joi, 22 octombrie 2015

Viitor întâmplător

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam rostindu-ţi câteva cuvinte
Ca să-ţi rămân ca un necunoscut
De care să-ţi aduci mereu aminte.

Şi timpul a trecut spre viitor
Umplându-ţi cupa vieţii cu tăcere,
Acum te văd şi văd că ţi-a fost dor,
Că inima dreptate încă-ţi cere.

Stăm depănând din viaţă-ne poveşti,
Poveşti din lumea noastră efemeră,
Trecută eşti, dar tot frumoasă-mi eşti,
Şi tristă… te doreşti, din nou, himeră.

Te-a nins, din vară, timpul, neîncetat,
Îţi spun, în glumă, Albă ca zăpada,
Tu mă priveşti şi-mi spui c-ai pariat,
Pe mine şi prezenţa-mi e dovada.

Lăsându-te de zâmbetul ştrengar,
Îmi spui să nu-ţi vorbesc cu “dumneavoastră”,
Şi că nici ceasul n-are minutar
Că vrei şi noaptea să mai fie-a “noastră”.

Dar nu mă-ntrebi de ce sunt încă trist,
Nu chiar normal, ba chiar peste măsură,
Doar cum mi-e viaţa, cum de mai rezist,
Când văd în jurul meu atâta ură...

Nu ţi-aş răspunde… sufletul mi-e-nchis,
Dar văd că şi la tine, suferinţa,
Ţi-a luat dorinţa ce-o aveai ca vis,
Şi te-nsoţeşti mai mult cu necredinţa.

N-am părul alb, dar ştii că duc în spate
Un dor de tot ce nu am cunoscut,
În piept, nebună, inima îmi bate
La fel cum pentru tine a bătut.

Poftă de viaţă am, e nebunească,
Plăcerea de lumesc e tot la fel,
Te simt că vrei ca-n legea omenească
Să nu mai fim străinii “ea” şi “el”...

Uşor nu-mi e, nu ştiu cum îţi e ţie,
Drum spre trecut nicicând nu mi-am făcut,
Am aşteptat ce dat îmi este mie,
N-am cumpărat nicicând, nu m-am vândut.

Tot mai visez ce-mi este scris în soartă,
Nu mă grăbesc să fac ceea ce vreau,
Dar nici nu stau privind o nouă poartă,
Ca să mă-ntreb ce drum va fi să iau.

Ca doi străini, nu cred că se cuvine,
Târziu fiind, deja s-a înserat,
Să stăm, vorbind de cum era mai bine,
Într-un trecut prea mult îndepărtat.

Ce-am semănat cândva, putem culege,
Treceri de timp sau fapte de iertări,
O noapte ni-i destul spre a-nţelege
De ce nu te-ai pierdut printre uitări.

Văd că-ţi doreşti, ca după ani, o dată,
Să te convingi că sunt acelaşi eu,
Să te convingi că n-ai fost vinovată
Numindu-mă, în glumă, panaceu.

De n-ar fi fost această întâlnire
N-ai fi ştiut că plânsu-ţi e firesc,
N-ai fi ştiut că nu-i o amăgire,
Că-n vis şi amintirile trăiesc.

Vom duce seara-aceasta până-n noapte,
Şi-o vom sfârşi-o abia-n zori de zi,
Nu doar o faptă, ci un şir de fapte,
În doi, ca altădată, vom trăi.

Mi te vei da ştiind că sunt cu tine,
Mă vei avea, venind dinspre trecut,
Dar şi din lumi ce ţie-ţi sunt străine,
Şi-apoi pleca-voi tot necunoscut.

Te vei ierta, ducând înspre uitare
Fapta dintâi şi tot ce a urmat,
Şi îţi vei spune că o întâmplare
Acum, o noapte, iar ne-a-mpreunat.

Îţi vei dori să afli despre mine
Că îmi e bine, că deja trăiesc,
O viaţă ce, ai spus, mi se cuvine,
Că sunt iubit, că eu, la fel, iubesc.

Vei spune că mă poţi invidia
Că drumul prin destin mi l-am ales,
Că nu ai vrut a mă întârzia,
Că-n doi urmam o cale spre regres.

Îmi voi dori, la fel ca-ntotdeauna,
Să-ţi regăseşti un rost firesc de-a fi,
Să te fereşti a-ţi mai fi minciuna
Motiv de-a mai trăi încă o zi.

Voi reveni, şi poate, întâmplarea,
Pentru un sfert de zi, ca şi acum,
Va fi să ne redea împreunarea
Şi mersul, mai departe, pe un drum.

Cândva m-ai alungat, iar eu, tăcut,
Plecam spunând că-ţi voi rămâne-n minte,
Că-n viitor, o noapte din trecut,
O vom trăi-o-n fapte, nu cuvinte.

În faţa mea eşti goală… Stingi lumina
Dar ochii ţi se văd strălucitori,
Împart cu tine un păcat şi vina
De-a fi dorinţei iar făptuitori.

Oricât a fost trecutul de-atădată,
În tine cel ce-am fost mă regăsesc,
Şi peste ani, vreau iarăşi, dintr-odată,
În tine să mă las… Să nemuresc...

Vrerea din mine-n tine e dorinţă,
În şoapte-ţi ai îndemn nemuritor,
Şi lacrima te-arată cu credinţă
Pe drumul spre un veşnic viitor.

Niciun comentariu: