te ştiu departe... prea departe,
Şi n-ai mai dat, de-o viaţă, nici un semn...
Lumina unor felinare sparte
Încă te vrea trăirii ca îndemn...

Am înşirat, demult, secunde albe,
Pe firul înnodat al unui gând,
Ţi le-am păstrat să ţi le porți ca salbe,
Ca să-nţelegi ce va urma-n curând.

Te răvăşeşte visul şi dorinţa,
Eu viitoru-l văd, cumva, confuz,
Dar vom găsi-n speranțe iscusinţa,
De-a nu ne amăgi pân' la refuz.

În nopţile când luna e absentă
Te mai dezbrac, prin gânduri, din priviri,
Ca acceptându-ţi pacea aparentă,
Să te îmbraci, în zori, ca-n amintiri.

miercuri, 25 noiembrie 2015

Fără multele ştiute

De cândva, din ploaia nopţii, Luciei
Prea multe n-ai ştiut nicicând de mine,
Nici când rostit-ai cel dintâi cuvânt,
Dar şi aşa m-ai vrut să vin la tine,
M-ai vrut fiindu-ţi vrerea legământ.

Şi din cuvinte s-a făcut dorinţa
În amândoi speranţă de firesc,
Menirea fiindu-ţi pe deplin credinţa
Ca-n mine să ia sens deplin lumesc.

Amiaza zilei s-a lăsat trecută,
Dând nerăbdării şansă şi motiv,
De-a rostui, cu taina-i neştiută,
Un început de drum imperativ.

Din furnicarul vorbelor pe stradă,
Ne-am dus mânaţi de vise, sus, în munţi,
Ca numai Ceru-n fapte să ne vadă
Ca, orice-ar fi, urmarea s-o înfrunţi.

Iar seara, ce-a venit, pe neştiute,
Ne-a-mbrăţişat, îmbrăţişaţi fiind,
Lăsând uitării vechi necunoscute,
Şi clipe ce în vis ne mai aprind.

Promisul adevăr trăia prin fapte,
Ce ne duceau mereu spre început,
Şi-mpreunaţi eram şi-n miez de noapte,
Şi chiar şi zorii astfel ne-au văzut.

Ploaia de noapte a spălat regrete
Şi restul unor palide-amintiri,
Ca-ntâmplător, prin faptele concrete,
Să fim dorinţa unei mari iubiri.

Alt miez de zi și-a pus, pe timp, amprentă,
Şi cale spre departe ne-a voit,
Cu-n fel de-ndepărtare aparentă,
Ca să-nţelegem ceea ce-am trăit.

luni, 23 noiembrie 2015

De-ar fi fost...

Dintr-o tainică zi grăbită, Ancăi
Sau măcar altfel, ca anotimp,
Ne-ar fi fost mai mult ca faptă vrerea,
Ne-ar fi fost să fim mai mult, ca timp.

Dar a fost o clipă de răscruce
Când un drum prin viaţ căutam,
Eu cărând pe umeri altă cruce,
Tu voind al viselor balsam.

De-ar fi fost să nu trăim cu teamă,
Sau măcar să nu o mai simţim,
Ne-am fi fost avânt de luat în seamă,
Ne-am fi fost motiv să ne-mplinim.

Dar a fost o clipă de-nălţare
Când simţeam că-i frig şi înorat,
Tu voindu-mi marea împăcare,
Eu dorindu-ţi drumul îndreptat.

De-ar fi fost o simplă rătăcire,
Ori un simplu moft întâmplător,
N-ai fi fost robită de trăire,
N-aş fi fost şi azi cuprins de dor.

duminică, 22 noiembrie 2015

Universalul tabu

Dezordinea universală
E azi, firesc, subiect tabu,
Moralitatea imorală
Ne-a prea-nvățat să spunem "Nu"!

Mereu purtăm câte o stâncă,
Precum Sisif, spre vârf de munți,
Dintr-o prăpastie adâncă,
Peste-ale vieții rupte punți.

Prin intersecții de destine
Avem și parte de dispreț,
Când lacrimile sunt meschine
Și ochii pun valorii preț.

Dintr-o extremă, în extremă,
Făcând de aberații uz,
Găsim că viața-i o problemă
Și adevărul un abuz.

O vagă urmă de speranță,
De teama unui "prea târziu",
Ne dă puteri de cutezanță
Pe muchie de bisturiu.

Cei ce nu cred în decădere
Mereu, mereu, reiau urcușul,
Croindu-și drumul, în tăcere,
De-a dreptul, nu de-a curmezișul.

Dar viața-n felul ei, reală,
Are firescul ei tărâm...
Urcarea totuși nu-i vitală
Când nu mai știm să coborâm.

vineri, 20 noiembrie 2015

Admirator, deloc întâmplător

Privesc, femeie, trupul tău de foc,
Ca să-nţeleg al nemuririi joc,
Te tot admir, mereu așteptător
Şi doritor... deloc întâmplător.

Mă văd mereu un simplu chipul de lut,
Acelaşi, de când lumea a-nceput,
În palma aspră rostul mi-l ştiu scris,
Dar fără tine totu-i compromis.

Te văd cu ochii şi te simt prin gând
Spre multe orizonturi căutând,
Esenţial e tot ceea ce faci,
Şi chiar când taci... te tot admir, şi-mi placi.

Mă ştiu la fel, cu chipul ars de vânt,
Mereu privind al umbrelor avânt,
Accentu-l pun prin punctul de final,
Dar, fără tine, nu-i nimic real.

Şi-n trupul tău simt foc mereu aprins,
Un univers, altfel de necuprins...

miercuri, 18 noiembrie 2015

Iubire în aşteptare

Că te iubesc, n-am vrut să iau în seamă,
M-am vrut supus lumeştii noastre legi,
Nici azi nu spun, simt, într-un fel o teamă,
Că dreptul ce ţi-l ai vei vrea să-l negi.

N-am vrut să cred că timpul, care trece,
Nu e de-ajuns să tragă un hotar
Între simțiri şi judecata rece,
Şi să mă lase zbaterii-n zadar.

N-am vrut să ştiu de omul care-n mine
Se ascundea de rostu-i de a fi
Şi căutam mereu să uit de tine,
Şi-o altă cale să îmi pot găsi.

E-adevărat că nu m-am luat în seamă,
Că legile lumeşti le-am pus hotar
Simțirilor de care mi-era teamă,
Văzând că-mi trece viața în zadar.

Dar noaptea-n vis, când nu mă pot opune,
Te văd, mă văd, şi timpu-l văd trecând,
Şi-ți spun că este vremea de a-ți spune
Ce luptă duc, trăind, cu al meu gând.

Aşa încerc pe mine-a mă-nțelege
Când tu vei încerca să înțelegi
Că orişicât, alt drum, vom vrea alege,
Ne vor întoarce ale vieții legi.

Că nu am vrut, că n-a fost cu putință,
Că n-am crezut, ori n-am vrut să îți spun,
Azi teama nu-mi mai e de trebuință,
Nici gândul nu mai pot să i-l supun.

În preajma ta, când viața mă aduce,
Uit de consensuri, uit ce îmi e în jur,
La tine universul se reduce,
Restu-i pierdut într-un absent contur.

Dar nu am timp de fantezii ori vise,
Mă las, de neputință, greu convins,
Şi, răbdător, las vorbele nezise
Ca să nu fiu, de graba mea, învins.

Nici o iubire nu e imorală,
Dacă-i iubire, nu un vag concept,
Dar încă mulţi ne-ar cere socoteală,
Așa că încă tac... Şi te aştept...

marți, 17 noiembrie 2015

Constatatoarea teorie

În gând am tot mai multe teorii,
Că nu mi-e clar ce-nseamnă o secundă,
Parcă prea lungă e când vieţii-mi vii,
Şi-ncearcă adevărul să-mi ascundă.

Nu prea mai pot, când trece, să-nţeleg,
Ce rost îşi are când, mereu pe fugă,
Mă tot îndeamnă legile să-i neg
Şi s-i îndemn măsura să-şi distrugă.

Oricât de mult, la ţărmul unui gând,
Te-aştept să-ţi spun ce nori aduc furtună,
Şi câte stele cad, în zori, arzând,
Ca noi să ştim că ziua va fi bună.

Să-ţi spun în șoaptă un fragment de vers
Ce mi-l arată mersul tău agale
Scris pe un prag de vis şi univers
În care toate sunt atemporale.

Şi fiindu-mi tu, în trecerea-mi, popas,
Să uit de clipa care mă grăbeşte,
Spunându-mi că prea tânăr am rămas
Prin lumea care-n fugă-mbătrâneşte.

Dar cum presimt că nu-mi va fi-ndeajuns
Secunda de-mpliniri şi-mpreunare,
Întreb, şi întrebării-i vreau răspuns
O nesfârşită clipă următoare.

În teoria mea, în mod real,
Repun în drept complexa ipoteză,
Că timpul nu-i deloc imparțial,
Cu sufletu-i mereu în antiteză.

Şi tot ce suntem e mereu o luptă
Cu-n optimism firav şi anxios
Pe puntea lumii ce deja e ruptă
De-atâta căutare pe din dos.

luni, 16 noiembrie 2015

Timp fără tine

Sunt fără tine... Nu ştiu ce e viaţa,
Şi trecerea prin timp e un blestem,
Abia aştept să vină dimineaţa,
Să pot, pentru “la noapte” să te chem.

În vise plec, dorindu-mi o uitare
Ca să mă-ntreb de ce mă tot grăbesc,
Şi să-mi dau dreptul ca, prin întâmplare,
Din drumul tău să nu mă mai feresc.

Ochii-i închid privind, fără motive,
Un gând al nopții ce ne-a fost reper,
Când, vorbele fireşti şi permisive,
Ne-au fost deschisă poartă înspre Cer.

Te văd lăsându-te dorinței mele
Sânilor tari de-a le trasa contur
Şi a-ți privi în ochi ploaia de stele
Ca, hotărât, din lume, să te fur.

Complice fiind cu graba mea firească,
Te văd, te simt, voindu-mă intrând,
Spre a-mplini menirea omenească,
În pântecul de viață fremătând.

Şi când, însemn de rosturi şi urmare,
Îndemnul tău era să îți devin,
Te-ai transformat în pururea chemare
Şi în motiv trăirii ca destin.

Sunt fără tine, vremea simt că trece,
Cerul senin mi-e mie-nfurtunat,
Focuri mă ard şi caut noaptea rece
Ca-n frig să uit ce greu e de uitat.

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Dinspre noapte înspre zi

Din noaptea-n care spuse au fost toate,
Mărturisind al faptelor destin,
Am învăţat că viaţa, totuşi, poate
Să se-mplinească-n sens sublim, divin.

Păstrez şi-acum frânturi de jurăminte
Ascunse de al ruperii blestem,
Din care mai adun nişte cuvinte
Ce totuşi sunt iubirilor totem.

Cuvântul încă e finalitate,
A tot ceea ce nu s-a-nceput,
Şi-nălţător de ziduri de cetate,
Şi viitor dintr-un nimic născut.

Ademenit de-o vrajă ancestrală
Mă las purtat de-al clipei amănunt
Chiar dacă uit să pun la socoteală
Că tânăr, îmi zic unii, nu mai sunt.

Şi sunt tot mai atras de veşnicie,
De neştiutul ce se vrea ştiut,
De traiu-n pace şi de armonie,
De orizontul vieţii absolut.

Păstrez în gânduri legile uitate
De mersul lumii, tot mai nevoiaș,
Şi întâmplări, în felul lor, ciudate
Ce au schimbat al faptelor făgaş.

Spre ziua-n care toate vor fi spuse,
Fiind deja un făptuit destin,
Încă mai sunt trăirile seduse
De amintirea unui hâd suspin.

miercuri, 11 noiembrie 2015

În acelaşi sens

Vorbind cu tine mi-ai păşit în gând,
Subit, fără motiv, de nu ştiu unde,
Şi dacă te simţeam, cumva, tăcând,
Mintea-ncepea, încet, sǎ se scufunde.

Cuvântul tău îmi este univers,
Pierdut de-ntreaga lumii mărginire
Care citindu-mi doar câte un vers
Crede că scrisul meu e o scornire.

Chiar dacă-aş vrea, nu pot să te separ,
Te ştiu cu totul, eu trăiesc în tine...
Ascunderea e faptă în zadar,
Că orice pas al meu îţi aparţine.

Din vorbă-n vorbă, fără nici un semn,
Mi-ai definit un orizont şi-o lume
În care zisul gând este solemn
Cu sensul definit de rost şi nume.

Cu dor de tine şi de curcubeu,
Îţi scriu în vers, trecând pe prag de toamnă,
Că-n trecerea prin viaţă, mai mereu,
Am vrut să ştiu iubirea ce înseamnă.

Şi-ţi spun şi gândul că mă simt stingher
Când ştiu că fi-va, în curând, o noapte,
Când vom privi, tu, luna de pe cer,
Eu, chipul tău, îmbujorat prin fapte.

Hârtiei albe astăzi îi spun tot,
O simt că-mi este, pe deplin, duhovnic,
Şi, la iveală, amintirea-mi scot,
Că, fiind tăcut, devin prea mult datornic.

N-am cum să uit, mi-e viaţa amănunt,
Scriindu-ţi, pe trecuturi nu dau vina,
Trecutul vieţii mele e cărunt,
Dar m-a lăsat mereu să văd Lumina.

Deja mă ştii cum sun în felul meu,
O ipoteză-a unei teoreme,
Ce-o demonstrază numai Dumnezeu...
Şi calc prin vise fǎrǎ a mǎ teme.

Nu pun hotare, nici nu mărginesc,
Las vorba cu-nţelesurile toate,
N-am timp de-a încerca un plan drăcesc
Din piatră seacă apă să pot scoate.

Când tu-mi vorbeşti, prin timpuri fac ocol,
Toate se ştiu şi toate se arată,
Şi îmi găsesc priviri pierdute-n gol,
Spre tine, cea, mereu, adevărată.

Nu văd prea bine... însă nu sunt orb,
Văd gândul ce-ţi e lacrimă fierbinte,
Cuvântu-ţi gust şi mi-aş dori să-l sorb,
Avându-l rost de mergere-nainte.

Şi văd că vrei, că ţii să înţeleg,
Un vis ce-l ai, voit prin consecinţă,
De-a-mi fi îndemn să nu mai pot să neg
Că-mi eşti ispită şi îţi sunt dorinţă.

Şi-n versuri scriu, ştiind că recompun,
O vreme nouă ce va fi să vină,
Cu adevărul vorbei ce ţi-o spun,
Cu-a vorbei tale limpede Lumină.

De-ai vrea să pleci, ai să-mi rămâi în vis,
Şi-n vis trăind, vorbi-vom mai departe,
Iar eu, tăcând, voi contura în scris,
În fiecare noapte câte-o carte.

Şi-n ele fi-vom iarăşi, tu şi eu,
O lacrimă de dor şi împăcare,
La pas mergând pe calea ce mereu
Ne-a dat acelaşi drum spre înălţare.

luni, 9 noiembrie 2015

Paranteză

În vis deschid, mereu, o paranteză,
Şi văd, fără a vrea, femei frumoase...
Doar presupun... o simplă ipoteză,
Sau amintiri de fapte voluptoase...

Iar alteori, parcă axiomatic,
Visez realul pur, întâmplător
Chiar dacă irealul matematic
Mă pune, în anexe, ca decor.

Cu lumea sunt mereu în antiteză,
Când readuc esenţele din basme,
Şi povestesc de ultima geneză,
De moartea care vine din fantasme.

Vorbesc de cei ce fi-vor invincibili,
Şi micrometric pasul îl măsor
În căutarea celor compatibili
Cu un destin, oricând, nemuritor.

Visez, trăind o altfel de asceză,
În care doar iubirea-i absolută,
Prin care timpul pierde din viteză
Şi trecerea-i cu totul involută.

De n-aș visa, la rând, cu alţi datornici,
Aş aştepta fiind mereu dator,
Minţind, în spovedanii, pe duhovnici,
Şi că doar mie nu-mi e dat să mor.

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Dovedit de timp

Din zi de Sfântul Nicolae, Nicoletei
Se adunase timpul, drept dovadă
A cât de mult nu e de aşteptat,
Când viaţa vrea firescul să-l prevadă
Ca să se facă visul întâmplat.

Şi s-a-ntâmplat o zi de sărbătoare,
Să-mi facă drum, prin noapte şi prin ger,
Ca amintirea, fără de uitare,
Să ne adune, cândva, şi în Cer.

În miez de noapte, tu venind de-acasă,
Eu rătăcind pe-al vieţii mele drum,
Am pus povestea vieţilor pe masă
Cu un reper fixat, numit acum.

Din vorbă-n vorbă, ne-am trezit în fapte,
Lăsându-ne de-al vieţii joc uniţi,
De prag trecând, în prima noastră noapte,
Ne-am vrut, pentru oricând, nedespărţiţi.

Erai dorinţă şi elan de viaţă,
În pântec erai zbatere de foc,
Şi dezrobiţi, în prag de dimineaţă,
Sânii-ţi jucau al bucuriei joc.

Întru unire, dincolo de clipă,
Împreunaţi, firescul ne-a lăsat,
Ca, de vom vrea, fiindu-ne-n risipă,
Să ne pornim un drum adevărat.

Eu am plecat şi te-ai lăsat plecată,
Sperând să dăm dorinţei alt motiv,
De a-nfrunta, odată, şi-ncă-odată,
Teama de vis, în mod definitiv.

Şi te priveam... Deja erai frumoasa,
Zâmbeai în seara cu sclipiri de ger,
Mi-aş fi dorit să vii la mine-acasă...
Că ai să vii, şi astăzi încă sper...

miercuri, 28 octombrie 2015

Lumea printre preţuri

Prin lumea, cu de toate, încărcată,
În care toţi se vând, crezând firesc
Că doar aspectul practic e lumesc,
Eu umblu şi-mi simt mintea încurcată.

Văd preţuri de nimic și aberante
La cele ce-s cu greu de preţuit,
La ceea ce e dat, nu făptuit,
Puse-n vitrine mari, extravagante.

Mânjit de colorate etichete
Preţul şi-asumă iz calitativ,
Detaliul e mai mult rezumativ,
Dosit de vorbe neîntemeiate.

Forme barbare, cu însemn de artă,
Dau loc de cinste chipului cioplit,
Numit, de orice minte de smintit,
Făptuitor sau schimbător de soartă.

Carcasa de femeie îmbrăcată,
Cu forme conturate-n mod vădit,
Prin gesturi cu-nţeles prea desluşit
Întrece orice minte luminată.

Tot o femeie, fără de veştminte,
Stoarsă de viaţă, fără nici un gând,
Scoasă-i în faţă de acei ce vând
Plăceri, dorinţe, vorbe şi morminte.

Nimicul are rost de înălţime
Pus ca emblemă cerului senin,
Prevestitor de vremuri care vin
Golite, prin consens, de profunzime.

Umblu, golit de orice amintire,
Nici unde merg nu pot să-mi amintesc,
Însă mi-e dor de datul omenesc,
De fapte fără preţ şi de iubire...

marți, 27 octombrie 2015

Departe noaptea, departe ziua

De ce îmi eşti departe?… E-ntrebarea
La care-n zori de zi îi vreau răspuns,
Când noaptea-n vis îmi văd mereu chemarea
Ce-n tine arde ca un rug ascuns.

N-am cum găsi motiv de împăcare
Cu-n efemer motiv de rost normal,
Când simţul îmi e pus la încercare
De-al visului consimţământ real.

La ceas de seară las, prin raţiune,
Să cred că doar a mai trecut o zi,
Că doar, din grabă, sufletul îmi spune
Că pierd din timpul meu de a trăi.

În zbateri stă banala mea dorinţă,
Când stelele se urcă înspre cer,
De-a-ţi arăta că-mi este cu putinţă
Fapta ce-n gânduri abia o mai sper.

Iar noaptea, când o simt nerăbdătoare,
Încerc s-o rog să-mi lase un răgaz
Ca, domolind dorinţa arzătoare,
Să rup al neputinţelor zăgaz.

Când zorii dau, mult prea grăbiţi, năvală,
Gândul o ia mereu de la-nceput,
Speranţele mă trag la socoteală,
Vor viitor, sătule de trecut.

De ce îmi eşti departe?… Mi-e-ntrebarea
Ce caută măcar un vag răspuns,
Când visul, tot negând îndepărtarea,
Nu îi mai lasă nici un drum ascuns.

joi, 22 octombrie 2015

Viitor întâmplător

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam rostindu-ţi câteva cuvinte
Ca să-ţi rămân ca un necunoscut
De care să-ţi aduci mereu aminte.

Şi timpul a trecut spre viitor
Umplându-ţi cupa vieţii cu tăcere,
Acum te văd şi văd că ţi-a fost dor,
Că inima dreptate încă-ţi cere.

Stăm depănând din viaţă-ne poveşti,
Poveşti din lumea noastră efemeră,
Trecută eşti, dar tot frumoasă-mi eşti,
Şi tristă… te doreşti, din nou, himeră.

Te-a nins, din vară, timpul, neîncetat,
Îţi spun, în glumă, Albă ca zăpada,
Tu mă priveşti şi-mi spui c-ai pariat,
Pe mine şi prezenţa-mi e dovada.

Lăsându-te de zâmbetul ştrengar,
Îmi spui să nu-ţi vorbesc cu “dumneavoastră”,
Şi că nici ceasul n-are minutar
Că vrei şi noaptea să mai fie-a “noastră”.

Dar nu mă-ntrebi de ce sunt încă trist,
Nu chiar normal, ba chiar peste măsură,
Doar cum mi-e viaţa, cum de mai rezist,
Când văd în jurul meu atâta ură...

Nu ţi-aş răspunde… sufletul mi-e-nchis,
Dar văd că şi la tine, suferinţa,
Ţi-a luat dorinţa ce-o aveai ca vis,
Şi te-nsoţeşti mai mult cu necredinţa.

N-am părul alb, dar ştii că duc în spate
Un dor de tot ce nu am cunoscut,
În piept, nebună, inima îmi bate
La fel cum pentru tine a bătut.

Poftă de viaţă am, e nebunească,
Plăcerea de lumesc e tot la fel,
Te simt că vrei ca-n legea omenească
Să nu mai fim străinii “ea” şi “el”...

Uşor nu-mi e, nu ştiu cum îţi e ţie,
Drum spre trecut nicicând nu mi-am făcut,
Am aşteptat ce dat îmi este mie,
N-am cumpărat nicicând, nu m-am vândut.

Tot mai visez ce-mi este scris în soartă,
Nu mă grăbesc să fac ceea ce vreau,
Dar nici nu stau privind o nouă poartă,
Ca să mă-ntreb ce drum va fi să iau.

Ca doi străini, nu cred că se cuvine,
Târziu fiind, deja s-a înserat,
Să stăm, vorbind de cum era mai bine,
Într-un trecut prea mult îndepărtat.

Ce-am semănat cândva, putem culege,
Treceri de timp sau fapte de iertări,
O noapte ni-i destul spre a-nţelege
De ce nu te-ai pierdut printre uitări.

Văd că-ţi doreşti, ca după ani, o dată,
Să te convingi că sunt acelaşi eu,
Să te convingi că n-ai fost vinovată
Numindu-mă, în glumă, panaceu.

De n-ar fi fost această întâlnire
N-ai fi ştiut că plânsu-ţi e firesc,
N-ai fi ştiut că nu-i o amăgire,
Că-n vis şi amintirile trăiesc.

Vom duce seara-aceasta până-n noapte,
Şi-o vom sfârşi-o abia-n zori de zi,
Nu doar o faptă, ci un şir de fapte,
În doi, ca altădată, vom trăi.

Mi te vei da ştiind că sunt cu tine,
Mă vei avea, venind dinspre trecut,
Dar şi din lumi ce ţie-ţi sunt străine,
Şi-apoi pleca-voi tot necunoscut.

Te vei ierta, ducând înspre uitare
Fapta dintâi şi tot ce a urmat,
Şi îţi vei spune că o întâmplare
Acum, o noapte, iar ne-a-mpreunat.

Îţi vei dori să afli despre mine
Că îmi e bine, că deja trăiesc,
O viaţă ce, ai spus, mi se cuvine,
Că sunt iubit, că eu, la fel, iubesc.

Vei spune că mă poţi invidia
Că drumul prin destin mi l-am ales,
Că nu ai vrut a mă întârzia,
Că-n doi urmam o cale spre regres.

Îmi voi dori, la fel ca-ntotdeauna,
Să-ţi regăseşti un rost firesc de-a fi,
Să te fereşti a-ţi mai fi minciuna
Motiv de-a mai trăi încă o zi.

Voi reveni, şi poate, întâmplarea,
Pentru un sfert de zi, ca şi acum,
Va fi să ne redea împreunarea
Şi mersul, mai departe, pe un drum.

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam spunând că-ţi voi rămâne-n minte,
Că-n viitor, o noapte din trecut,
O vom trăi-o-n fapte, nu cuvinte.

În faţa mea eşti goală… Stingi lumina
Dar ochii ţi se văd strălucitori,
Împart cu tine un păcat şi vina
De-a fi dorinţei iar făptuitori.

Oricât a fost trecutul de-atădată,
În tine cel ce-am fost mă regăsesc,
Şi peste ani, vreau iarăşi, dintr-odată,
În tine să mă las… Să nemuresc...

Vrerea din mine-n tine e dorinţă,
În şoapte-ţi ai îndemn nemuritor,
Şi lacrima te-arată cu credinţă
Pe drumul spre un veşnic viitor.

sâmbătă, 17 octombrie 2015

Tremur de tăcere

Aş vrea să-ţi cer iertare… într-o noapte,
Stând în altarul sufletului tău,
Mi-a spus neînţelesul unor şoapte,
Mi-a spus de ce-ţi aveai păreri de rău.

Dorinţele mocneau pe rug de vise,
Prin gesturi reci îţi ascundeai fiori,
Dar îţi lăsai speranţele ucise
De primul semn al zilelor, în zori.

Tu mă doreai îndemn şi călăuză
Spre pragul ce-l vroiai să-l fi trecut,
Dar faptelor te arătai confuză
Iar eu, să ştiu mai mult, nu am putut.

Acum, când noaptea a venit fugară,
Dorită chiar de noaptea care-a fost,
Şi-n ochii tăi văd flori de primăvară,
Să-ţi cer iertare ştiu că are rost.

Dorinţa ce o am îţi e dorinţă
Şi adevărul nu ţi-l mai opreşti,
Nici nu o mai arăţi a fi voinţă,
Pe zi ce trece tot mai dragă-mi eşti.

Prin fapte doar mai pot să-ţi cer iertare
Că paşii n-am ştiut să ţi-i îndrum,
Şi aşteptarea astfel ţi-a fost mare,
Demult puteam trăi ca şi acum.

Şi-mi cer iertare pentru câte vise
Ciobite, fără sens au devenit,
Că multe adevăruri compromise
Prin noi, în timp, de noi s-au rătăcit.

Teamă-mi era, crezând în niciodată,
Mă răzvrăteam, îmi era greu să plâng,
Te căutam să fii ca altădată,
Uitam că vrei în braţe să te strâng.

E altfel viaţa, tremură tăcerea,
Trăim alt timp, trăieşte el prin noi,
Îţi simt fiorii şi am iar puterea
De-a reclădi o lume, doar noi doi.

vineri, 16 octombrie 2015

Sărbătoare de-mprumut

Nimic nu este pur întâmplător,
Spun cei ce ştiu trăi o întâmplare
Şi zi de zi îşi fac o sărbătoare
Trăind firesc ce dat le este lor.

Mulţi însă uită ceea ce-i normal
Sărbătorind doar legi şi doar decrete,
Dorindu-şi fapte, nu trăiri, concrete
Gesticulându-şi fuga-n ireal.

Acum e straniu… Rar, atât de rar,
Se spun cuvinte înduioșătoare,
În ziua decretată sărbătoare
A celor ce iubesc fără habar.

Şi-mi e mirare că-n această zi
Un fel de fericire eclipsează
Trădarea celor mulţi, ce doar mimează,
Crezând că pot, într-adevăr, iubi.

Perechile-ncurcându-se, şarmant,
De parcă sunt ieşiţi de la-nchisoare,
Privirile dorinţelor ştrengare
Arată că atât e relevant.

De câţiva ani, fireşte, an de an,
Nevasta redevine şi iubită,
Şi-n fel şi chip, de soţ, e răsplătită,
Cu-n ritual transcris după un plan.

Sau el şi ea, doi snobi împătimiţi,
Încolăciţi prin hrube sau taverne,
Îşi şuşotesc poveşti cu baliverne,
Crezându-se de-a dreptul fericiţi.

Nu le mai pasă dacă doar o zi,
Vor fi dorind să creadă în iubire,
Sau chiar se ştiu, deja, în amintire,
Aşa cum definesc pe a iubi.

Mulţi se întreabă: Câte-n locul ei,
Au fost, minciunii lui, ascultătoare,
Şi câţi ca el, în zi de sărbătoare,
Erau cuceritorii de femei?

Minciuni cu rost, dar multe fără rost
S-au inventat pentru o zi anume,
Când şi divorţul e un dar de nume,
Trecut în contul dragostei ce-a fost.

De câtva timp, ne punem la mezat
Trăiri sortite-a fi-mbucurătoare
Celor ce ştiu că-n somn nu se prea moare,
Când viaţa li-i trăire chiar şi-n pat.

Trăim în sărbători de împrumut,
O cheltuială mare mare ni-i ştiinţa
De-a-nlocui cu nechezol credinţa,
Uitându-ne cu silă spre trecut.

Doamne, te-ntreb, tu cum mai socoteşti
Când vezi cum este-n lume, astăzi, viaţa,
Şi toţi au învăţat să facă piaţa
Plătind dezmăţul firii omeneşti?

Şi cum se poate drum, să-şi aibă, drept,
Când dragostea e tot un fel de rană,
Cea care, prin condiţia umană,
E-acum ajunsă doar un vag concept.

joi, 15 octombrie 2015

Amintire de curaj

Aş fi ucis o lume pentru tine,
Pe mine chiar m-aş fi ucis, pe loc,
Credeam că viiorul ne-aparţine,
Şi pentru el mă aruncam în foc!

În noaptea ce era ca şi acum
De ceaţă şi de umbre-ntunecată,
Aş fi tăiat prin valuri un alt drum,
Luptându-mă cu marea-nfurtunată.

Eram nebun, îndrăgostit de tine,
Strigam la porta drumului închis,
Reconstruiam palate din ruine,
Ca să nu uit nimic din ce-am promis.

Am dat speranţei rolul de girant
Spunând că n-am motive de dobândă,
Dar într-o zi am devenit restant,
Şi-am înţeles că mulţi stăteau la pândă.

Peste pământ de rouă pârjolit
A nins cu adevăruri strivitoare
Şi viscolul în noapte s-a pornit,
Şi-am înţeles că şi speranţa moare.

Aş fi ucis o lume pentru tine
Netemător fiind înspre trecut,
Dar viaţa numai mie-mi aparţine,
Curajul de atunci îl las pierdut.

miercuri, 14 octombrie 2015

Pas cu pas

N-am terminat, cam multe, dintr-odată,
Nici viața n-am s-o duc la bun sfârșit,
În lumea asta, mult prea colorată,
Destinul meu, bătrân, a obosit.

Oglinzi s-au spart lovite de cuvinte
Nepotrite fiind, prin înţeles,
Când nu vroiau, nicicum, să ia aminte,
Că viitorul poate fi progres.

Poate-am ales cărări prea încâlcite,
Şi m-am luptat la drum mereu s-ajung,
Sau gânduri mi-am lăsat neprihănite,
Şi am tot mers, un drum atât de lung…

Am dat valoare multor amănunte,
Oricâte-au fost, oricânte au rămas,
Văile largi şi crestele de munte,
Le-am cunoscut în mersul pas cu pas.

A fost să lupt cu propruia mea teamă
Cu un destin primit cu împrumut,
Când nu ştiam că visul se destramă
Dacă priveşte mult înspre trecut.

Între mai bine şi cu mult mai bine,
Am învăţat că n-am motiv de stat,
Că viaţa dă oricând ce se cuvine,
Dar ia de simte ceva că-i de luat.

Măsurii i-am făcut cândva măsură,
Ca nu cumva să uit şi să greşesc
Să văd cenuşa un altfel de zgură
Şi-n mlaştină, cândva, să mă trezesc.

Cu viaţa însă ştiu că nu-i o joacă,
Doar ea măsoară cât avem de tras,
Şi e firesc, îi este dat să-i placă,
Mersul cu ea alături, pas cu pas.

marți, 13 octombrie 2015

Fine dezacorduri

Trăim pierduţi în lumea de iluzii,
Ne văd copacii, goi, sub clar de lună,
Ascunşi în haine pline de confuzii,
Şi doar ce vrem se-apucă să ne spună.

Seducătoare-i umbra unor focuri
Ce ard furtuna razelor de soare,
Dând nume unor părăsite locuri
Desprinse din poveşti nemuritoare.

De la-nceput noi vrem să ştim finalul,
Şi tot grăbim motivul spre-mplinire,
Chiar dacă măsluim concret banalul,
Numindu-l o secvenţă de iubire.

Cărările se pierd între apusuri,
Privindu-se-ntr-a nopţilor oglindă,
Făcând din vise pragul dintre visuri
Când somnul vrea trăirea să cuprindă.

