Eu nu mai am pe nimeni, ştiţi şi voi
Sunt rătăcit prin viscole şi ploi,
Şi ştiţi şi câtr vorbe se aud,
Când dau de ştire adevărul crud...
În umbra mea cuvintele-mi adun
Şi ceea ce-i de spus, în scris, tot spun,
Chiar dacă zac sub maldăre de praf
Şi-s, pentru mulţi, doar un autograf.
Din vorbă-n vorbă trec şi pun accent
Pe adevărul ce îl simt absent,
Şi-mpart pe doi, din când în când, la doi...
Absurdul cert al vremurilor noi.
Când despre vremuri vechi îmi amintesc
În juru-mi doar tăcerea o găsesc,
Nu mai vorbesc, am timp destul să scriu...
Oricum, destule las pe mai târziu.
Spun multe-n vorbe greu de înţeles,
Neacceptând absurdul ca progres,
Şi nici nu sunt adept consensual
Mereu prezentului discurs banal.
Tot ce-am trăit îmi este amănunt
Cu care definesc ceea ce sunt,
Viaţa în minte-mi scrie olograf
Eu doar redau, semnând, autograf.
Cândva ploua, şi astăzi o doresc,
Chiar dacă-i rece pot să o-ncălzesc,
Mă simt o formă de gheţar topit,
Mult prea bătrân şi reîntinerit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu