duminică, 27 septembrie 2015

Între noapte şi viaţă

Faţă în faţă, doar atât: o noapte,
Ţi-aş spune că e tot cât te doresc,
Că nu-i nevoie de prea multe fapte
Ca totul să rămână în firesc.

O noapte-n care, numai eu cu tine,
Să fim o lume-n care tu mă vrei
Ca să-ţi iei tot ce ştii că-ţi aparţine,
Şi nemuririi să îi dai temei.

Ascuns aş ţine ce prin gând îmi trece,
Că nu ne-ar fi o noapte de ajuns
Ca al dorinţei rost să se înece
În fantezia altui drum ascuns.

Cu mult mai mult, nu-ncape îndoială,
Gândul ţi-ar spune că te-aș tot voi,
Şi-n taină-mi face chiar o socoteală,
Care mă-ndeamnă tot a te minţi.

Trăind cu tine, ai putea-nţelege,
Că te-am minţit vorbind de doar o zi,
Că m-am minţit crezând în gând ca-n lege,
Negând că pot la nesfârșit iubi.

Sufletu-mi spune că o viaţă-ntreagă
Nu s-ar sfârşi dorinţa de acum,
Că fiecare faptă un nod leagă,
Și nod cu nod spre Cer se face drum.

Faţă în faţă spus, aş zice-o noapte,
În gând mi-ar fi să spun că-i prea puţin,
O viaţă-ntreagă ţi-aş vorbi prin fapte,
O veşnicie-aş vrea… Dar mă abţin...

Dar tot o noapte-ţi spun, că nu-păcat
Când totul e din suflete plecat...

joi, 24 septembrie 2015

Tacit, trăind

În vara-aceasta, numărând secunde,
Am învăţat că pot tacit trăi
Şi orele se pot în ceas ascunde,
Când nu mai vor să ştie ce va fi.

Cu amintiri din anotimpuri pline
De fantezii ce mi le-am interzis,
Te-am readus, încet, încet în mine,
Așa cum, în trecuturi ţi-am promis.

Pierdut prin roiul de trecute fapte,
Pe drumul drept, cândva, m-am rătăcit,
Am hoinărit prin viscoliri de noapte
Şi m-am întors la vise, răscolit.

M-am transformat, gândindu-mă la tine,
Şi-n bucurii şi în dezamăgiri,
Şi-așa am înţeles de ce se-abţine
Clipa întâiei noastre întâlniri.

Prezise fapte care pun accente
Deja îşi au motiv de a fi fost,
Şi sunt deja urmările prezente,
Ca înţeles să-şi aibă, având rost.

M-am regăsit privind înspre departe,
Când căutam să ştiu pe unde eşti
Şi am văzut că timpul e pe moarte
Doar în speranţe, vise şi poveşti.

În vara asta cu secunde stranii
Pe care-n felul meu le-am numărat,
Am învăţat că mie-n spovedanii
Îmi recunosc ce-mi eşti cu-adevărat,

Printre atâtea gânduri şi cuvinte,
Tacit, am acceptat să ştiu că vii,
Şi să privesc mereu spre înainte,
Că vei veni ca faptă mai întâi.

miercuri, 23 septembrie 2015

Etern, firesc

Din amintiri şi gânduri mi-eşti născută,
Deşi prin lume ai deja un drum,
Te ştiu, chiar dacă-mi eşti necunoscută...
Încet, încet spre noi ne facem drum.

Vise mi-ai dat, cu stropi de apă vie,
Ca neuitând, să ştiu ce voi trăi,
În vers te scriu, nu doar în poezie,
Fără de tine versul mi-ar muri.

Timpul ne-arată că şi el contează,
Chemându-ne în jocul lui nocturn,
Când visele în vad firesc se-așează
Și-adorm şi orologiile-n turn.

N-a fost nicicând venită vremea noastră,
Şi gândul așteptării biciuieşte,
Noaptea, când văd că e albastră,
Aș vrea să știu că timpul oboseşte...

Contemporani fiind, avem speranţe
Și ştim că-n vis ni-i drumul cert
Curajului îi mai plătim creanţe,
Cât încă pasul ni-l avem inert.

Ce azi nu suntem, în curândul mâine
Ne vom găsi într-un etern altfel,
Într-un etern ce ne va aparţine
Şi definiţi vom fi, mereu, de el.

Te vei renaște vremii viitoare,
Viaţă vei da eternului firesc
Prin care tu vei fi nemuritoare,
Prin care tu vei vrea să nemuresc.

luni, 21 septembrie 2015

Sub semn de taină

Cu mâna ce mi-i rece
încerc să prind o stea,
Şi-apoi în visul nopţii
să spun ce am de spus,
Eternă utopie
e chiar şi umbra mea
Ce vrea să se măsoare
cu soarele-n apus.

Ca-n tainele incerte
din visul răzvrătirii
Văd drumul ce mă-ntoarce
cu fruntea în ţărână,
Dar gândul de izbândă
sub pavăza iubirii
Mă vrea încă o viaţă
şi-mi pune stele-n mână.

Privind înspre lumină,
simt că îmi este ciudă
Că-n murmur îmi las spusa
şi-n tremurul din barbă,
Şi mi se-ncruntă fruntea
simţind-o cum asudă
Când eu nu văd pădurea
dar văd un fir de iarbă.

Prin timpuri trecătoare,
cât încă am un nume
Şi pot întinde mâna
cu murmur şi saluturi,
Voi pune-nsemne vieţii
şi voi privi spre lume,
Spre timpuri viitoare
şi vechile-nceputuri.

Cu mâna ce-mi e rece,
vremelnic tremurândă,
Voi arăta, în noapte,
pe bolta înstelată,
Cum ploile de stele
şi luna sângerândă
Dau vieţii o speranţă
de-a nu fi renegată.

Incertul unor taine,
cu rost de izbândire
Îmi picură-ndoiala
în gânduri şi în vise,
Ca-n forme de tăgadă,
să uit că o-nzidire
E cea dintâi dovadă
că-n noi sunt toate scrise.

Azi eu sunt încercarea
de-a prinde-n mâini o stea,
Și-apoi să-nceapă visul,
spunând ce e de spus,
Să dea de furcă morţii,
când îi va fi să vrea,
A fi înstăpânită
pe-al soarelui apus.

duminică, 20 septembrie 2015

Somn

N-am mai ştiut nimic, am adormit,
Dormeam în ritm de treceri, monoton
Şi dintr-odată somnul m-a trezit
Ca să cobor pe-al gării, trist peron.

Dar parcă tot dormeam şi pe peron,
Simţind în vis un gust de cer, amară,
Şi că priveam din ultimul vagon,
Că trenul nu opreşte-n nici o gară.

Nu mai ştiam ce gânduri m-au pornit
Să bat, întreaga noapte lungul drum,
Simţind că sunt extrem de obosit
Când paşii îmi călcau al urmei scrum.

Şi-n jurul meu vedeam a fi doar scrum,
În scrum voia şi lacrima să-mi cadă,
Nimic nu mai vedeam, vedeam doar fum,
Ştiam că totuşi merg pe-o veche stradă.

Şi-am mers dormind, prin pieţe, fără rost,
Voind s-accept că dorm pe mese reci,
Că sunt, din nou, acel care am fost
Când unii mi-au strigat, în cor, “Să pleci!”

Şi am plecat cu un bagaj banal,
Cu ochii duși, grăbiţi, în altă lume,
Cu tot trecutul meu sentimental,
Voindu-mă pierdut cu tot cu nume.

Plecam să fiu mai mult nevăzător
A toate câte n-aveau înţeles,
Să las pierdute umbrele-n decor
Pe drumul lor spre un profund regres.

Astfel plecam şi încercam să dorm
În alte locuri, chiar în alte pieţe,
Să pot uita dezgustul meu enorm
Ce sufletu-mi făcea să se îngheţe.

Şi de-aş putea, aş mai pleca o dată,
Prin ger, prin ploi, prin viscol, prin furtună,
Ca să nu ştie nimeni, niciodată,
Că-mi este dor să dorm sub clar de lună...

sâmbătă, 19 septembrie 2015

Aritmetica pe cuţit

Ar zbura catre o stea
Litera ce ne tot vrea,
Aruncând restu-n neant...
Rest total, neimportant.
Două căi mai am... Răzleţe,
Care-ncearcă să mă-nveţe
Să mă-ncred în infinit
Ca-ntr-o lamă de cuţit.

De la Ceruri la Pământ,
Timpul e doar un cuvânt,
Care dă-nţelesuri noi
Faptelor ce vor război.
Litera se vrea comună,
Dar se-ascunde de minciună
Inventând un infinit
Chiar pe vârful de cuţit.