Pian cu multe fine dezacorduri
Ne este viaţa… Pură întâmplare,
Ca şi un val redus, între fiorduri,
La simpla-i amăgire că e mare.

Ne este traiu-n sine iluzoriu,
Cu ancore constrânse de regrete
De-a-ncetini deriva-n derizoriu,
Şi eludarea faptelor concrete.

luni, 12 octombrie 2015

Pământ de flori

Pământ de flori, călcau, cândva ţăranii,
Sub pasul lor, din curtea casei până-n sat,
Azi curtea s-a umplut cu bolovanii
Care, cu totul, mersul drept le-a încurcat.

Pământ de flori, cândva, aveau ţăranii,
Azi nu-l mai au... Alţii îl au, şi ei îl vând,
Ei sunt săraci, şi văd cum le trec anii,
Şi traiul bun, pe zi ce trece, e doar gând.

Pământ de flori, cândva, munceau ţăranii,
Avea rod bun, şi se lăsa uşor lucrat,
Azi îl cultivă, zice-se, profanii,
La mâna lor ajuns-a sat cu sat.

Pământ de flori vindeau cândva ţăranii,
Azi nu mai vând... azi nu mai au nici ei nimic,
Sunt prea săraci şi sunt prea scumpi şi banii,
Şi satul lor, pe zi ce trece, e mai mic.

Uitaţi de lume, mor, tot mor, ţăranii,
Pământ de flori, în curţi, au doar tiranii...

Mai departe, oricum

Te-am întâlnit… Erai ca orice fată…
Prin părul tău o rază rătăcea,
Şi-n ochi ţi-avei o lacrimă curată,
Ce-n noapte cu o stea se confunda.

Sub talpa ta se mistuia o cale
Ce nu ştiam că drum ni se vroia,
Doar te priveam mergând parcă agale
Cu teamă de eternul "va urma".

Am vrut să ştim cum trece înserarea
Dacă-o-trăim nepăsători de ea,
Dacă lăsăm deoparte depărtarea
Şi vrem tăcuţi a ne împreuna.

Doar ochii tăi, nevinovaţi, prin noapte
Mi-au spus că e firesc a se-ntâmpla
Minunea ce-ai rostit-o printre şoapte,
Şi ne-ai făcut pe noi părtaşi la ea.

În zori de zi, plecai fără te teamă,
Ca să te-ntorci când iar se va-nsera,
Ştiind speranţa mea care te cheamă,
Într-un perpetuu, nobil, "va urma"!

Şi-a fost din nou o seară, altă seară,
Venirea ta mereu o-nsenina,
Nici luna nu voia să mai rasară
Decât când tu te oglindeai în ea.

Zorii de zi veneau în grabă mare,
Uitai să-mi spui că nu mai vrei pleca,
Privindu-te, n-aveam nici o-ntrebare,
Vedeam dorinţa în privirea ta.

Te întâlnisem cândva, într-o noapte,
Când luna alte drumuri mi-arăta,
Mi-am amintit când, iarăşi, printre şoapte
Mi-ai spus că multe, tot mai multe vor urma…

duminică, 11 octombrie 2015

Cântec cu amanţi

Noi suntem amanți de-o noapte,
Şi de-o alta, când şi când,
N-avem timp de vorbe-n şoapte,
N-avem timp de nici un gând.

Ne găsim, cumva, ideea
Ca să ne-simțim, firesc,
Eu bărbatul, tu femeia,
Care spun că se iubesc.

Spusele-mi sunt mângâierea
Cu-n îndemn orgolios
Ca să-ți dăruieşti plăcerea
Ce îmi este de folos.

Orice gând îmi e dorința
De a şti că te-am avut,
Siluit de necredința
Că mai mult nu s-a putut.

Drept răspuns, în mare grabă,
Îți faci trupul dezgolit
Şi îmi spui că avem treabă,
Că ni-i timpul drămuit.

Şi eşti mult ascultătoare
A trupeştii fantezii,
Că prin fapt şi prin urmare
Doar cu mine ai să fii.

Îngenunchi să-mi simți puterea
Ce mi-o vreau fără egal,
Că-s, aşa precum mi-e vrerea,
Un bărbat demn şi fatal.

Şi când totu-i pe sfârşite,
Şi mă-ntrebi de mi-a plăcut,
Îți repet vorbe menite
Să-nțeleg că m-ai şi vrut.

Noaptea-i doar cât întâlnirea
Ne-o lăsăm unui moment
Eu să-mi spulber amăgirea,
Tu să-ţi vezi rostul absent.

Ne-mbrăcăm fără zăbavă,
Şi vorbim despre banal,
Oricum viaţa ni-i bolnavă
Şi eşecul clar, real...

Tu-mi eşti la numărătoare
Doar a doua-ntre femei,
Că de-i vorba de urmare,
Tu poţi face orice vrei.

Ştiu că nu te ştii iubită,
Mi te vinzi, când te vreau eu,
Ca o haină ponosită,
Fără nici un Dumnezeu.

Rând pe rând, nicicând deodată,
Ne-avântăm pe-al vieţii drum,
Tu de teamă apăsată,
Eu cu capu-n nori de fum.

Mă întorc mereu acasă,
Şi-mi reintru în normal,
Ţie drumul ţi-e-nspre casă,
Ori la alt bărbat fatal.

Viaţa mea e fără tine,
Ştii că mint că îmi e greu,
Dar minciuna-ţi face bine
Şi te-ntorci la ea mereu.

Te doresc, fiind femeie,
Ca să îmi trăiesc, în pat,
Iluzoriu, o idee,
Despre cum sunt ca bărbat...

Mi te dai, fiind femeia
Care vrea a fi mai sus,
Având sens doar prin idea
Că-i la fel de-i unu-n plus...

Noi suntem amanţi de-o noapte
Şi de-o alta când şi când,
Ne iubim numai prin fapte,
Altceva avem în gând.

sâmbătă, 10 octombrie 2015

Amintire dintr-o seară

Într-un consens cu gândul, regăsesc,
O amintire fără clar temei,
Dar adevărul ei e omenesc,
Plecând, ca orice faptă, din idei.

Plecând dintr-un firesc predestinat,
Păstrat în timpul care-a tot trecut,
Va fi să fie semn adevărat,
Motivul regăsirii ce ne-a vrut.

Nu mi-eşti străină, nu-i nimic ascuns,
Nimic nu e motiv de a nu-l şti,
Ne-am aşteptat prea mult, ne e de-ajuns,
Venită-i clipa de a ne uni.

Îmi ceri să fie drumul cât mai drept,
Îmi spui că n-are sens o amânare,
Că nu mai vrei să simți că te aştept,
Sau că aştept o altă întâmplare.

Văd începutului drumului cu noi,
Mergând înspre dorita-mpreunare,
Şi clipa când fiind doar amândoi
Ne dezgoleam cuprinşi de-mbrățişare.

