miercuri, 28 octombrie 2015

Lumea printre preţuri

Prin lumea, cu de toate, încărcată,
În care toţi se vând, crezând firesc
Că doar aspectul practic e lumesc,
Eu umblu şi-mi simt mintea încurcată.

Văd preţuri de nimic și aberante
La cele ce-s cu greu de preţuit,
La ceea ce e dat, nu făptuit,
Puse-n vitrine mari, extravagante.

Mânjit de colorate etichete
Preţul şi-asumă iz calitativ,
Detaliul e mai mult rezumativ,
Dosit de vorbe neîntemeiate.

Forme barbare, cu însemn de artă,
Dau loc de cinste chipului cioplit,
Numit, de orice minte de smintit,
Făptuitor sau schimbător de soartă.

Carcasa de femeie îmbrăcată,
Cu forme conturate-n mod vădit,
Prin gesturi cu-nţeles prea desluşit
Întrece orice minte luminată.

Tot o femeie, fără de veştminte,
Stoarsă de viaţă, fără nici un gând,
Scoasă-i în faţă de acei ce vând
Plăceri, dorinţe, vorbe şi morminte.

Nimicul are rost de înălţime
Pus ca emblemă cerului senin,
Prevestitor de vremuri care vin
Golite, prin consens, de profunzime.

Umblu, golit de orice amintire,
Nici unde merg nu pot să-mi amintesc,
Însă mi-e dor de datul omenesc,
De fapte fără preţ şi de iubire...

marți, 27 octombrie 2015

Departe noaptea, departe ziua

De ce îmi eşti departe?… E-ntrebarea
La care-n zori de zi îi vreau răspuns,
Când noaptea-n vis îmi văd mereu chemarea
Ce-n tine arde ca un rug ascuns.

N-am cum găsi motiv de împăcare
Cu-n efemer motiv de rost normal,
Când simţul îmi e pus la încercare
De-al visului consimţământ real.

La ceas de seară las, prin raţiune,
Să cred că doar a mai trecut o zi,
Că doar, din grabă, sufletul îmi spune
Că pierd din timpul meu de a trăi.

În zbateri stă banala mea dorinţă,
Când stelele se urcă înspre cer,
De-a-ţi arăta că-mi este cu putinţă
Fapta ce-n gânduri abia o mai sper.

Iar noaptea, când o simt nerăbdătoare,
Încerc s-o rog să-mi lase un răgaz
Ca, domolind dorinţa arzătoare,
Să rup al neputinţelor zăgaz.

Când zorii dau, mult prea grăbiţi, năvală,
Gândul o ia mereu de la-nceput,
Speranţele mă trag la socoteală,
Vor viitor, sătule de trecut.

De ce îmi eşti departe?… Mi-e-ntrebarea
Ce caută măcar un vag răspuns,
Când visul, tot negând îndepărtarea,
Nu îi mai lasă nici un drum ascuns.

joi, 22 octombrie 2015

Viitor întâmplător

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam rostindu-ţi câteva cuvinte
Ca să-ţi rămân ca un necunoscut
De care să-ţi aduci mereu aminte.

Şi timpul a trecut spre viitor
Umplându-ţi cupa vieţii cu tăcere,
Acum te văd şi văd că ţi-a fost dor,
Că inima dreptate încă-ţi cere.

Stăm depănând din viaţă-ne poveşti,
Poveşti din lumea noastră efemeră,
Trecută eşti, dar tot frumoasă-mi eşti,
Şi tristă… te doreşti, din nou, himeră.

Te-a nins, din vară, timpul, neîncetat,
Îţi spun, în glumă, Albă ca zăpada,
Tu mă priveşti şi-mi spui c-ai pariat,
Pe mine şi prezenţa-mi e dovada.

Lăsându-te de zâmbetul ştrengar,
Îmi spui să nu-ţi vorbesc cu “dumneavoastră”,
Şi că nici ceasul n-are minutar
Că vrei şi noaptea să mai fie-a “noastră”.

Dar nu mă-ntrebi de ce sunt încă trist,
Nu chiar normal, ba chiar peste măsură,
Doar cum mi-e viaţa, cum de mai rezist,
Când văd în jurul meu atâta ură...

Nu ţi-aş răspunde… sufletul mi-e-nchis,
Dar văd că şi la tine, suferinţa,
Ţi-a luat dorinţa ce-o aveai ca vis,
Şi te-nsoţeşti mai mult cu necredinţa.

N-am părul alb, dar ştii că duc în spate
Un dor de tot ce nu am cunoscut,
În piept, nebună, inima îmi bate
La fel cum pentru tine a bătut.

Poftă de viaţă am, e nebunească,
Plăcerea de lumesc e tot la fel,
Te simt că vrei ca-n legea omenească
Să nu mai fim străinii “ea” şi “el”...

Uşor nu-mi e, nu ştiu cum îţi e ţie,
Drum spre trecut nicicând nu mi-am făcut,
Am aşteptat ce dat îmi este mie,
N-am cumpărat nicicând, nu m-am vândut.

Tot mai visez ce-mi este scris în soartă,
Nu mă grăbesc să fac ceea ce vreau,
Dar nici nu stau privind o nouă poartă,
Ca să mă-ntreb ce drum va fi să iau.

Ca doi străini, nu cred că se cuvine,
Târziu fiind, deja s-a înserat,
Să stăm, vorbind de cum era mai bine,
Într-un trecut prea mult îndepărtat.

Ce-am semănat cândva, putem culege,
Treceri de timp sau fapte de iertări,
O noapte ni-i destul spre a-nţelege
De ce nu te-ai pierdut printre uitări.

Văd că-ţi doreşti, ca după ani, o dată,
Să te convingi că sunt acelaşi eu,
Să te convingi că n-ai fost vinovată
Numindu-mă, în glumă, panaceu.

De n-ar fi fost această întâlnire
N-ai fi ştiut că plânsu-ţi e firesc,
N-ai fi ştiut că nu-i o amăgire,
Că-n vis şi amintirile trăiesc.

Vom duce seara-aceasta până-n noapte,
Şi-o vom sfârşi-o abia-n zori de zi,
Nu doar o faptă, ci un şir de fapte,
În doi, ca altădată, vom trăi.

Mi te vei da ştiind că sunt cu tine,
Mă vei avea, venind dinspre trecut,
Dar şi din lumi ce ţie-ţi sunt străine,
Şi-apoi pleca-voi tot necunoscut.

Te vei ierta, ducând înspre uitare
Fapta dintâi şi tot ce a urmat,
Şi îţi vei spune că o întâmplare
Acum, o noapte, iar ne-a-mpreunat.

Îţi vei dori să afli despre mine
Că îmi e bine, că deja trăiesc,
O viaţă ce, ai spus, mi se cuvine,
Că sunt iubit, că eu, la fel, iubesc.

Vei spune că mă poţi invidia
Că drumul prin destin mi l-am ales,
Că nu ai vrut a mă întârzia,
Că-n doi urmam o cale spre regres.

Îmi voi dori, la fel ca-ntotdeauna,
Să-ţi regăseşti un rost firesc de-a fi,
Să te fereşti a-ţi mai fi minciuna
Motiv de-a mai trăi încă o zi.

Voi reveni, şi poate, întâmplarea,
Pentru un sfert de zi, ca şi acum,
Va fi să ne redea împreunarea
Şi mersul, mai departe, pe un drum.

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam spunând că-ţi voi rămâne-n minte,
Că-n viitor, o noapte din trecut,
O vom trăi-o-n fapte, nu cuvinte.

În faţa mea eşti goală… Stingi lumina
Dar ochii ţi se văd strălucitori,
Împart cu tine un păcat şi vina
De-a fi dorinţei iar făptuitori.

Oricât a fost trecutul de-atădată,
În tine cel ce-am fost mă regăsesc,
Şi peste ani, vreau iarăşi, dintr-odată,
În tine să mă las… Să nemuresc...

Vrerea din mine-n tine e dorinţă,
În şoapte-ţi ai îndemn nemuritor,
Şi lacrima te-arată cu credinţă
Pe drumul spre un veşnic viitor.

sâmbătă, 17 octombrie 2015

Tremur de tăcere

Aş vrea să-ţi cer iertare… într-o noapte,
Stând în altarul sufletului tău,
Mi-a spus neînţelesul unor şoapte,
Mi-a spus de ce-ţi aveai păreri de rău.

Dorinţele mocneau pe rug de vise,
Prin gesturi reci îţi ascundeai fiori,
Dar îţi lăsai speranţele ucise
De primul semn al zilelor, în zori.

Tu mă doreai îndemn şi călăuză
Spre pragul ce-l vroiai să-l fi trecut,
Dar faptelor te arătai confuză
Iar eu, să ştiu mai mult, nu am putut.

Acum, când noaptea a venit fugară,
Dorită chiar de noaptea care-a fost,
Şi-n ochii tăi văd flori de primăvară,
Să-ţi cer iertare ştiu că are rost.

Dorinţa ce o am îţi e dorinţă
Şi adevărul nu ţi-l mai opreşti,
Nici nu o mai arăţi a fi voinţă,
Pe zi ce trece tot mai dragă-mi eşti.

Prin fapte doar mai pot să-ţi cer iertare
Că paşii n-am ştiut să ţi-i îndrum,
Şi aşteptarea astfel ţi-a fost mare,
Demult puteam trăi ca şi acum.

Şi-mi cer iertare pentru câte vise
Ciobite, fără sens au devenit,
Că multe adevăruri compromise
Prin noi, în timp, de noi s-au rătăcit.

Teamă-mi era, crezând în niciodată,
Mă răzvrăteam, îmi era greu să plâng,
Te căutam să fii ca altădată,
Uitam că vrei în braţe să te strâng.

E altfel viaţa, tremură tăcerea,
Trăim alt timp, trăieşte el prin noi,
Îţi simt fiorii şi am iar puterea
De-a reclădi o lume, doar noi doi.

vineri, 16 octombrie 2015

Sărbătoare de-mprumut

Nimic nu este pur întâmplător,
Spun cei ce ştiu trăi o întâmplare
Şi zi de zi îşi fac o sărbătoare
Trăind firesc ce dat le este lor.

Mulţi însă uită ceea ce-i normal
Sărbătorind doar legi şi doar decrete,
Dorindu-şi fapte, nu trăiri, concrete
Gesticulându-şi fuga-n ireal.

Acum e straniu… Rar, atât de rar,
Se spun cuvinte înduioșătoare,
În ziua decretată sărbătoare
A celor ce iubesc fără habar.

Şi-mi e mirare că-n această zi
Un fel de fericire eclipsează
Trădarea celor mulţi, ce doar mimează,
Crezând că pot, într-adevăr, iubi.

Perechile-ncurcându-se, şarmant,
De parcă sunt ieşiţi de la-nchisoare,
Privirile dorinţelor ştrengare
Arată că atât e relevant.

De câţiva ani, fireşte, an de an,
Nevasta redevine şi iubită,
Şi-n fel şi chip, de soţ, e răsplătită,
Cu-n ritual transcris după un plan.

Sau el şi ea, doi snobi împătimiţi,
Încolăciţi prin hrube sau taverne,
Îşi şuşotesc poveşti cu baliverne,
Crezându-se de-a dreptul fericiţi.

Nu le mai pasă dacă doar o zi,
Vor fi dorind să creadă în iubire,
Sau chiar se ştiu, deja, în amintire,
Aşa cum definesc pe a iubi.

Mulţi se întreabă: Câte-n locul ei,
Au fost, minciunii lui, ascultătoare,
Şi câţi ca el, în zi de sărbătoare,
Erau cuceritorii de femei?

Minciuni cu rost, dar multe fără rost
S-au inventat pentru o zi anume,
Când şi divorţul e un dar de nume,
Trecut în contul dragostei ce-a fost.

De câtva timp, ne punem la mezat
Trăiri sortite-a fi-mbucurătoare
Celor ce ştiu că-n somn nu se prea moare,
Când viaţa li-i trăire chiar şi-n pat.

Trăim în sărbători de împrumut,
O cheltuială mare mare ni-i ştiinţa
De-a-nlocui cu nechezol credinţa,
Uitându-ne cu silă spre trecut.

Doamne, te-ntreb, tu cum mai socoteşti
Când vezi cum este-n lume, astăzi, viaţa,
Şi toţi au învăţat să facă piaţa
Plătind dezmăţul firii omeneşti?

Şi cum se poate drum, să-şi aibă, drept,
Când dragostea e tot un fel de rană,
Cea care, prin condiţia umană,
E-acum ajunsă doar un vag concept.

joi, 15 octombrie 2015

Amintire de curaj

Aş fi ucis o lume pentru tine,
Pe mine chiar m-aş fi ucis, pe loc,
Credeam că viiorul ne-aparţine,
Şi pentru el mă aruncam în foc!

În noaptea ce era ca şi acum
De ceaţă şi de umbre-ntunecată,
Aş fi tăiat prin valuri un alt drum,
Luptându-mă cu marea-nfurtunată.

Eram nebun, îndrăgostit de tine,
Strigam la porta drumului închis,
Reconstruiam palate din ruine,
Ca să nu uit nimic din ce-am promis.

Am dat speranţei rolul de girant
Spunând că n-am motive de dobândă,
Dar într-o zi am devenit restant,
Şi-am înţeles că mulţi stăteau la pândă.

Peste pământ de rouă pârjolit
A nins cu adevăruri strivitoare
Şi viscolul în noapte s-a pornit,
Şi-am înţeles că şi speranţa moare.

Aş fi ucis o lume pentru tine
Netemător fiind înspre trecut,
Dar viaţa numai mie-mi aparţine,
Curajul de atunci îl las pierdut.

miercuri, 14 octombrie 2015

Pas cu pas

N-am terminat, cam multe, dintr-odată,
Nici viața n-am s-o duc la bun sfârșit,
În lumea asta, mult prea colorată,
Destinul meu, bătrân, a obosit.

Oglinzi s-au spart lovite de cuvinte
Nepotrite fiind, prin înţeles,
Când nu vroiau, nicicum, să ia aminte,
Că viitorul poate fi progres.

Poate-am ales cărări prea încâlcite,
Şi m-am luptat la drum mereu s-ajung,
Sau gânduri mi-am lăsat neprihănite,
Şi am tot mers, un drum atât de lung…

Am dat valoare multor amănunte,
Oricâte-au fost, oricânte au rămas,
Văile largi şi crestele de munte,
Le-am cunoscut în mersul pas cu pas.

A fost să lupt cu propruia mea teamă
Cu un destin primit cu împrumut,
Când nu ştiam că visul se destramă
Dacă priveşte mult înspre trecut.

Între mai bine şi cu mult mai bine,
Am învăţat că n-am motiv de stat,
Că viaţa dă oricând ce se cuvine,
Dar ia de simte ceva că-i de luat.

Măsurii i-am făcut cândva măsură,
Ca nu cumva să uit şi să greşesc
Să văd cenuşa un altfel de zgură
Şi-n mlaştină, cândva, să mă trezesc.

Cu viaţa însă ştiu că nu-i o joacă,
Doar ea măsoară cât avem de tras,
Şi e firesc, îi este dat să-i placă,
Mersul cu ea alături, pas cu pas.

marți, 13 octombrie 2015

Fine dezacorduri

Trăim pierduţi în lumea de iluzii,
Ne văd copacii, goi, sub clar de lună,
Ascunşi în haine pline de confuzii,
Şi doar ce vrem se-apucă să ne spună.

Seducătoare-i umbra unor focuri
Ce ard furtuna razelor de soare,
Dând nume unor părăsite locuri
Desprinse din poveşti nemuritoare.

De la-nceput noi vrem să ştim finalul,
Şi tot grăbim motivul spre-mplinire,
Chiar dacă măsluim concret banalul,
Numindu-l o secvenţă de iubire.

Cărările se pierd între apusuri,
Privindu-se-ntr-a nopţilor oglindă,
Făcând din vise pragul dintre visuri
Când somnul vrea trăirea să cuprindă.

Pian cu multe fine dezacorduri
Ne este viaţa… Pură întâmplare,
Ca şi un val redus, între fiorduri,
La simpla-i amăgire că e mare.