Noaptea-i lacrimă şi basm
Exilată de fantasm
Numărând din doi în doi,
Şi pe noi, utând de noi...
Clipa nopţii-i peste clipă,
Infinit înspre risipă.
Plus şi minus infinit...
Aspre muchii de cuţit.

joi, 17 septembrie 2015

Pe vad de seară

Din zilele ce-şi uitau, în noapte, trecerea,
Valentinei
Te-ai arătat pe muchii de-ntâmplare
Când drumul tău privea spre drumul meu,
Şi îţi doreai, în gând, o sărbătoare,
Pe care-n suflet să ţi-o porţi mereu.

Ţi-a fost în gând, ştiindu-te dorinţă,
Să fie totul grabnic şi-n alt fel,
Ca să-mi trăieşti deplina biruinţă
De-a fi a mea și-a regăsi un ţel.

Și sub arşiţa soarelui de vară,
Când ziua ne privea pe amândoi,
Mi-ai dăruit a visului povară,
Ţi-ai asumat tot ce înseamnă "noi".

Sânii rotunzi zoreau împreunarea,
Cu gând mereu spre un al doilea pas,
Făcându-mă să-ţi ştiu mereu chemarea,
Ca-n tine să tot simt al vieţii ceas.

Şi astfel timpul îşi pierdea menirea,
Nemaivăzând al nopţii început,
Voindu-ne dorinţei împlinirea
Întru uitarea vieţii din trecut.

Ochii-ţi închişi lăsau a fi-nţeleasă
Dorinţa ce-o aveai, de-am dărui,
Clipa trăirii ce-o simţeai frumoasă,
Şi o vroiai mereu a ta a fi.

Prin fapta noastră ne eram pereche.
Spre nemurire-n cer al tău eram,
Eram deja fugari de-o lume veche
Şi cale spre o alta ne aveam.

Te-ai arătat pe muchii de-ntâmpare
Și că ne-aveam ţi-a fost îndeajuns,
Dar şi așa, dorinţa fiindu-ţi mare,
N-ai mai ţinut nimic din ea ascuns.

Și pântecu-ţi era altar o clipă
De îngerii, din Cer veniţi, păzit,
Ce mă păstra să nu mă fac risipă,
Ştiindu-mă, de-al vieţii vad zorit.

Seară de seară mă urcai la stele,
Lăsându-mi dreptul de-a uita să mor,
Știind că tu eşti una dintre ele
Şi-n tine fiind, şi eu voi fi al lor.

marți, 15 septembrie 2015

Corolarele întâmplării

Semnul meu e lacrima de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad când n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Din trecut adun un înţeles
Şi îl fac prezentului tipar,
Ca de la regres până-n progres.
Să am propriul vieţii calendar.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Calculez ce ştiu în mod real,
Înmulţiri tot fac, tac adunări,
Rezultatul însă-i, la final,
Corolarul multor întâmplări.

vineri, 11 septembrie 2015

Catafalc pe eşafod

Învinge-mă şi dă-mi niște otravă
Nu asculta de vorba mea şoptită,
Inima şi firea-mi e bolnavă
De-atâta zbuciumare ispitită.

Dă-mi lesa care azi mi se cuvine,
Securea n-are nici un rost acum,
Cu pietre dau oricum, destui, în mine,
Mă mir de câte pietre sunt pe drum.

Îmi spun, ştiind, că viaţa-i infinită
Când urme las pe drumul ce îl calc,
Dar simt, păşind, miros de dinamită
Şi mă îndrept, cu calm, spre catafalc.

Închide-ţi ochii de-ţi sunt plini de sete,
De bună voie urc pe eşafod,
Nu pot să simt abrevieri complete,
Trăirile de-acum n-au nici un rod.

Învinge-mă... dar dă-mi nişte otravă
Să pot să ştiu că moartea e grăbită,
Că altfel mi-e de-ajuns un bob-zăbavă
Şi pun sub talpa lumii dinamită.

joi, 10 septembrie 2015

Repetabila vrere

De multe ori am vrut să plec din mine,
Să las în urmă tot ce-am adunat
Ca loc făcând simţirilor virgine
Să mă renasc, din nou, fără păcat.

Să mi se şteargă fapte nefăcute
Să-nvăţ învăţătura tuturor,
Din cele ce se ştiu prea rar văzute,
Cele ce-l fac pe om nevoitor.

Să plec un timp, în Cer, în altă vreme,
Ca să trăiesc uitând că am trăit
Şi să nu ştiu ce-nseamnă a te teme
De gândul ce în vis s-a răscolit.