Când mă încurc cu-n nastur buclucaș
Din cale mi-l goneşti nerăbdătoare,
Să fie faptei, rânduit făgaş,
Pântecul tău, zvâcnind în așteptare.

Gustându-ţi sânii, gustul de mai mult
Să-mi fie palmei călăuză dreaptă,
Şi şoapta-ţi nerostită să ascult
Când ochii-ți înspre Ceruri se îndreaptă.

Şi te mai văd ca flacără arzând,
Fără-ntrebări spre ziua următoare,
Voindu-mă şi molcom şi-alergând
Şi cu voință mult pătrunzătoare.

Ca să ne fie drumul mai ușor,
Când vin spre tine vii şi tu spre mine,
Şi-ţi simt al împlinirilor fior,
Şi simti cum nemuresc trăind în tine.

Şi te mai văd cum somnul liniştit,
Ţi-l ai simţindu-mi liniştea firească,
Până spre zori, când sânu-ţi dezvelit
Dă iar dorinţei formă omenească.

Îmi amintesc şi parcă văd ce-a fost
În seara ce va fi-n curând să fie
Pasul prin care, doritori de rost,
Dar ne vom fi şi strop de apă vie.

Într-un consens cu viaţa te găsesc,
Un adevăr cu sensuri şi temei,
Ca viaţa, prin normalul omenesc
S-o readucem în firescul ei.

miercuri, 7 octombrie 2015

Adevăr de toamnă

Dintr-o dimineață de toamnă, Mariei
Nu ştiu nimic, n-am nici o bănuială,
Ce mai păstrezi din tot ceea ce-a fost,
Din clipa-n care, fără îndoială,
Ne-a fost a noastră, într-al vieţii rost.

Eu știu ce-mi este mie-n amintire,
Dar prea uşor nu spun ce-ar fi de spus,
Nu pot descrie o reîntregire,
Alte cuvinte sunt deja în plus.

Tu ştii mai bine cum te-ai vrut dorită,
Şi ţi-ai dorit al tău să ştii că sunt,
Când ai venit prin noaptea adormită
Ca să-mplineşti promisul legământ.

Eu mi-amintesc că te simţeam fierbinte,
Şi-n tine mă doream definitiv,
Eram tăcut şi fără de cuvinte,
Firescul faptei era clar motiv.

Martoră-ţi eşti, a toate ştiutoare,
Şi ştii că patului i-ai fost motiv
De existenţă mult tremurătoare
Când totul era clar, definitiv.

Ştiam şi eu că altă vreme vine,
Hotărâtoare, vieţii tale leac,
Ochii-ţi spuneau că, în sfârşit, ţi-e bine
Cum nu ţi-a fost mai mult de-un sfert de veac.

N-am azi nici un motiv de îndoială,
Că îţi doreşti, în vis şi-n amănunt,
Să trecem de cumplita bănuială,
Că toate din dorinţa noastră sunt.

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Dimineaţă fără suflet

În ziua ce va fi să se arate
De nu mă veţi mai şti pe nici un drum,
Nu vă-ntrebaţi nimic, dacă se poate,
Priviţi firesc plecarea-mi în postum.

Chiar dacă amintirea mea persistă
Şi lacrima din ochi va vrea să cadă,
Gândiţi-vă că cel ce-a fost există,
Doar s-a-mbrăcat în falduri de zăpadă.

Şi fiind plecat spre lumile eterne,
Prin labirintul vieţii s-a-ncurcat
Cu amintirea unor vechi taverne,
Pe un hotar de lacrimă udat.

Şi-apoi să vă-mpăcaţi cu gândul rece,
Că-mi este chipul plin de tonuri stinse,
Că pot chiar şi izvoarele să sece,
Când pe pământ cad ceruri albe, ninse.

Îmi voi păstra speranţa de dreptate,
Lăsând-o-n tot ce poate dăinui,
Ca să-mi trăiesc deplina libertate
Consensual cu felul de a fi.

Dorinţa-mi e, și veșnic va rămâne,
Să-mi fie drumul fără gând de lacrimi
Şi numai apa-n curgere să-ngâne
Această viaţă de iubiri şi patimi.

vineri, 2 octombrie 2015

În noaptea fără stele

Când mi-e noaptea fără stele,
Înspre creste-nourate
Plec în gândurile mele
Ca să uit, cumva, de toate.
Şi chiar dacă, sus, pe creastă
Bate vântul în rafale,
Spun că-i doar o zi negastă,
Şi pornesc, spre Cer, agale.

Nu mă-ndemn nicicum la fugă
După stele căzătoare,
Graba nu mă mai subjugă
În promisa-i desfrânare.
Văd cum frunza se apleacă
După cum vântul o-mpinge,
Şi-nţeleg că-n piatra seacă
Numai focul nu se stinge.

Judec fapta întâmplată
Aşa cum am învăţat,
Să ştiu dacă şi-altădată
Tot la fel s-a întâmplat.

Când o stea văd în răscruce,
Îmi adun o remuşcare,
Că mă cheamă şi mă duce,
Peste vaduri, la izvoare.
Şi tot stăruie-n furtună
Când e noaptea infinită,
Parcă vrea ceva să-mi spună,
Despre-a umbrelor ispită.

Şi-nfăşor cu ruga sfântă,
Un biet înger fără viaţă,
Doar tristeţea mă încântă
Când culeg lacrimi din ceaţă.
Îmi tot spune nălucirea
Să încerc urma de ură,
Că nu știu de nu-i iubirea,
Cea care speranţa-mi fură.

Sfătuit de vise grele,
Ca oricare om de rând,
Vreau ca-n noatea fără stele
Să fiu eu şi al meu gând.

duminică, 27 septembrie 2015

Între noapte şi viaţă

Faţă în faţă, doar atât: o noapte,
Ţi-aş spune că e tot cât te doresc,
Că nu-i nevoie de prea multe fapte
Ca totul să rămână în firesc.

O noapte-n care, numai eu cu tine,
Să fim o lume-n care tu mă vrei
Ca să-ţi iei tot ce ştii că-ţi aparţine,
Şi nemuririi să îi dai temei.

Ascuns aş ţine ce prin gând îmi trece,
Că nu ne-ar fi o noapte de ajuns
Ca al dorinţei rost să se înece
În fantezia altui drum ascuns.

Cu mult mai mult, nu-ncape îndoială,
Gândul ţi-ar spune că te-aș tot voi,
Şi-n taină-mi face chiar o socoteală,
Care mă-ndeamnă tot a te minţi.

Trăind cu tine, ai putea-nţelege,
Că te-am minţit vorbind de doar o zi,
Că m-am minţit crezând în gând ca-n lege,
Negând că pot la nesfârșit iubi.

Sufletu-mi spune că o viaţă-ntreagă
Nu s-ar sfârşi dorinţa de acum,
Că fiecare faptă un nod leagă,
Și nod cu nod spre Cer se face drum.

