sâmbătă, 31 decembrie 2016

Absolut de noapte

Am vrut de mult să-ți scriu ca să îți spun
Că-n visul nopții-mi ești mereu dorință
Și nu-mi mai am procese de conștiință
Oricâți ar fi cei ce mă fac nebun.

Am încercat să-ți spun, când obosit,
Te-am întâlnit la ceas de dimineață
Și despre multe, multe-am povestit,
Dar prea puține despre-a noastră viață.

Simțeam că-n tine orologii bat,
Cuprise de porniri înălțătoare,
Și m-am trezit în vorbe avântat,
Sfidându-mi chiar dorința arzătoare.

Miezul de zi era, cu mult, trecut
Când gândul mi-l găseam pornit spre tine,
Voindu-se să-ți fie cunoscut,
Să-ți spună despre vremea care vine.

De multe ori am vrut, pe înserat,
Să-ți amintesc de ziua următoare,
Să-ți amintesc de marele păcat
Al celor ce ucid un fruct, prin floare.

Am vrut să-ți spun mai mult, cu mult mai mult,
Rar pe-nțeles, prea-simplul în esență,
Că-ți simt dorința-n mine ca tumult,
Și-s doritor mereu de-a ta prezență.

Acum îți scriu și nu mă mai rețin,
Nici exprimarea-mi nu-i pe ocolite,
Că nu am gândul omului meschin,
Și nici idei cuiva împotrivite.

Orice se poate, ne suntem datori
În doi să ne trăim măcar o noapte,
Împreunați, ca simpli muritori,
Ce se dedau, fără de griji, la fapte.

Să ne avem plăcutul în simțiri,
Văzuți de ceruri, nevăzuți de lume,
Uitând de vechi și triste amintiri,
De mult prea absolutele cutume.

Voindu-mă motiv înspre păcat,
Te vei lăsa să-mi fii, cu totul mie,
Și, ca să fiu, cu mine, împăcat
În tine-am să rămân o veșnicie.

marți, 27 decembrie 2016

Iarnă fără adăpost

A-nceput să ningă, mult și fără rost,
Și lumina lunii îi tot dă avânt,
Este totuşi iarnă şi, un adăpost,
N-avem nici în suflet, nici chiar în cuvânt.

Te visezi departe, mă visezi, prin iarnă,
Zăvorându-mi clipa cu un gând tăcut,
Prea singurătatea-mi viața îmi răstoarnă
Și îmi prăbuşeşte gândul de-nceput.

Ninge peste zarea plină de tristeţi,
Și peste privirea ce-o ridic spre cer,
Drumul abia merge, prins între nămeţi
Însemnat de urma viselor ce pier.

Inima zvâcnește, ochii plâng în noapte,
Vântul se coboară dinspre-nalţii munţi,
Cu miros de cetini şi de mere coapte,
Întru amintirea mult uitatei nunți.

Toate-s fără margini, totul e pustiu,
Se ivesc pe ceruri mari singurătăţi,
Și se trec în grabă înspre mai târziu,
Îndemnând să crape stâlpii de la porţi...

În zăpadă deasă, totul se transformă,
Lumânări aprinse se zăresc prin văi,
Liniștea devine dură și enormă...
Şi aud cum ninge peste ochii tăi...

duminică, 25 decembrie 2016

Cândva, în iesle...

Cândva în iesle s-a născut
Ca să ne fie vieții scut,
Și să ne fie drept model,
Să fim și noi la fel ca El...

De-atât de mult trecut uitat
Omul era la rău dedat,
Trăind doar pentru a muri,
Uitase chiar a mai trăi.

Nemaiavându-și nici un țel,
Pe sine se avea model,
Și legii-i da un înțeles
După tipar de interes.

Se închina la Dumnezeu
Însă de el uita mereu,
Dreptate sieși căutând,
Pe toată lumea judecând.

Găsea mereu împotriviri
Contra fireștilor trăiri,
Sperând că doar văzând minuni
Scăpa-se-va dintre genuni.

O stea pe Cer s-a arătat
Și drum spre El a luminat,
Dând veste că ni s-a născut
Cel profețit dintru-nceput.

El, cel venit a fi schimbat
Pe-al tuturor, întreg, păcat,
Nu s-a temut că va muri,
Ucis pe cruce, zi de zi.

Cândva în iesle s-a născut
Ca să ne fie vieții scut,
Ca să ne vrem mereu mai sus,
Mereu alături de Iisus.

vineri, 23 decembrie 2016

Cu tine, doar cu tine...

Reper îmi am, de prin copilărie,
Albul firesc al marilor zăpezi,
Prea simpla și curata bucurie
Ce împlinirii-i dă mereu dovezi.
Și peste timpuri ce-am lăsat trecute,
Am așteptat, trăind mai mult în vis,
Eternitatea clipei absolute,
Ca prag și poartă înspre paradis.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles ce îl numesc deplin,
Când, confundați cu taina dimineții,
Faptei i-am fost motiv de-a fi destin.

Și de-am lăsat uitării, multă vreme,
Speranța că și viața-i vis frumos,
Date mi-au fost destule să mă cheme
Spre întâmplări cu sens și cu folos.
De nicăieri, din lumea lui niciunde,
Când nici nu mai credeam, mi-au apărut
Concretitudini și trăiri profunde,
Rupându-mă de-al zbaterii trecut.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles ce e, oricând, firesc,
Când, confundați cu taina dimineții,
Ne-am regăsit în rostul omenesc.

Cu timpul, uneori, m-am luat la ceartă,
N-am vrut să-i fiu, precum m-ar vrea,supus,
M-am răvrătit, știind că el și iartă,
Pe cei ce-și vor simți, inima, sus.
Iar visul m-a ținut mereu aproape,
Ca să-mi doresc de-a pururi a trăi,
Încredinţat că morţii ştiu să scape
Cei care pot, chiar prin păcat, iubi.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles mereu nemuritor,
Când, confundați cu taina dimineții,
Mi te-ai promis veciei vecilor.

joi, 22 decembrie 2016

Alb de bine

Pierdut de-aș fi, m-aș regăsi în tine
Spre nemurire-n tine m-ai oprit,
Dorindu-ți să mă știi fiindu-mi bine,
Căutător mereu spre infinit.

De s-ar putea, în fiecare seară,
Sub cetini încărcate de zăpezi,
Te-aș duce-n casa visului de ceară,
În joc, cu foc, destin să-mi conturezi.

Prin reverii ce luminează forme,
Ca umbre urcătoare pe pereți
Să potolim dorințele enorme
Cu fantezii și cu iubire, beți...

Și tot așa, când frigul, peste noapte,
Te va-ndemna de el să te ferești,
Apropierii-ți să-ți răspund prin fapte
Să simți că iarna noastră-i ca-n povești...

Alba minune viscolită-n tine
Un gând de a trăi ți-a dezmorțit,
Lăsându-mă să fie iarăși bine,
Iertat fiind de cât m-am rătăcit...

Călimară de praf

Privesc pe geam şi gândul mi-e la multe,
La lumea cu prea grelele-i poveşti...
La vremea întâmplărilor oculte
Când, fără griji, ştiam pe unde eşti.

Mi-aduc uşor aminte sânul tare,
Piciorul ce-l lăsai descoperit,
Îţi bat la geam cu gândul şi mă doare,
Simt gândul că-i degeaba irosit.

Când mă trezesc şi nu te am aproape
Mult doritor să îţi cuprind mijlocul,
În praf, aş vrea, destinul să mă-ngroape
Ca să îmi pierd, cu totul, nenorocul.

Scriind, privesc în taină călimara,
Sperând că pe acolo te-ai ascuns,
Întârziind, cu vrerea-ţi, primăvara,
Ştiind că ei îi cer mereu răspuns.

Şi-mi vin idei ca să-mi păstrez speranţa
Rememorând cam tot ce ţi-ai promis,
În încercarea-mi de-a găsi nuanţa
Care transformă viaţa-n paradis.

Timp nu mai am s-aştept un veac să treacă,
Mergând pe-al vieţii drum în contrasens,
Nici de-a mai lua simţirile drept joacă,
Ducându-le spre pragul de non-sens.

Consum mult timp din vremea viitoare,
Contrapunâdu-i vremea care-a fost,
Avându-mi crez că starea-i trecătoare,
Ca să-mi rămână timp de vis şi rost.

marți, 20 decembrie 2016

Întrebare prin răspuns

Te-ai întrebat, cumva, de ce și când,
Ți-ai vrut având un drum de așteptare
Și n-ai lăsat să-ți fugă nici un gând
Înspre uitata clipă viitoare?

De ce n-ai vrut să faci întâiul pas
Și-apoi să stai sub semne de-ntrebare,
Sperând că timp destul ți-a mai rămas
Spre altă faptă, iarăși următoare?

Nu ți-ai răspuns și-ți spui că nici nu știi
De ce ai fost atât de răbdătoare
Și, dintr-odată tu te-ai vrut să-mi fii,
În miez de noapte, sărbătoare.

Nu știi nici cum prea simplul meu cuvânt
Rostit cu gând firesc spre înserare
Te-a îndemat spre gestul cel mai sfânt
Dându-mi de tot trecutul meu iertare.

Te-ai întrebat, cumva, de ce aștepți
O anumită clipă viitoare,
Și, chiar greșind, mă pui între cei drepți,
Chiar dacă-nspre păcat îți sunt chemare?

De ce nu-ți vrei motiv de-a sta, în drum,
Și-a nu-ți ști visul rost de împăcare,
De-a te-ncălzi la foc și nu în fum,
Crezând că-i doar o amânare?

Nu-ți ai răspuns și nici nu vrei să știi
Ce socoteli, cu tine, viața are,
Deși, în tine, te-ai dori să fii
Predicție și pas de-naintare.

Nici azi nu știi de ce printr-un cuvânt,
Ce semăna mai mult a întrebare,
Mi l-ai voit, l-ai vrut să-mi de avânt
Spre alfel, ție, ziua următoare...

luni, 19 decembrie 2016

Moș Crăciun ca leac

Lui Moș Crăciun eu nu îi scriu scrisori,
Nicicând nu i-am cerut, de vrea, să vină,
Știam că-i așteptat de sărbători,
De cei ce cred că viața li-i deplină.

Copil fiind, cumva deja știam,
Că de venit nu vine la oricine,
Că nici gutuia, galbenă, din geam
N-o are cum aduce pentru mine.

N-am spus nicicând că nu ar fi real,
Că daruri, peste noapte, n-ar aduce,
Dar nu puteam să mint c-ar fi egal
Un drum normal cu altul în răscruce.

Unii mi-au zis să nici nu îndrăznesc
Să am în gând că va voi să vină,
Dacă nu am cu ce să îi plătesc,
Și nu-l pot aștepta cu masa plină.

Nu l-am chemat, nici azi nu pot să-l chem,
Oricât mi-ar fi venirea-i în dorință,
De nevenirea lui încă mă tem,
Mă tem, și-acum la fel, cu bună știință.

Însă și-așa, știind ce spun și fac,
Mă-ncred în el prin gând și prin simțire,
Crezând că totuși mai există leac,
Acestei lumi pierdută-n neiubire.

duminică, 18 decembrie 2016

Alesele alese

Am ales, trăind, să nu îmi pese
De nimic, de vechiul meu trecut,
De puţinul faptelor alese,
Rătăcind mereu prin absolut.

Am ales, de voie, de nevoie,
Să nu stau încorsetat de blam,
Să tot merg, cu spor sau anevoie
Ingorând al legii lumii ham.

Am ales să duc înspre uitare
Multe întâmplări ce le-am trăit,
Ca, nicicând, un semn de întrebare
Să îmi spună că m-am cam minţit.

Am ales reducerea totală,
A mai tot ce nu-mi era prea clar,
Evitând atracţia fatală
A căderii-n treceri în zadar.

Am ales privirea fără ţintă
Înspre infinitul necuprins,
Ca să nu-mi dau şanse să mă mintă
Amănunte ce m-au tot învins.

Am ales să-mi las în van gândirea
Ca să pot al nopţii somn dormi,
Împăcându-mi astfel amintirea
Cu prezentul timp ce-l am trăi.

Am ales trăirilor simţirea,
Refuzând să-nvăţ să mă complac,
Acceptându-mi firea şi menirea
Ca să-mi pot avea iubirea leac.

Am ales, trăind, să nu îmi pese
De puţinul faptelor alese,
Am ales, de voie, de nevoie,
Să tot merg, cu spor sau anevoie,

Am ales reducerea totală,
Evitând atracţia fatală,

Am ales să-mi las în van gândirea,
Împăcându-mi astfel amintirea,
Am ales trăirilor simţirea,
Acceptându-mi firea şi menirea.

vineri, 16 decembrie 2016

Orgolii duplicate

Eu spun că ninge... Tu îmi spui că plouă,
Deşi spre Ceruri nu te-ai mai uitat...
Ceru-i senin... Numai că lună nouă
Ne dă păreri c-ar fi înourat.

Lemnul în foc nu prea mai vrea să ardă,
Însă, troznind, împrăştie scântei,
Orgolios fiind, nu vrea să piardă
Căldurii de a-i fi, în gând, temei.

În felul lui, ne vede, foc şi pară,
Ţinând morţiş la simple judecăţi,
Care ne dau avânt, ne scot afară,
Mult doritori de condamnări şi plăţi.

Se-aude ceasul care, prin perete,
Devine, cu grăbire, vestitor,
Şi hotărât, cu faima-i să ne-mbete,
Voindu-se, mereu, învingător.

Eu mă tot tem că plouă, tu, că ninge,
Dar adevăru-i totuşi la mijloc,
Doar frigul, pe muţeşte, ne învinge,
Iar tu îmi ceri să pun un lemn în foc.

Şi îmi tot zici că nu prea îţi convine
Când mult prea mult vorbesc, spunând puţin
Despre cum pot trăi doar eu cu mine,
Şi mă încred tot timpul în destin.

Focu-i tăcut... Arzând ne încălzeşte,
Dar noi gândim că totuşi este frig,
Că, a ne îndoi, e omeneşte,
Şi e normal a fi doar în câştig.

Ceasul se-aude... Timpul ne tot trece,
Zorii de zi se pot oricând trezi,
Vremea se face rece, tot mai rece,
Doar noi, de vrem, putem a ne-ncălzi.

joi, 15 decembrie 2016

Pas pe jos

Pe jos plec și pe jos vin,
Nu pot fi un clandestin,
Pe jos vin și pe jos plec,
Nu mă tem că viața-mi trec...

Nu mă mai grăbesc deja de mult,
Nici nu mai încerc ceva în grabă,
Știu ce-nseamnă pasul să-mi ascult,
Chiar să îi răspund când ceva-ntreabă.
L-am lăsat să fie decident,
Să învețe singur să aleagă
Dacă predilectul iminent,
Motivează clipa ce se neagă.

Nu mai simt, deja, de-un timp trecut,
Că-i firesc să fiu un sclav al clipei,
Stând, după cum vrea, sedus și mut,
Gata, pururi, de-a mă da risipei.
Mi-am lăsat ieșit din orice plan,
Nu mai dau ideii anvergură,
Nici nu sunt străjer trecerii-n van,
Ori, dispus, să-i fiu, ca laș, măsură.

Nu mai vreau, de mult, de chiar de mult,
Înspre nicăieri să dau năvală,
Să mă las purtat într-un tumult
Care m-a tot tras la socoteală.
M-am admis să-mi fiu ceea ce sunt,
Sens divin și formă omenească,
Un întreg constrâns la amănunt,
Vieții dat ca om să și-o trăiască.

miercuri, 14 decembrie 2016

Găsitori de vină

Ne ducem viaţa în rutină,
Ne trecem viaţa-n mod banal,
Găsim oricui, mereu, o vină,
Nici nu mai ştim ce e real...

Ne întrebăm de mult prea multe ori
Dacă veni-va, cumva, o furtună,
Dacă va fi să fie vremea bună,
Sau doar ne amăgim privind la nori.
Punem un pas în urma altui pas
Miraţi fiind că n-am ajuns departe,
Că drumul lung mereu ne tot desparte
De cel dintâi, mult aşteptat, popas.

Ne căutăm un alt, şi-un alt răspuns,
Gândindu-ne, voind un mult mai bine,
Că viaţa întru tot ne aparţine
Şi ce vrem noi ne este de ajuns.
Necesitatea clipei e un tot
Care mereu ne duce-n insomnie,
Fiindcă ne dă motiv de bucurie
Că noi putem ce alţii, mulţi, nu pot.

Ne declarăm, în mod tacit, război,
Şi ne simţim a fi o lume-ntreagă,
Când, ne trezim că viaţa noastră neagă
Ceea ce vrem să facem noi cu noi.
Pe placul tuturor cam vrem să fim,
Pentru un biet câştig şi-o recompensă,
Fără a şti că pierderea-i imensă
Când sufleteşte, tot plăcând, murim.

marți, 13 decembrie 2016

Decor în alb

Afară ninge... albă-i strada,
Ninge... tot ninge, liniștit,
Ne-mbracă-n albul ei zăpada
Și-n somnul ei binevenit.

Vederii mai rămân puține,
Multe ajung de nevăzut,
Miezul de noapte se reține
De-a trece singur în trecut.

Lumina lunii se ascunde
În albul clarului obscur,
Și, nevăzut, se-ntrepătrunde
Cu orizontul de azur.

Puține stele se arată,
Bătând la poarta norilor,
Cu străluciri dintr-un "odată"
Ce încă vieții-i e dator.

E alb în jur și-i plin de semne,
Ce vor s-arate înspre ger,
Spre focul care arde-n lemne
Și-și vrea urcare până-n cer.

De larma zilei ne desparte
Fulgii de nea ce-n valuri cad,
Ducându-ne, prin vis, departe,
Prin munții cu păduri de brad.

Afară ninge și tot ninge,
Și alb e-al umbrelor decor,
Venirea iernii ne convinge
Că toate-și au un rost al lor...

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Iarnă de doi

Se face iarăşi iarnă... Fi-va grea,
Veni-vor nopţi şi zile cu zăpezi,
Iar luna, plină, va veni şi ea,
Mărturisind că-n tine mă păstrezi.

Din mersul vieţii iarna ne va ţine
Ca timp să ne avem să fim doar noi,
Simţind că n-am de ce a mă abţine
De-a-ţi admira al pântecului croi.

Sub palma-mi sânii tăi vor fi dovadă
Că, prin firesc, e totu-ntâmplător
Că cele ce-s făcute să se vadă,
Indubitabil, au un timp al lor.

În miez de iarnă, alba ei lumină
Te va privi, ştiindu-te motiv
Al unei vremi ce, negăsindu-ţi vină,
Te va redefini, retroactiv.

Peiorative viscoliri vor cere
Să ne supunem legii omeneşti
Care-n prea multa-i sete de putere
Te-ar acuza că trecerea-mi opreşti.

Şi vinovat aş fi, cu agravare,
De-a accepta trăirea-n veşnicii,
Lăsând ca nume, vieţii viitoare,
Exemplul marii tale dărnicii.

După-nceputul ceasului de seară,
Ne vom avea şi ziua de apoi,
Uitând de a zăpezilor povară
Pentru a fi o viaţă amândoi.

vineri, 9 decembrie 2016

Cuvinte de urmare

Cuvintele îşi fac un drum, încet,
Ştiind deja fireasca lor urmare
În seara când, o simplă întâmplare
Va mistui chiar urma de regret.

În gândul tău ţi-ai spus că în curând
Voie-ţi vei da la clipa de trăire
Ca să se ştie vis de zămislire
Şi altei vieţi realul conturând.

Privindu-ţi ochii-i văd îmbucuraţi
De nuanţări ce iar dau vieţii formă,
Ieşind dintr-a rutinei fadă normă
Şi din capcana paşilor rataţi.

Cuvântu-ţi, scurt, devine acronim
A ceea ce în tine-i o-ntrebare
Despre-nceputuri care, prin urmare,
Redau măsură pasului sublim.

Rosteşti cuvântul cu un dor nebun
De-a spune ce-ai de spus fără de teamă,
De-al şti luat, în mod firesc, în seamă,
Dorinţei tale de a fi tribun.

Şi-n dor nebun vezi tot ce-n viitor
Te va-ndemna spre drum de biruinţă,
Simţindu-te un bulgăr de dorinţă,
Simţindu-te reper şi nu decor.

Ţi-ascult cuvântul care-mi pare vis
Şi-mi face drum spre propriile-mi vise,
Redeschizându-mi porţile închise
De mult prea acceptatul compromis.

Doar Dumnezeu mai ştie de ce noi
Trăim această viaţă separată,
Şi tot mereu lăsăm pe altădată
Clipa de-a fi ca unul, amândoi.

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Tăină de dor

M-aş apuca să-ţi scriu... Tu nu mai ştii
Nimic din tot ce-nseamnă viaţa mea,
Şi-ţi ai motiv, în noapte să-ntârzii
Gândindu-de la vremuri ce-or urma.

Prin haos mi-a fost drumul ce m-a dus,
Prin valuri de nisipuri mişcătoare,
Spre culmi, ce unii spun că sunt prea sus,
Sau prin adâncuri mult înjositoare.

Ce-am căutat, în felul meu ştiam,
Lăsând în urmă gânduri de mărire,
Ştiut fiind că toamna bate-n geam
Ca să-mi şoptească vorbe de-amăgire.

Păşind pe praguri, am intrat în joc,
Trezit de vântul nopţii-ntunecate
Ca să învăţ că pot să ard în foc
De-mi am orgolii prea nemăsurate.

Şi-am mers mereu cât am avut de mers,
Sfidând principii ce-mi erau impuse,
Spre margine de lume, ori, invers,
Spre vremuri ce păreau deja apuse.

De multe ori credeam că-s rătăcit
Şi-naintarea-mi este o părere,
Dar întâmplarea nu m-a amăgit,
Dându-mi, prin oameni, semne şi repere.

Trăind, m-am definit acelaşi eu,
Căutător de drumuri spre lumină,
Şi-a fost să fiu, reper, la rândul meu,
Făuritor de nopţi cu lună plină.

În haosul atât de indecis,
Am înţeles să merg cu bună ştiinţă
Să îl accept ca dar, de mult, promis
Ca încercare-a mea întru credinţă.

De multe ori mi s-a părut ciudat
Că prea ştiam ce fi-va, ca urmare,
Dar m-am lăsat de vise îndrumat,
Înţelegând că n-am, altfel, scăpare.

Atâţia ani îi văd, prea clar, trecuţi,
Şi, foarte clar, văd zilele pierdute,
Când nu ştiam de ce, necunoscuţi,
Mă-ndrumă către lumi necunoscute.

M-aş apuca să-ţi scriu....E mult de scris...
Şi-mi este greu să tot vorbesc de mine,
Să-ţi spun că tu, deşi te-ai contrazis,
Ai vrut, şi vrei, tot mie-a-mi aparţine.

Sau, poate, nu-ţi mai scriu, recunoscând
Că tăinuiesc un mare dor de viaţă,
Şi m-am decis să-l las să-mi fie gând
Ca să îşi dea ideile pe faţă.

Trecutul e trecut, dar e prezent
În toate câte-s date să se-ntâmple
Ca să arate, clar şi elocvent,
Că, iarna doar, îmi pune alb pe tâmple.

vineri, 2 decembrie 2016

Trăiri între minuni

Se mai întâmplă, vrem, nu vrem, minuni,
Dar le privim cu totu-n altă formă,
Ne-avem credinţă doar în mari furtuni,
Teamă avem de liniştea enormă.

Ţinem aproape marile-ntrebări
Găsindu-le răspunsuri variate,
Presupunând că nu avem chemări
Spre orizonturi largi şi-ndepărtate.

Ne căutăm, spre Ceruri, ajutor,
Când ne simţim striviţi de amănunte,
Dorindu-ne un drum cât mai ușor
Spre înălţimea crestelor cărunte.

Mirările ne-arată că nu ştim
Să acceptăm un altfel de trăire,
Şi prin firescul ei să dovedim
Că vieţii dăm întreaga preţuire.

Mereu având motivul interes,
Privirile se pierd în nori de ceaţă,
Ţintind al neputinţei palmares,
Fugind de datul cărţilor pe faţă.

Palpabilul e singurul firesc
Ce poate fi schimbat printr-o minune,
Că doar atât orgoliul omenesc
Îşi ţine ca supremă-nţelepciune.

Dar, vrem, nu vrem, trăim mereu minuni,
Ce vieţii dau continuă mişcare,
Contrând sintetizate raţiuni,
Când altfel nu e cale de scăpare.

joi, 1 decembrie 2016

Zbatere și zarvă

E zarvă multă-n lumea
lipsită de speranţă,
Iar drumurile scurte
au orizontul mic,
Cuvintele-s stinghere
şi nu prea spun nimic
Tot căutând să pună
principii în balanţă.

Pierdut în mediocru,
consensul e banal,
Golit de adevăruri,
e prea neomenesc,
Şi-n locu-i, compromisul,
a devenit firesc,
Încorsetând voinţa
în gest comercial.

O fibro-mialgie,
de-a dreptul generală,
Dă certitudini false
nevolnicului gând,
Când omul se trezeşte
în visul lui plângând,
Tot căutând să afle
de ce-i e viaţa goală.

Azi suntem doar o umbră
ce nu-şi găsește locul
Mereu în căutare
de forme fără rost
Numind docilitatea
un mod de-a nu fi prost,
Şi-a nu fugi de bine,
şi-a nu goni norocul...

De n-ar fi deznădejdea,
s-ar mai găsi o cale
De-a pune adevărul
în cadrul de prim-plan,
Dar zbaterea e multă
şi-adeseori în van
Voindu-se tratată,
ca boală, prin spitale...

joi, 24 noiembrie 2016

Aparente recurențe

Atâtea azi sunt simple aparenţe,
Cuvântul mare e de uz comun,
Şi, convergente, marile absenţe
Nimicul, ca speranţe, ni-l impun.

Fără motiv, lăsăm să se-ntrevadă
Ceea ce nu-i firesc a fi văzut,
Voindu-ne, în fapt, a fi dovadă
Că nu suntem însemn de timp pierdut.

Simţirile sunt puse în tipare,
Ca formă de trăire prin plăceri,
Cu explicaţii clare, dar bizare,
Ţinând, ca adevăruri, doar păreri.

Intraductibil, gândul e amprentă
A-ncrederii că alţii nu-s ca noi,
Că-n noi Dumnezeirea e prezentă
Şi suntem traşi, de ceilalţi în noroi.

Trăirea-i doar o vorbă cumsecade,
Bună de marcă, firmă, ori blazon,
De multe ori motiv de-a nu decade
În depresivul plânset monoton.

Exasperarea tot mai mult decide
Dacă ceva-i prea mult sau prea puţin,
Neacceptând că, fără sens, ucide
Pasul pornit pe-al drumului destin.

Totu-i firesc şi doar prin remanenţă
Mai regăsim un altfel de a fi,
Iubirea-i doar motiv de recurenţă,
Dar şi aşa-i uitată zi de zi.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Timp de noapte

Noaptea lumii-i mare, tot mai mare,
Timpul ei nici nu mai e ştiut,
Trece drept o simplă întrebare
Pusă, prin nuanţe, în trecut.

Stelele puţin mai au lumină,
Fug, sau cad, spre alt Pământ şi Cer,
Motivând că-n vremea ce-o să vină
Nu se vor căderii în mister.

Zorii zilei sunt deja poveste,
Seamănă mai mult cu-n asfinţit,
Vin pe fugă, pleacă fără veste,
Fug de rostul ce le-a fost menit.

Ziua a ajuns mai mult o boare,
Trece ca şi cum nici nu a fost,
Pare-a fi trimisă la-nchisoare,
Şi deposedată de-al ei rost.

Umbrele cu greu îşi mai au formă,
În contur să stea nu prea mai vor,
Creşterea li-i, oarecum, enormă,
Măsluind al vieţilor decor.

Omul greu se-arată la vedere,
În fireasca-i grabă de-a muri,
Renegându-şi minima putere
Zi, de vară, lungă a-şi dori.

vineri, 18 noiembrie 2016

Sunt tot mai multe, azi...

Sunt tot mai multe, azi, ce greu le spun,
Câteodată cred că-mi e chiar frică,
Deşi eu ştiu că lumea e prea mică,
Deşi nicicum, nicicui, nu mă supun.

Îmi vine greu să ştiu că am un gând
Care, tăcând, îmi dă, cam mult, de furcă,
Care, tăcând, în nerăbdări mă urcă,
Spunându-mi, că-mi trec viaţa, aşteptând.

În mine, tot tăcând, e un război
Pe care deznădejdea-l înteţeşte,
Şi doar speranţa parcă-l mai opreşte
De-a mă-ngropa sub valuri de noroi.

Privind la oameni greu mi-e să accept
Că-şi ţin şi ei cuvintele-n uitare,
Schimbării lor fiind în aşteptare,
Sperând că drumul, astfel, li-i mai drept.

Îşi vor temei, urgent şi radical,
Încorsetându-şi sufletul în minte,
Argumentând că mersul înainte
E mult mai natural când e banal.

Tăcere multă, multă-i peste tot,
Cuvintele sunt seci şi sunt puţine,
Eu, recunosc, să le rostesc nu-mi vine,
Doar caut neputinţei antidot.

Şi nu mă scuz, că eu, ca vremea, tac,
Ştiind că vine, totuşi, timpul de răscoală,
Când, în tăcere, traşi la socoteală
Fi-vor, cu toţii, cei ce se prefac.

joi, 17 noiembrie 2016

Între icoane și cuvânt

Despre credinţă, deseori, vorbesc,
Recunoscând că nu cred în icoane,
Ce astăzi sunt un fel de ecusoane
Şi lăudate, fără noimă, nefiresc.

Cam buchisit şi mult prea obsesiv
E gândul pus în formă de-ntrebare
Spre cei ce n-au îndemn spre ascultare
Cuvântului rostit imperativ.

Cu-acest motiv mă şi declar eretic,
Neacceptând această falsă normă,
Ca îmi reduce crezul la o formă
Cu rol decorativ şi ipotetic.

Eu văd icoana un portret frumos
Şi păstrător de amintire vie,
Dar mult mai mult e pentru cel ce ştie
Cuvântul de îndemn al lui Cristos.

Om, dacă sunt, firesc, sunt gânditor,
Prin el trăiesc întreaga libertate,
Dator îmi sunt să-i spun că nu se poate
A-l întări când e ispititor.

Cu mult mai mult, eu cred, că-i mai presus
Mereu simţirea până în conştiinţă,
Şi desluşirea până-n prisosinţă,
Celui dintâi cuvânt ce-n toate-i pus.

Mi-e dor de oameni şi de Cer mi-e dor,
Dar, eu, privind, de dor nu pot uita,
Şi nici nu-mi pot trăiri imagina,
Ştiind că-n Cer nimic nu-i pieritor.

Tot ce-am trăit, trăieşte-n al meu gând,
Şi mintea-l trece dincolo de moarte,
Chiar, peste timp, şi vremuri, mai departe,
Că, prin cuvânt, simt lumea renăscând.

Nu pot să merg icoanei să mă-nchin
Doar ca să fac aşa cum lumea face,
Şi-astfel făcând, cu ea să cad la pace,
Chiar dacă-n mine m-aş simţi străin.

miercuri, 16 noiembrie 2016

Povara prin viață

Povara vieţii-i, zi de zi, enormă,
Şi parcă ne-o trăim în veşnic doliu,
Tot căutăm să ne-ncadrăm în normă
Mânaţi, mereu, de un pervers orgoliu.

Traducem sec şi fără cugetare
Îndemnul de a fi cutezători
Încorsetând a vremilor chemare
În mult prea multul calcul de erori.

Puţine mai găsim ca bucurie
Tot balansând pe muchii de cuţit
Crezând că ştim, cum nimeni nu mai ştie,
Să nu ne fie gândul îngrădit.

Mai facem deznădejdii temenele,
Cu gândul la al fapelor păcat,
Însă uităm că vorbe, mult prea grele,
De a rosti, deloc nu ne-am lăsat.

În numele dreptăţii personale
Vorbim de neputinţa tuturor,
Punând, prin întrebări filozofale,
Accent, pe vagi detalii, din decor.

Luăm exemple, fără a discerne
Că suntem altfel şi, nicicum, la fel,
Pierzându-ne-n lumeştile taverne
Al vieţii timp şi al trăirii ţel.

Şi astfel viaţa-i povară grea,
De multe ori numită, simplu, iad,
Trăită doar spre a uita de ea,
Simţind al neputinţei gust prea fad.

duminică, 13 noiembrie 2016

Te-ntreb pe tine, Doamne...

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum va ajunge viaţa pe Pământ?
Când va mai fi măcar puţin mai bine?
Când va mai crede omul în cuvânt?

Trăind, ca om, nu văd nici o scăpare,
Nu văd decât un palid orizont,
Dar e-ntuneric mare, foarte mare,
Chiar căutarea-mi simt ca pe-un afront.

N-aud pe nimeni care să ia seama
Când sfaturi dă de nu-i un sfat greşit,
Sau doar pe faţă clar îşi dă arama,
Crezându-se în toate este iscusit.

Şi prea puţini sunt cititori de carte,
Dar înspre bârfe mulţi, din plin, grăbesc,
Iar dacă uneori merg prea departe,
Păsare n-au, spun chiar că e firesc.

Sub semn de evolute ipoteze
Mulţi caută prin mlaştini şi noroi,
Punând destine între paranteze
Şi chiar de sunt călăi, îşi spun eroi.

Viaţa, acum, îşi are motivare
Doar prin realul bun de numărat,
Sau prin poziţii care dau valoare
A ceea ce se scoate la mezat.

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum ne putem găsi un drum firesc?
Cum vom putea să ştim ce-i rău, ce-i bine?
Cum vom mai şti ce-i traiul omenesc?

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Grai analfabet

Ajung analfabeții să ne spună
Că ei au deslușit ceea ce-i scris
În Cer, în soare,-n stele și în lună
Și fi-va viața trai în paradis.

Îndeajuns le sunt câteva zise
De cei ce se numesc, chiar ei, frumoși,
Ca să-și croiască nesperate vise,
Ca să se-ncreadă-n marii mincinoși.

Cunoscători fiind de amănunte,
Au totdeauna un cuvânt de spus,
Găsind că e normal, firesc, să-nfrunte
Pe cei ce-s jos, nicicând pe cei de sus.

Ne pun în seamă marea erezie
Când ne-arătăm având alte păreri,
Și vinovați de marea tragedie
De-a nu ne vrea mergând spre nicăieri.

Analfabeții știu orice, de toate,
Ei n-au nevoie-n cărți a mai citi,
Orice vor ei sunt siguri că se poate,
Altfel întreaga lume va pieri.

vineri, 11 noiembrie 2016

Târziu devreme

Devreme-i azi iar mâine-i prea târziu,
Schimbarea lumii nu e cu măsură,
Multe-s uitate, şi eu știu că scriu,
Principial, dar fără anvergură.

Dintr-un cândva, ce-a fost, firesc, acum,
Văd viitorul rost de amintire,
Văd chiar şi pașii care merg un drum
Bătând mereu pe praguri de-mplinire.

În calendar sar zilele din loc,
Prea multe, dintr-odată, iau amploare,
Şi nerăbdarea pune gaz pe foc
Spunând că nu-i nimic, prea nou, sub soare.

Nici moartea nu mai este punct final,
Nu e, deloc, la fel ca altădată,
Ajunsă-i azi un absolut banal,
O faptă, mult, şi bine, discutată.

Într-o-nvârtire fără de un rost
Chiar echilibrul lumii balansează,
Şi parcă ieri uitat e că a fost,
Ştiindu-se că mâine îi urmează.

Eu scriu, într-un fără de sens acum,
Despre deja prea multe întâmplate
În viitorul ce-l numesc, postum,
Normal, sau chiar banal, realitate.

Dar nu ştiu dacă nu-i cumva târziu,
De nu s-a întâmplat, deja, ceva
Şi n-am să-mi pierd speranţa la pariu
Tot aşteptând un ieri ce va urma.

marți, 8 noiembrie 2016

Omule...

Omule, de-ai vrea a înţelege,
Cât timp nu-ţi este încă dat să mori,
Că după fapte drumul ţi se-alege,
N-ai obosi tot adunând comori.

De n-ai să plângi că împilări prea mute
Pe-al vieţii drum ţi-i dat a întâlni,
Vedea-vei suferinţa ca virtute
Ce sufletul ţi-l poate mântui!

Omule, de-ai reuşi învinge,
Dorinţele ce ţi le ai în trup,
Dat îţi va fi să poţi pe mulţi convinge,
Că prea uşor, de Dumnezeu, se rup!

În trup, dorinţa, deseori şi minte,
Îndeamnă spre plăcerea de frumos,
Justificând alegeri prin cuvinte
Care ascund şi lipsa de folos.

Omule, de şti-vei în iubire
Şi în iertare viața a-ţi trăi,
Calea cea dreaptă înspre mântuire,
Din Ceruri, Domnul, ţi-o va netezi.

Că sunt ei răi sau buni, tu îi iubeşte,
Că doar așa putea-vei minţi trezi,
Şi ai să vezi iubirea cum topeşte
Gheţarii mari din jurul inimii.

Omule, de vei simţi că-n toate,
Pe Dumnezeu, ca-ndrumător, Îl chemi,
Orice vei face şti-vei că se poate
Şi de vrăjmaşi n-ai cum să te mai temi!

De nu vei vrea să-i fii tu împotrivă,
Oprindu-te la simple bănuieli,
Opri-vei şi pe alţii din derivă,
Redându-i dezrobirii din greşeli.

Omule, ţi-e dat numai o dată,
În trup această viaţă să trăieşti,
Nu fi nedrept, n-o face blestemată,
Că nu-i eşti tu stăpân, s-o pedepseşti.

Acasă, sus, în Cer, pe toţi ne-aşteaptă,
Tatăl Ceresc, cel fără de-nceput,
Ce îţi va da, prin judecată dreaptă
Răsplată pentru tot ce ai făcut!

joi, 3 noiembrie 2016

Plecarea ca definiție

Hai să plecăm, iubito, în vacanţă,
Cât mai departe, undeva-n pustiu,
Şi să fugim, cât nu e prea târziu,
Departe de a lumii aroganţă.

Trăirea vieţii simt că ne obligă
Să ne privim ca umbre în oglinzi,
Dar poţi, din scrum un foc să reaprinzi,
Aşa cum, prin dorinţă, gându-ţi strigă.

În miez de zi, sau chiar în miez de noapte,
Să nu găsim opreliştei motiv
Când te vei vrea, în sens imperativ,
Părtaşe mie în porniri şi fapte.

Hai să plecăm, iubito, dând de ştire,
Că rătăci-vom fără-a fi ştiuţi,
Şi doar de stele vom mai fim văzuţi,
Ca mergători pe drum de împlinire.

Neobosirea ne va da putere
Să fim întreaga zi căutători,
Şi noaptea-n nemurire-nziditori
Lăsând obişnuinţa-n decădere.

Prin regăsirea-n umbra unei clipe
A ceea ce numim ceva uitat,
Să ne-amintim că prea ne-am învăţat
Cu deznădejnea marilor risipe.

Hai să plecăm, iubito, într-o lume
În care să fim noi şi numai noi,
Ca să uităm de mlaştini şi noroi,
Şi să putem avea acelaşi nume.

Un gând firesc de-al vieţii rost te-ntreabă,
Grăbirea-i tot încerci să i-o opreşti,
Şi doar îmi spui că vom trimite veşti
Într-un curând ce va veni degrabă.

Vom şti doar noi cum fi-va întâmplarea,
Şi cărui timp va fi să te promiţi,
Ca să ne ştim de viaţă definiţi
Înţelegându-i, pe deplin, chemarea.

marți, 1 noiembrie 2016

De vise, dor

Dorul de vise îmi tot dă târcoale
În zori de zi, când timpul e incert,
Când adevărul spaţiilor goale
Mă ţine-n loc, nepăsător, inert.

De drumuri lungi şi nopţi nemaidormite
Mi-am tot dorit să nu aud, să fug,
Speranţele să-mi fie liniştite
Şi deznădejdea să o ard pe rug.

Din zbaterea-mi în marea aşteptare
Mi s-a născut un gând ciudat, să neg
Atotcuprinzătoarea întrebare
Cum să culeg doar ceea ce aleg?

Cum n-am mai vrut trăirea-n amăgire
Nici gândul de mereu căutător,
M-am împăcat cu crezul de-nzidire
În rostul de firescuri creator.

Am luat ca şi normală întâmplarea
Prin care drumul îşi găsea reper,
Redeşteptând speranţa prin urmarea
Ce-a relevat al clipelor de mister.

Şi n-am pus niciodată la-ndoială
Că îmi e bun tot ce îmi este dat,
Neacceptând să cred conjuncturală
Prezumţia momentului ratat.

Mi-e dor de vise şi chiar cred în ele
Aşa cum cred şi-n tot ce e real,
Şi dor îmi e de clipele rebele
Când orice gând e act original.

luni, 31 octombrie 2016

De dor de bine

În ţara mea nu-i bine... e prea clar,
Mereu se minte şi mereu se fură,
Şi nimeni nu se vrea a fi-n măsură
De-fi corect şi nu protocolar.

Apar de peste tot, în miez de zi,
Cei ce-şi au mintea mult prea odihnită,
Admonestând cu vorbă ticluită
Speranţele ce încă pot trăi.

Puţin mai vor să aibă un temei
Ori adevăru-n faţă să privească,
Când îşi găsesc motive să vorbească,
Mistificând şi măsluind idei.

Şi mulţi se plâng când nu e cum vor ei,
Şi doar atunci vorbesc despre dreptate,
Dar tot se tem de-a lumii libertate
Voindu-se stăpânilor lachei.

Mereu ni se mai dă un lait-motiv
De-a importa ce unora le place,
Crezându-i pe războinici că vor pace
Cu adevărul lor mult evaziv.

Bine nu e şi suntem vinovaţi
De decăderea-n marea nepăsare
Şi prea nemotivata acceptare
A celor ce furând ajung bogaţi.

În ţara mea nu-i bine... e prea clar,
Bine trăiesc numai acei ce fură,
Hoţia e de mare anvergură,
Munca cinstită-i zbatere-n zadar.

Ochii ţintiţi spre marile hoţii
Sunt forme de invidie şi ciudă
Că ţara, ce-a ajuns doar o feudă,
N-o pot fura şi ei de bogăţii.

Nici dreptul la idei nu-l mai avem,
Nici de-a avea-n conştiinţă o părere,
Ci doar să facem tot ce ni se cere
Şi s-acceptăm nimicul ca suprem.

La ordin să fim toţi, să nu crâcnim
Când ni se vrea voinţa încălcată,
Sau ni se vrea conştiinţa încărcată
Când de străbuni, cu cinste, ne-amintim.

Cei ce sunt demni, la zid, din nou, sunt puşi
Şi acuzaţi de fapte implicite,
De gânduri şi idei prea învechite,
Când noilor stăpâni nu sunt supuşi.

Bine nu e şi suntem vinovaţi
Că acceptăm desfrâul din simţire
Şi ne lăsăm trăirea-n lenevire,
Trăind cu lenea minţii împăcaţi.

luni, 24 octombrie 2016

Puținul de ne-mpărțit

Iubito, de-mpărţit avem puţine,
Câteva nopţi de vis şi amintiri,
Şi clipa, din simţiri, când ne-a fost bine,
Preludiul unei veşnice iubiri...

N-am adunat a lumii bogăţie,
Nici nu am pus pe ea prea mult accent,
Ţi-a fost de-ajuns ceea ce-ţi sunt eu ţie,
Şi mi-e-ndeajuns realul evident.

Mi-ai fost motiv de-a crede în speranţe,
Când chiar credeam că nu mai simt nimic
Redându-mă deplinei cutezanţe
De-a nu mai vrea să merg cu pasul mic.

Când tu, sau alţii, văd ca despărţire,
Firescul unui pas spre viitor,
Esenţa clipei trece-n amintire
Dând nopţii vis de fapte doritor.

N-avem nimic de împărţit, lumeşte,
Şi nici n-avem, cu nimeni, ce-mpărţi,
Poate de-aceea clipa ne uimeşte
Dorindu-şi a uita că va muri.

Şi-așa mereu ne-ntoarcem, prin dorinţă,
La cel mai pur imbold, primordial,
Când ne-am jurat trăirilor credinţă,
Necontestând firescul lor real.

Prin ce avem suntem eternitate,
Prin ce n-avem suntem nedespărţiţi,
Şi ne avem deplina libertate
De-a merge-n nemurire fericiţi.

duminică, 23 octombrie 2016

Motivație de fugă

Adun din fugă câteva cuvinte,
În mers grăbit aleg să ţi le spun,
Ca, într-un fel, să îţi aduc aminte
Că depărtării nu mă prea supun.

Prea mult nu stau, chiar de-aş avea motive,
Privirile-mi, cumva, te pot răni,
Iar vorbele de-s prea intempestive
Te drum de deznădejde pot fugi.

Din neştiuta-mi lume vin spre tine,
Şi-am să ajung la ceasul potrivit,
Când spune-vei că viaţa, din ruine,
Un orizont de vis ţi-a zămislit.

Venind din depărtare, din pornire,
Mulţi nume-mi dau de mare călător,
De simplu om, pierdut în rătăcire,
Sau chiar de nărăvit căutător.

Îţi spun câteva vorbe, nu prea multe,
Cu înţeles pe muchii de cuţit
Ca sufletu-ţi să poată să le-asculte
Dar tu să nici nu crezi că ţi-am vorbit.

Ca nevăzut mă vreau când eşti aproape
Chiar dacă ştiu că nu poţi să mă vezi,
Şi-ţi lași, ştrengar, o lacrimă să-ţi scape,
Simţind că-n stele au uitat să crezi.

Pe fugă sunt, dar vin spre tine-n fugă,
Şi am s-ajung când totul va fi clar,
Ca şi răspuns la îndelunga-ţi rugă
De-a fi, spre nemurire, dar din dar.

miercuri, 19 octombrie 2016

Leac fără tăcere

Vreme prea multă m-am lăsat tăcut
Şi m-aţi crezut că sunt cu ochii-n stele
Că nu prea văd că timpurile-s grele,
Că adevărul nu mi-i cunoscut.

Şi poate m-aţi crezut indiferent
La ceea ce în lume se petrece,
La timpul vieţii care grabnic trece
Într-un firesc absurd şi indecent.

E prea adevărat, am vrut să tac,
Ca să privesc mai mult, să văd mai multe,
Şi-am constatat că mulţi nu ştiu s-asculte,
Spunând că au la boala lumii leac.

Am pus oprelişti, gândului, mereu
În aşteptarea clipei viitoare
Ca nu cumva ceva, ce-i nou sub soare
Să n-aibă loc de chiar cuvântul meu.

Tăcut am stat prea mult şi am ajuns,
Să nu mai am tăcerii perspectivă,
Să văd că viaţa-i prea limitativă
Şi omu-și duce viaţa pe ascuns.

Iată, revin, chiar dacă n-aş fi vrut,
Punându-mi înţelesul la vedere,
Că-i adunat în anii de tăcere
Şi amprentat de lungul, greu, trecut.

Se vede clar că nu-i nimic mişcat,
Că nici un pas, în plus, nu-i spre mai bine,
Că tot decade lumea în ruine
Iar adevăru-i parcă renegat.

Văd tot mai mult pe om delăsător,
Ascultător prea mult la cel ce minte,
Şi prea naiv când marile cuvinte
Sunt spuse cu motiv răsunător.

Se duce lumea-n jos şi tot mai jos,
Absurditate-i tot mai tupeistă,
Speranţe... greu s-ar spune că există,
Şi parcă toate ies, mereu, pe dos.

Am tot tăcut, dar, gata, nu mai tac,
Mă dezrobesc de piedici şi măsură,
Că văd pe mulţi cu pumnul pus în gură,
Îmbolnăviţi de-o boală fără leac.

Chiar cei loviţi la rândul lor lovesc
Voindu-se aşa luaţi în seamă,
Fiindu-le de netăcere teamă,
Uitând că numai oamenii vorbesc.

joi, 13 octombrie 2016

Mândrire înspre amăgire

Mai mult ca sigur nu prea ştim nimic
Din tot întregul ce înseamnă viaţa,
Iscăm furtuni crezând că spargem ceaţa
Cu vorbe ce mai mult ne contrazic.

Mereu cităm şi credem că gândim
Minimalismul spus printr-o ruptură,
Ca s-arătăm c-avem şi o măsură,
Când pasul pe călcâi îl răsucim.

Punem dispreţ pe tot ce e greşit
Şi nu-l luăm drept cale de-nvăţare,
Sau doar, ca minim, simpla întâmplare,
Ivită la momentul potrivit.

Credinţei dăm un înţeles suprem,
Dar ne-arătăm ca fără de credinţă,
Stigmatizând conceptul de voinţă
Prin rugăciuni cu sensuri de blestem.

Ne-ntărâtăm când nu e cum vrem noi,
Porniţi fiind mereu de-a contrazice,
Pe cel ce îndrăzneşte să ridice
Ochii spre cer când e spălat de ploi.

Accentuăm mereu simplul cuvânt,
Neacceptând că motivarea e tardivă
Când lenea ne-o dorim meditativă
Şi creatoare de real avânt.

Suntem mereu grăbiţi, nerăbdători,
Ne-nchipuim că ştim ce va urma,
Că ştim cum toate se vor întâmpla,
Mergând pe calea dublelor erori.

Cam asta-i tot... ne lăudăm că ştim,
Chiar dacă viaţa noastră-i drept dovadă
Că amăgirii ne tot dăm ca pradă
Uitând să ne iubim şi să iubim.

vineri, 7 octombrie 2016

Curândul evident

Ceva ce-i evident nu pot să neg,
Nu pot să neg ceva ce-mi e ştiut,
Şi nicidecum ceva ce înţeleg,
Crezând nu-n viitor, ci în trecut.

Când fapta pare-a timpului real,
Deşi-i irelevantă ca prezent,
Nu mă mai tem să spun că e normal,
Ştiind că timpul nu-i prea consecvent.

De-aici, de unde sunt, te văd trecând,
Şi ştiu că fi-va, în curând, să treci,
Spre clipa ce, unindu-ne în gând,
Noi doi vom bate, muntelui, poteci.

Şi într-un tot, deja trăit, firesc,
Văd timpul ce va fi, pe înnoptat,
În care sânii-ţi goi am să-i privesc,
Crezând şi în iertare, şi-n păcat.

Din amintiri îmi vin, încă, idei,
Dar nu mai văd nimic din ce a fost,
Însă-mi rămâi, din multele femei,
Reper şi vis de-a mai avea un rost.

Te-am tot văzut trecând, de multe ori,
Când nimeni nu era în jurul meu,
Îmi eşti şi visului motiv, mereu,
Şi crez de rost speranţelor, în zori.

Iar trecerea-ți ce-o văd îmi este semn
Că e deja-ntâmplat tot ce va fi,
Şi ni se vrea trăirilor îndemn
De a-l lăsa, prin noi, a se-mplini.

luni, 3 octombrie 2016

Dor de scris

De mult nu am mai scris o poezie,
Ca să mai ştiu cum e normal să scrii,
Cum e să simţi sub mână o hârtie
Şi ei să-i laşi un gând ce tu ţi-l ştii.

Să-i pun în seamă marea datorie
De a păstra şi tot ceea ce-i şters,
Al clipei plâns ori fuga-n fantezie,
Când în oglinzi priveam, firesc, invers.

Şi ea să-mi fie, cândva mărturie,
Că timpului nu m-am lăsat pierdut,
I-am dat curaj în toate să mă ştie,
Să nu îi fiu doar umbră din trecut.

Chiar dacă leneveam, în apatie,
Mă îndemna să scriu, să nu mă las,
Şi îmi dădea idei, cu dărnicie,
Făcându-mă, de vis, să fiu atras.

Scriam, candva, cuprins de frenezie,
Simţind hârtia pavăză şi scut,
Şi mi-o aveam izvor cu apă vie,
Când gândul mi-era salt în absolut.

Scriu şi acum, dar nu-s în armonie
Decât cu timpu-n care toţi trăim
În care viaţa-i doar o agonie
Uitând să fim ceea ce-i dat să fim.

De multe ori, mă simt, fac alergie
La adaptarea mea în modernism,
Aş vrea să scriu... dar nu-mi prea vine-a scrie,
Chiar scrierea îmi pare un sofism.

sâmbătă, 1 octombrie 2016

De cândva, de acum...

Cândva, când nu ştiam că sunt gonit
Din calea intereselor meschine,
De bună voie m-am lăsat lovit
Crezând astfel că totul va fi bine.

M-am condamnat şi chiar m-am pus la zid,
Lăsându-mă, uitat, în decădere,
Şi-am reușit cu totul să mă-nchid,
Redus fiind, de mine, la tăcere.

Mi-am pus în spate greul cel mai mult
În aşteptarea zilei viitoare,
Deşi ştiam că de nimic n-ascult,
Speram să fiu exemplu-ntru schimbare.

Când mă luptam cu morile de vânt,
Tot căutând o rază de lumină,
Speranţelor dădeam mereu avânt,
Ştiind că alte vremuri pot să vină.

Şi am bătut pământu-n lung şi-n lat,
Puţin dormind, mereu pe apucate
Tot căutând să spun că-s vinovat,
Cu neputinţa de-a le şti pe toate.

Cândva... aşa a fost... şi am greşit...
Aşa m-am rupt de calea mea firească,
Făcându-mă să cred că m-am minţit
Când mă-ncredeam în viaţa omenească.

Şi greu mi-a fost, cum încă-mi este greu,
Să văd că unii adevăru-l schimbă,
Ba chiar fac jurăminte, spun mereu,
Că nu sunt cei ce vorba o tot plimbă.

Dar nu mai sunt, deloc, un visător
Ce vede viaţa doar principială,
Ce crede că mereu este dator
Pe sine să se pună la-ndoială.

Nici nu mai am motiv să fiu tăcut,
Şi să m-ascund de doruri şi dorinţe,
Şi nu-s prizonier unui trecut
În care s-au pierdut făgăduinţe.

Chiar dacă timp, prea mult, am irosit
Dând şanse celor ce vânează stele,
Las viaţa-n ritmul ei, nu sunt grăbit,
Îmi sunt stăpân doar gândurilor mele.

A fost cândva, un timp pe care-l ştiu,
Pe care nu am cum a-l mai uita,
Că, prin greşeli, am dus spre mai târziu
Clipa în care m-am putut schimba.

Azi nu mai cred că vorba-i legământ,
Şi nici în cel ce fapte mari promite,
În cel ce-şi pune aură de sfânt
Jurându-se că-i om fără ispite.

vineri, 30 septembrie 2016

Rugare de mulțumire

Oh, dragii mei, ce văd c-aveţi răbdare
Măcar un vers întreg să îl citiţi,
Am să vă rog, cu ultima-mi suflare,
Să vă doriţi, mereu, frumoşi să fiţi.

V-am dat tot ce-am avut, fără dorinţa
De-a şti că aţi primit ori n-aţi primit,
Fără-a dori să văd recunoştinţa,
Ca să mă simt pe podium ţintuit.

Direct v-am spus, cu simplele-mi cuvinte
Ce gânduri am, de ce îmi este dor,
Ştiind cumva c-aveţi şi voi în minte
Acelaşi adevăr, tulburător.

Un cântec de-am găsit că ceva spune
Şi către voi, degrabă, l-am trimis,
Din risipiri de gânduri să v-adune,
Ferindu-vă de pierderi în abis.

Din ceea ce vedeam, privind spre lume,
V-am arătat, şi-am spus şi gândul meu
Ca să lăsaţi simţirea să vă-ndrume,
Luându-l ca reper pe Dumnezeu.

Nimic n-am zis când întrebaţi de mine,
Nici cum arăt să ştiţi nu am lăsat,
Însă am vrut să ştiu că vă e bine,
Că viaţa vă trăiţi cu-adevărat.

Vă mulţumesc... Mi-e vorba cam săracă,
Dar dincolo de vorbe am un gând,
Ce nu va fi focut nicicând să tacă,
Fi-va mereu o candelă arzând.

joi, 29 septembrie 2016

Copii, firesc și nefiresc...

Încă mai sunt copii care citesc
Poveşti cu uriaşi, pitici şi zâne,
Şi sufletul în Ceruri şi-l doresc.
Şi, de-ar putea, acolo ar rămâne.

Încă mai sunt copii ce se trezesc
Dorindu-se împlinitori de vise,
Sperând că-n traiul lumii, omenesc,
Nu vor avea speranţe compromise.

Încă mai sunt copii care privesc
Spre zări îndepărtate şi senine
Şi sufletul cu vise şi-l hrănesc
Gata mereu fiind de-a face bine.

Încă mai sunt copii ce nu găsesc
De a-şi avea reper această lume
Şi, căutând, ajung şi rătăcesc
Fugind de adevărul spus pe nume.

Încă mai sunt copii care trăiesc
În orizontul clipelor frumoase,
Şi-n suflet, ca-n poveste, îşi doresc,
Trăirea unei vieţi armonioase.

Încă mai sunt copii ce se-ncălzesc
Voindu-şi drum deschis mereu, spre stele,
Fiind convinşi că zânele trăiesc
Şi se grăbesc a fi şi ei cu ele.

Încă mai sunt copii ce cresc firesc,
Şi nu se tem să spună ce-şi doresc...

marți, 27 septembrie 2016

De timp și revedere

Nu ne-am văzut de mult... Parcă de-o viaţă,
Şi parcă e prea greu să ne-ntâlnim,
La fel ca şi cândva, de dimineaţă
Ca altfel ziua bună s-o trăim.

Cândva zic eu... şi mă întorc prin vreme,
Găsindu-te în umbra unui vis,
Când, cu speranţă, decoltam dileme
Ca să găsim un drum spre paradis.

Azi ne lăsăm ascunşi de amănunte
Punând accent pe traiul monoton
Şi doar cuvântul între noi e punte
Ferindu-ne de-al şansei abandon.

În zori de zi numim trăiri şi vise
Un gând timid de-a fi cutezători,
De a păşi pe drumuri interzise
Ce ne-ar zori a fi nemuritori.

Dar cum orice se face şi desface,
Întâmplător, firescu-şi face vad,
Voind cu haina vieţii să ne-mbrace,
Zădărnicind absurdul retrograd.

O zi avem, deloc întâmplătoare
Un vis, un gând şi-o faptă să-mpărţim,
Ca început al vieţii-mplinitoare,
Având motiv, prin noi, să nemurim.

Nu ne-am văzut de mult... Dar altă viaţă,
De ne-o dorim, ni-i dată-a o trăi,
Fiindu-ne, la ceas de dimineaţă,
Acel ceva ce veşnic poate fi.

luni, 26 septembrie 2016

Viața, cu tine...

Îmi viaţa mea puține merg spre bine,
Rar mai zâmbesc, şi mai mereu sunt trist,
Mă lupt mereu şi-tot mai pesimist,
Dar totul e altfel când sunt cu tine...

Cu tine uit să cred că îmi e teamă
De-al ploii frig, de-al viscolului ger,
Cu tine simt că pot urca spre cer,
Simt că dorinţa ta spre cer mă cheamă.

Cu tine le-nţeleg altfel pe toate,
Iau adevărul vieţii ca întreg,
Cu tine împăcarea nu mi-o neg
Ştiind că orice vreau să fac se poate.

Cu tine reclădesc o nouă lume
Ce-şi are cerul ei, mereu senin,
Cu tine clipa are rol deplin,
Legându-se de tine şi-al tău nume.

Cu tine uit mereu de paranteze,
Nimic nu am a ţine în ascuns,
Cu tine tot ce eşti îmi e de-ajuns,
Altceva nu mai ştiu să mai conteze.

Cu tine văd şi-aproape, şi departe,
Şi n-am de ce să mă mai uit în jos,
Cu tine fantezia-i cu folos,
Prin ea mai mult mă-ndepărtez de moarte.

Cu tine iarna simt că-i primăvară,
Văd clar cum creşte iarba sub zăpezi,
Cu tine n-am nevoie de dovezi,
Căldura-ţi e ca soarele de vară.