De multe ori am vrut ca-n altă viaţă,
Plecând, cu tot ce ştiu să mă renasc,
Să pot să stau cu mine faţă-n faţă,
Strivind destinul într-al vieţii teasc.

Să-nvăţ să spun ce astăzi nu aş spune
Decât rotind cuvintele cu rost,
Ca omul să se ştie el minune,
Uitând s-aştepte vremuri care-au fost.

Să-mi pot reda speranţa de-nălţare,
Ştiind că drumul pot să nu-l fac lung,
Reînvătând că pot avea răbdare
Dacă la capăt vreau să şi ajung.

Am vrut să plec… Tot vreau să plec din mine,
Să uit că-n ochi de om sunt un damnat,
Şi să revin ştiind că-mi aparţine
Puterea de-a trăi fără păcat.

miercuri, 9 septembrie 2015

Gând cazon

Numai unu şi cu unu
împărţise-vor la doi...
Lumea gândurilor mele
e deja în plin război,
Mă întreb cum legea firii
poate fi un compromis
Când omul nu e în stare
de a-şi vrea impus un vis?

Cerul e deja fierbinte
fierbe orişice cuvânt,
Prin clepsidra razei nopţii
arşiţe cad pe Pământ.
Ţipă zorii dimineţii
că de lacrimi sunt grăbiţi,
Plâng amurgurile serii
când văd oameni istoviţi...

Frunza nopţii lucitoare
adie şovăitor,
Neînţelegând motivul
celor care moartea-şi vor.
Luminînd cu bezna oarbă
umbrele au pas încet,
Îndemnând false motive
să ia forme de regret.

Toţi îşi vor multe avute,
toţi vor mult şi mult mai mult,
Chiar o linişte sordidă,
într-un ideal tumult.
Pe la colţ, plină de ură,
vorba-i spusă din instinct
Fără sensuri, fără noimă,
dar cu un accent distinct.

Eu mai lupt cu mine însumi,
dreptul de-a fi eu mi-l cer,
De-a fi liber de nuanţe
şi-a-mi avea rostul reper,
Ca să tac, iubesc iubirea
şi mi-o iau ca şi blazon
Explicându-mi hotărârea
chiar prin gândul meu cazon.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Pe Pământ, sub stele

Cu ochii mei văd ploile de stele
Într-o cădere-a lor de neoprit...
Mi-aduc aminte visele rebele
Care mă fac să fiu prea obosit...

Mi-aduc aminte timpuri călătoare
Când toate îmi erau de ajutor
Şi n-aveam căi cumva ocolitoare
A tot ce se-arăta întâmplător.

Treceam prin munte şi treceam prin ape,
Şi nu-mi era oprelişte un val,
Veneam dinspre departe spre aproape
Punând firescu-n forme de real.

Am pus peceţi în forme absolute
Trăirilor ce fapte-s azi şi-n vis,
Mereu prezente şi nicicând trecute,
Mereu ştiind că drumuri au deschis.

Mi-aduc aminte nopţi cu lună plină
Şi nopţi strivite de al iernii ger,
Pe drumul ce-şi dorea ieşi-n lumină,
Ca mai apoi s-ajungă până-n Cer.

Văd stelele căzând şi sunt pereche,
Ard împreună până în mormânt...
Eu înţeleg că legea lumii-i veche
Dar a rămas o simplă vorbă-n vânt.

joi, 3 septembrie 2015

Simplul mod

Cândva te învăţasem pe de rost,
Când plânsul ţi-l aveai ca alinare
La toate ne-mplinirile ce-au fost
Cărări spre prag de mare disperare.

Spuneai că veşnicia nu-i de-ajuns
Să ne tot fim motiv de împlinire,
Când soarele în noapte stă ascuns
Ori când este-n fireasca-i strălucire.

Şi viaţa o voiai trăită-n doi,
Mereu uniţi ca valurile-n mare,
Înspre acel târziu de mai apoi,
Însprea acea firească depărtare.

Când, noaptea, păru-ţi se lăsa pe umeri,
Mi te lăsai văzută în lumină,
Te tot grăbeai suspinele să-mi numeri
Şi-mi mă făceai să simt că eşti divină.

Acum când doar tăcere-i amintirea,
Legându-ne de un trecut uitat,
Încă îmi eşti dovadă că iubirea
Nu lasă fapta de-a se şti păcat.