Ne este traiu-n sine iluzoriu,
Cu ancore constrânse de regrete
De-a-ncetini deriva-n derizoriu,
Şi eludarea faptelor concrete.

luni, 12 octombrie 2015

Pământ de flori

Pământ de flori, călcau, cândva ţăranii,
Sub pasul lor, din curtea casei până-n sat,
Azi curtea s-a umplut cu bolovanii
Care, cu totul, mersul drept le-a încurcat.

Pământ de flori, cândva, aveau ţăranii,
Azi nu-l mai au... Alţii îl au, şi ei îl vând,
Ei sunt săraci, şi văd cum le trec anii,
Şi traiul bun, pe zi ce trece, e doar gând.

Pământ de flori, cândva, munceau ţăranii,
Avea rod bun, şi se lăsa uşor lucrat,
Azi îl cultivă, zice-se, profanii,
La mâna lor ajuns-a sat cu sat.

Pământ de flori vindeau cândva ţăranii,
Azi nu mai vând... azi nu mai au nici ei nimic,
Sunt prea săraci şi sunt prea scumpi şi banii,
Şi satul lor, pe zi ce trece, e mai mic.

Uitaţi de lume, mor, tot mor, ţăranii,
Pământ de flori, în curţi, au doar tiranii...

Mai departe, oricum

Te-am întâlnit… Erai ca orice fată…
Prin părul tău o rază rătăcea,
Şi-n ochi ţi-avei o lacrimă curată,
Ce-n noapte cu o stea se confunda.

Sub talpa ta se mistuia o cale
Ce nu ştiam că drum ni se vroia,
Doar te priveam mergând parcă agale
Cu teamă de eternul "va urma".

Am vrut să ştim cum trece înserarea
Dacă-o-trăim nepăsători de ea,
Dacă lăsăm deoparte depărtarea
Şi vrem tăcuţi a ne împreuna.

Doar ochii tăi, nevinovaţi, prin noapte
Mi-au spus că e firesc a se-ntâmpla
Minunea ce-ai rostit-o printre şoapte,
Şi ne-ai făcut pe noi părtaşi la ea.

În zori de zi, plecai fără te teamă,
Ca să te-ntorci când iar se va-nsera,
Ştiind speranţa mea care te cheamă,
Într-un perpetuu, nobil, "va urma"!

Şi-a fost din nou o seară, altă seară,
Venirea ta mereu o-nsenina,
Nici luna nu voia să mai rasară
Decât când tu te oglindeai în ea.

Zorii de zi veneau în grabă mare,
Uitai să-mi spui că nu mai vrei pleca,
Privindu-te, n-aveam nici o-ntrebare,
Vedeam dorinţa în privirea ta.

Te întâlnisem cândva, într-o noapte,
Când luna alte drumuri mi-arăta,
Mi-am amintit când, iarăşi, printre şoapte
Mi-ai spus că multe, tot mai multe vor urma…

duminică, 11 octombrie 2015

Cântec cu amanţi

Noi suntem amanți de-o noapte,
Şi de-o alta, când şi când,
N-avem timp de vorbe-n şoapte,
N-avem timp de nici un gând.

Ne găsim, cumva, ideea
Ca să ne-simțim, firesc,
Eu bărbatul, tu femeia,
Care spun că se iubesc.

Spusele-mi sunt mângâierea
Cu-n îndemn orgolios
Ca să-ți dăruieşti plăcerea
Ce îmi este de folos.

Orice gând îmi e dorința
De a şti că te-am avut,
Siluit de necredința
Că mai mult nu s-a putut.

Drept răspuns, în mare grabă,
Îți faci trupul dezgolit
Şi îmi spui că avem treabă,
Că ni-i timpul drămuit.

Şi eşti mult ascultătoare
A trupeştii fantezii,
Că prin fapt şi prin urmare
Doar cu mine ai să fii.

Îngenunchi să-mi simți puterea
Ce mi-o vreau fără egal,
Că-s, aşa precum mi-e vrerea,
Un bărbat demn şi fatal.

Şi când totu-i pe sfârşite,
Şi mă-ntrebi de mi-a plăcut,
Îți repet vorbe menite
Să-nțeleg că m-ai şi vrut.

Noaptea-i doar cât întâlnirea
Ne-o lăsăm unui moment
Eu să-mi spulber amăgirea,
Tu să-ţi vezi rostul absent.

Ne-mbrăcăm fără zăbavă,
Şi vorbim despre banal,
Oricum viaţa ni-i bolnavă
Şi eşecul clar, real...

Tu-mi eşti la numărătoare
Doar a doua-ntre femei,
Că de-i vorba de urmare,
Tu poţi face orice vrei.

Ştiu că nu te ştii iubită,
Mi te vinzi, când te vreau eu,
Ca o haină ponosită,
Fără nici un Dumnezeu.

Rând pe rând, nicicând deodată,
Ne-avântăm pe-al vieţii drum,
Tu de teamă apăsată,
Eu cu capu-n nori de fum.

Mă întorc mereu acasă,
Şi-mi reintru în normal,
Ţie drumul ţi-e-nspre casă,
Ori la alt bărbat fatal.

Viaţa mea e fără tine,
Ştii că mint că îmi e greu,
Dar minciuna-ţi face bine
Şi te-ntorci la ea mereu.

Te doresc, fiind femeie,
Ca să îmi trăiesc, în pat,
Iluzoriu, o idee,
Despre cum sunt ca bărbat...

Mi te dai, fiind femeia
Care vrea a fi mai sus,
Având sens doar prin idea
Că-i la fel de-i unu-n plus...

Noi suntem amanţi de-o noapte
Şi de-o alta când şi când,
Ne iubim numai prin fapte,
Altceva avem în gând.

sâmbătă, 10 octombrie 2015

Amintire dintr-o seară

Într-un consens cu gândul, regăsesc,
O amintire fără clar temei,
Dar adevărul ei e omenesc,
Plecând, ca orice faptă, din idei.

Plecând dintr-un firesc predestinat,
Păstrat în timpul care-a tot trecut,
Va fi să fie semn adevărat,
Motivul regăsirii ce ne-a vrut.

Nu mi-eşti străină, nu-i nimic ascuns,
Nimic nu e motiv de a nu-l şti,
Ne-am aşteptat prea mult, ne e de-ajuns,
Venită-i clipa de a ne uni.

Îmi ceri să fie drumul cât mai drept,
Îmi spui că n-are sens o amânare,
Că nu mai vrei să simți că te aştept,
Sau că aştept o altă întâmplare.

Văd începutului drumului cu noi,
Mergând înspre dorita-mpreunare,
Şi clipa când fiind doar amândoi
Ne dezgoleam cuprinşi de-mbrățişare.

Când mă încurc cu-n nastur buclucaș
Din cale mi-l goneşti nerăbdătoare,
Să fie faptei, rânduit făgaş,
Pântecul tău, zvâcnind în așteptare.

Gustându-ţi sânii, gustul de mai mult
Să-mi fie palmei călăuză dreaptă,
Şi şoapta-ţi nerostită să ascult
Când ochii-ți înspre Ceruri se îndreaptă.

Şi te mai văd ca flacără arzând,
Fără-ntrebări spre ziua următoare,
Voindu-mă şi molcom şi-alergând
Şi cu voință mult pătrunzătoare.

Ca să ne fie drumul mai ușor,
Când vin spre tine vii şi tu spre mine,
Şi-ţi simt al împlinirilor fior,
Şi simti cum nemuresc trăind în tine.

Şi te mai văd cum somnul liniştit,
Ţi-l ai simţindu-mi liniştea firească,
Până spre zori, când sânu-ţi dezvelit
Dă iar dorinţei formă omenească.

Îmi amintesc şi parcă văd ce-a fost
În seara ce va fi-n curând să fie
Pasul prin care, doritori de rost,
Dar ne vom fi şi strop de apă vie.

Într-un consens cu viaţa te găsesc,
Un adevăr cu sensuri şi temei,
Ca viaţa, prin normalul omenesc
S-o readucem în firescul ei.

miercuri, 7 octombrie 2015

Adevăr de toamnă

Dintr-o dimineață de toamnă, Mariei
Nu ştiu nimic, n-am nici o bănuială,
Ce mai păstrezi din tot ceea ce-a fost,
Din clipa-n care, fără îndoială,
Ne-a fost a noastră, într-al vieţii rost.

Eu știu ce-mi este mie-n amintire,
Dar prea uşor nu spun ce-ar fi de spus,
Nu pot descrie o reîntregire,
Alte cuvinte sunt deja în plus.

Tu ştii mai bine cum te-ai vrut dorită,
Şi ţi-ai dorit al tău să ştii că sunt,
Când ai venit prin noaptea adormită
Ca să-mplineşti promisul legământ.

Eu mi-amintesc că te simţeam fierbinte,
Şi-n tine mă doream definitiv,
Eram tăcut şi fără de cuvinte,
Firescul faptei era clar motiv.

Martoră-ţi eşti, a toate ştiutoare,
Şi ştii că patului i-ai fost motiv
De existenţă mult tremurătoare
Când totul era clar, definitiv.

Ştiam şi eu că altă vreme vine,
Hotărâtoare, vieţii tale leac,
Ochii-ţi spuneau că, în sfârşit, ţi-e bine
Cum nu ţi-a fost mai mult de-un sfert de veac.

N-am azi nici un motiv de îndoială,
Că îţi doreşti, în vis şi-n amănunt,
Să trecem de cumplita bănuială,
Că toate din dorinţa noastră sunt.

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Dimineaţă fără suflet

În ziua ce va fi să se arate
De nu mă veţi mai şti pe nici un drum,
Nu vă-ntrebaţi nimic, dacă se poate,
Priviţi firesc plecarea-mi în postum.

Chiar dacă amintirea mea persistă
Şi lacrima din ochi va vrea să cadă,
Gândiţi-vă că cel ce-a fost există,
Doar s-a-mbrăcat în falduri de zăpadă.

Şi fiind plecat spre lumile eterne,
Prin labirintul vieţii s-a-ncurcat
Cu amintirea unor vechi taverne,
Pe un hotar de lacrimă udat.

Şi-apoi să vă-mpăcaţi cu gândul rece,
Că-mi este chipul plin de tonuri stinse,
Că pot chiar şi izvoarele să sece,
Când pe pământ cad ceruri albe, ninse.

Îmi voi păstra speranţa de dreptate,
Lăsând-o-n tot ce poate dăinui,
Ca să-mi trăiesc deplina libertate
Consensual cu felul de a fi.

Dorinţa-mi e, și veșnic va rămâne,
Să-mi fie drumul fără gând de lacrimi
Şi numai apa-n curgere să-ngâne
Această viaţă de iubiri şi patimi.

vineri, 2 octombrie 2015

În noaptea fără stele

Când mi-e noaptea fără stele,
Înspre creste-nourate
Plec în gândurile mele
Ca să uit, cumva, de toate.
Şi chiar dacă, sus, pe creastă
Bate vântul în rafale,
Spun că-i doar o zi negastă,
Şi pornesc, spre Cer, agale.

Nu mă-ndemn nicicum la fugă
După stele căzătoare,
Graba nu mă mai subjugă
În promisa-i desfrânare.
Văd cum frunza se apleacă
După cum vântul o-mpinge,
Şi-nţeleg că-n piatra seacă
Numai focul nu se stinge.

Judec fapta întâmplată
Aşa cum am învăţat,
Să ştiu dacă şi-altădată
Tot la fel s-a întâmplat.

Când o stea văd în răscruce,
Îmi adun o remuşcare,
Că mă cheamă şi mă duce,
Peste vaduri, la izvoare.
Şi tot stăruie-n furtună
Când e noaptea infinită,
Parcă vrea ceva să-mi spună,
Despre-a umbrelor ispită.

Şi-nfăşor cu ruga sfântă,
Un biet înger fără viaţă,
Doar tristeţea mă încântă
Când culeg lacrimi din ceaţă.
Îmi tot spune nălucirea
Să încerc urma de ură,
Că nu știu de nu-i iubirea,
Cea care speranţa-mi fură.

Sfătuit de vise grele,
Ca oricare om de rând,
Vreau ca-n noatea fără stele
Să fiu eu şi al meu gând.