Faţă în faţă spus, aş zice-o noapte,
În gând mi-ar fi să spun că-i prea puţin,
O viaţă-ntreagă ţi-aş vorbi prin fapte,
O veşnicie-aş vrea… Dar mă abţin...

Dar tot o noapte-ţi spun, că nu-păcat
Când totul e din suflete plecat...

joi, 24 septembrie 2015

Tacit, trăind

În vara-aceasta, numărând secunde,
Am învăţat că pot tacit trăi
Şi orele se pot în ceas ascunde,
Când nu mai vor să ştie ce va fi.

Cu amintiri din anotimpuri pline
De fantezii ce mi le-am interzis,
Te-am readus, încet, încet în mine,
Așa cum, în trecuturi ţi-am promis.

Pierdut prin roiul de trecute fapte,
Pe drumul drept, cândva, m-am rătăcit,
Am hoinărit prin viscoliri de noapte
Şi m-am întors la vise, răscolit.

M-am transformat, gândindu-mă la tine,
Şi-n bucurii şi în dezamăgiri,
Şi-așa am înţeles de ce se-abţine
Clipa întâiei noastre întâlniri.

Prezise fapte care pun accente
Deja îşi au motiv de a fi fost,
Şi sunt deja urmările prezente,
Ca înţeles să-şi aibă, având rost.

M-am regăsit privind înspre departe,
Când căutam să ştiu pe unde eşti
Şi am văzut că timpul e pe moarte
Doar în speranţe, vise şi poveşti.

În vara asta cu secunde stranii
Pe care-n felul meu le-am numărat,
Am învăţat că mie-n spovedanii
Îmi recunosc ce-mi eşti cu-adevărat,

Printre atâtea gânduri şi cuvinte,
Tacit, am acceptat să ştiu că vii,
Şi să privesc mereu spre înainte,
Că vei veni ca faptă mai întâi.

miercuri, 23 septembrie 2015

Etern, firesc

Din amintiri şi gânduri mi-eşti născută,
Deşi prin lume ai deja un drum,
Te ştiu, chiar dacă-mi eşti necunoscută...
Încet, încet spre noi ne facem drum.

Vise mi-ai dat, cu stropi de apă vie,
Ca neuitând, să ştiu ce voi trăi,
În vers te scriu, nu doar în poezie,
Fără de tine versul mi-ar muri.

Timpul ne-arată că şi el contează,
Chemându-ne în jocul lui nocturn,
Când visele în vad firesc se-așează
Și-adorm şi orologiile-n turn.

N-a fost nicicând venită vremea noastră,
Şi gândul așteptării biciuieşte,
Noaptea, când văd că e albastră,
Aș vrea să știu că timpul oboseşte...

Contemporani fiind, avem speranţe
Și ştim că-n vis ni-i drumul cert
Curajului îi mai plătim creanţe,
Cât încă pasul ni-l avem inert.

Ce azi nu suntem, în curândul mâine
Ne vom găsi într-un etern altfel,
Într-un etern ce ne va aparţine
Şi definiţi vom fi, mereu, de el.

Te vei renaște vremii viitoare,
Viaţă vei da eternului firesc
Prin care tu vei fi nemuritoare,
Prin care tu vei vrea să nemuresc.

luni, 21 septembrie 2015

Sub semn de taină

Cu mâna ce mi-i rece
încerc să prind o stea,
Şi-apoi în visul nopţii
să spun ce am de spus,
Eternă utopie
e chiar şi umbra mea
Ce vrea să se măsoare
cu soarele-n apus.

Ca-n tainele incerte
din visul răzvrătirii
Văd drumul ce mă-ntoarce
cu fruntea în ţărână,
Dar gândul de izbândă
sub pavăza iubirii
Mă vrea încă o viaţă
şi-mi pune stele-n mână.

Privind înspre lumină,
simt că îmi este ciudă
Că-n murmur îmi las spusa
şi-n tremurul din barbă,
Şi mi se-ncruntă fruntea
simţind-o cum asudă
Când eu nu văd pădurea
dar văd un fir de iarbă.

Prin timpuri trecătoare,
cât încă am un nume
Şi pot întinde mâna
cu murmur şi saluturi,
Voi pune-nsemne vieţii
şi voi privi spre lume,
Spre timpuri viitoare
şi vechile-nceputuri.

Cu mâna ce-mi e rece,
vremelnic tremurândă,
Voi arăta, în noapte,
pe bolta înstelată,
Cum ploile de stele
şi luna sângerândă
Dau vieţii o speranţă
de-a nu fi renegată.

Incertul unor taine,
cu rost de izbândire
Îmi picură-ndoiala
în gânduri şi în vise,
Ca-n forme de tăgadă,
să uit că o-nzidire
E cea dintâi dovadă
că-n noi sunt toate scrise.

Azi eu sunt încercarea
de-a prinde-n mâini o stea,
Și-apoi să-nceapă visul,
spunând ce e de spus,
Să dea de furcă morţii,
când îi va fi să vrea,
A fi înstăpânită
pe-al soarelui apus.

duminică, 20 septembrie 2015

Somn

N-am mai ştiut nimic, am adormit,
Dormeam în ritm de treceri, monoton
Şi dintr-odată somnul m-a trezit
Ca să cobor pe-al gării, trist peron.

Dar parcă tot dormeam şi pe peron,
Simţind în vis un gust de cer, amară,
Şi că priveam din ultimul vagon,
Că trenul nu opreşte-n nici o gară.

Nu mai ştiam ce gânduri m-au pornit
Să bat, întreaga noapte lungul drum,
Simţind că sunt extrem de obosit
Când paşii îmi călcau al urmei scrum.

Şi-n jurul meu vedeam a fi doar scrum,
În scrum voia şi lacrima să-mi cadă,
Nimic nu mai vedeam, vedeam doar fum,
Ştiam că totuşi merg pe-o veche stradă.

Şi-am mers dormind, prin pieţe, fără rost,
Voind s-accept că dorm pe mese reci,
Că sunt, din nou, acel care am fost
Când unii mi-au strigat, în cor, “Să pleci!”

Şi am plecat cu un bagaj banal,
Cu ochii duși, grăbiţi, în altă lume,
Cu tot trecutul meu sentimental,
Voindu-mă pierdut cu tot cu nume.

Plecam să fiu mai mult nevăzător
A toate câte n-aveau înţeles,
Să las pierdute umbrele-n decor
Pe drumul lor spre un profund regres.

Astfel plecam şi încercam să dorm
În alte locuri, chiar în alte pieţe,
Să pot uita dezgustul meu enorm
Ce sufletu-mi făcea să se îngheţe.

Şi de-aş putea, aş mai pleca o dată,
Prin ger, prin ploi, prin viscol, prin furtună,
Ca să nu ştie nimeni, niciodată,
Că-mi este dor să dorm sub clar de lună...