Cu tine dintr-o noapte fac o viaţă
Şi iarăşi mă renasc în zori de zi,
Cu tine ştiu că încă pot iubi
Şi nu mă simt vândut ca marfă-n piaţă.

duminică, 25 septembrie 2016

Din vorbă-n fapte

Ne știm de ani şi ani... Ne ştim... Vorbim
De ceea ce-i cu mine ori cu tine,
De cum decad principii în ruine,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.

Din când în când dăm clipelor motiv
Să ne arunce într-o altă lume,
Ce nu mai vrea minciuna să-şi asume
Mânată de un gând imperativ.

Pasul pe prag, deja, de mult, făcut,
Ne dă îndemn de gând în libertate,
De-a îndrăzni, ştiind că ni se poate,
Să ne avem reper şi în trecut.

Ne ştim de ani... Vorbim şi tot vorbim,
De cum e viaţa ta ori viaţa mea,
De câte date ni-s a înfrunta,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.

Multe mă-ntrebi şi multe vrei să ştii,
Şi-nvăț şi eu din multele-ţi ştiute,
Că, scotocind, prin lumi necunoscute
Ne ştim iertaţi de mari vinovăţii.

Ştiind ori nu, crezând ori necrezând
Paşii ne merg în sensuri diferite,
Spre zorii zilei încă negrăbite
Când fi-vom unul şi un singur gând.

Ne ştim de ani şi ani şi tot vorbim,
Şi ne cunoaștem tot la fel de bine,
Şi în curând prea greu ne vom abţine,
Ascunşi de-ai lumii ochi, să ne iubim.

joi, 22 septembrie 2016

Știutul încă neștiut

Spun unii că ştiu multe... N-am curaj
Acestor spuse să le dau crezare,
Că ochii-mi fug spre marea depărtare
Atraşi de-al neştiutului miraj.

Pe-al vieţii drum am mers... şi-am învăţat,
Privind la cele ce-s de om făcute,
Dar şi la mult mai mult cele nevrute
Ce multe căi de pierdere i-au dat.

M-am îngropat în îndoieli... N-am vrut
Să stau în pragul uşilor deschise...
Lăsându-mi întrebările permise,
Să vreau mai mult nicicând nu m-am temut.

Prin umbre n-am stat mult... Părea absurd
Să nu privesc spre soare ori spre stele,
Şi nevăzut să fiu şi eu de ele,
Să mă prefac a fi ori orb, ori surd.

Principii am negat... Mi-am demonstrat
Că falsul printr-un fals se înmulţeşte
Şi în final pe el se nimiceşte,
Nemaiştiind de unde a plecat.

Dovezi nu prea aveam... Însă credeam
Că nu-i nimic lăsat la întâmplare,
Şi zi de zi văzut e-acelaşi soare
Ce nicidecum nu e cu Luna neam.

Spun unii că ştiu multe... Nu-i aşa...
Cu mult mai multe nu îmi sunt ştiute,
Şi tot atâtea-mi sunt necunoscute,
Şi nu prea mai am timp de-a învaţa...

miercuri, 21 septembrie 2016

La tine, plouă...

La tine, astă seară, ştiu că plouă,
Şi mai devreme, mult, s-a înserat...
Gândul îmi fuge, parcă-n spre păcat,
Deşi ideea lui deloc nu-i nouă...

Ca-ntr-un trecut ce nu se vrea-n uitare,
Mi te vedeam motiv dezlănţuit,
Dorindu-mă uitând că-s obosit
Ca să mă las sedus de întâmplare.

Cu gust de adevăr ţi-era privirea
Ce mă chema în zborul către cer,
Făcându-mă să vreu, nu doar să sper,
Să nu-mi înfrâng, cu gând absurd, pornirea.

Şi te aveam privirii-n aşteptarea
Care prin faptă îşi avea şi rost
Lăsându-mă să ştiu pe cel ce-am fost
Când confundam răspunsul cu-ntrebarea.

Ploua mărunt şi-ai zis că vremea-i rece,
Şi-n miezul nopţii şi mai frig va fi,
Că timpul nu-l putem încetini,
Dar aşteptând, zăbovitor va trece.

În ritmul ploii ne-a cuprins tăcerea
Şi-apoi un ritm al vieţii ne-a surprins
Simţindu-mă de-al clipei foc aprins,
Ştiindu-te că-mi eşti reînvierea.

Întreaga noapte s-a lăsat trecută
Fără măcar să ştim că a trecut,
Uitând că dinspre seară a-nceput
Ca-n zori să-mi fii a mea, prea cunoscută.

La mine, astă seară, vântul bate...
Deşi înspre apus s-a-ntunecat,
Gândul, îl simt... deja mi l-ai furat...
Şi pasul, înspre drum, se tot abate...

luni, 12 septembrie 2016

Puțina păsare

Am ajuns puţin să ne mai pese
De mai tot ce este doar simţit,
Doar găsim uşor cuvinte-alese
Să vorbim ce este de vorbit.

Orişicât ar fi de grea durerea
Celor ce în lacrimi şi-o trăiesc,
Ne şi dăm, degrabă, cu părerea
Că-i firesc tot ce-i puţin firesc.

Ne-arătăm surprinşi de întâmplare
Doar când e momentul să vorbim,
Că nu vrem, mişcaţi de-o încercare,
La dureri, cumva, părtaşi să fim.

Am ajuns puţin să ne mai pese
De orice se-ntâmplă lângă noi,
Doar găsim uşor cuvinte-alese
De-a putea da, cândva, înapoi.

Chiar şi când e clar că nu ştim multe,
De bun-simţ ne facem că nu ştim,
Căutăm pe cei ce vor s-asculte
Şi cei plini de sfat ne dovedim.

Nu mai ştim ce-nseamnă-ngăduinţa,
Cei ce plâng sunt puşi mereu la zid,
Lux sau laşitate-i suferinţa
Celor ce în gânduri nu se-nchid.

Am ajuns puţin să ne mai pese
De cam tot ce nu e chiar normal,
Doar găsim uşor cuvinte-alese,
Admiţând consensul trivial.

duminică, 11 septembrie 2016

Requiem pentru Tincu

Firul de iarbă-i trist... Stă aplecat...
Nici frunza nu se mişcă în copaci...
Tu, către Cer priveşti... şi taci... doar taci...
Şi dai şi umbrei albul tău curat.

Până şi timpul clipei s-a oprit
Punându-te speranţelor reper,
Drept mărturie că, venind din Cer,
Trăirii pe Pământ te-ai dăruit.

Lumină, peste tot, e-n jurul tău,
Şi Cerul e senin şi luminos,
Ca, adormind, să poţi visa frumos,
Ferit de tot ce e ştiut ca rău.

Nimic nu se vroia tulburător,
Şi întâmplarea se-arăta cu rost,
Lăsându-ne să ştim cam tot ce-ai fost,
Şi fi-vei, Mare Alb, nemuritor...

Când Duhul Sfânt se pogora pe noi
Tu, Tincule, spre Cer te-ai înălţat
De Dumnezeu, la El, fiind chemat
Spre alt destin în lumea de apoi...

Privirii lumii noastre nu mai eşti
Dar într-un Rai al tău eşti mângâiat
De Marii Sfinţi, cei fără de păcat,
De neamul tău şi cete îngereşti.

vineri, 9 septembrie 2016

Repetitoarea întrebare

Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De poţi să-mi spui pe unde eşti acum?
Şi nu cred că-i o simplă întâmplare
Că m-aş porni, neobosit, la drum.

Să-ţi recunosc că-mi placi nu-mi este teamă,
Ţi-as spune chiar că-mi eşti un dar promis,
Însă încerc să nu mă iau în seamă
Şi să-ţi aştept mereu venirea-n vis.

Dintr-un îndemn al fiecărei clipe
Te caut, cu privirea, peste tot,
Dedându-mă fireştilor risipe
Pe care, să le-nving, abia mai pot.

Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi amalgam de gânduri fără rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.

Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De vrei să poţi de tine să-mi vorbeşti,
Şi să mă laşi, venind din depărtare,
S-arăt că rost şi dor de viaţă eşti.

Să-mi spui dorinţa nu îmi e ruşine,
Nici să susţin că nu-i un gând smintit,
Însă încerc să pot a mă abţine
De-a-ţi arăta că-s, totuşi, şi grăbit.

Firescul sens al clipei neştiute,
Ce din plural va trece-n singular,
Mi-arată că umilu-mi gând hoinar
E semn iertării faptelor trecute.

Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi clar consemn de întâmplări cu rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.

miercuri, 7 septembrie 2016

Între podium și siciru

Am luat tăcerea ca un fel de bine
Ce poate fi un bun al tuturor,
Şi am ajuns, aşa, să uit de mine,
Să mă transfer, cu totul, în decor.

La multa rătăcire am luat seama,
Dar n-am mai vrut să am ceva de zis,
Chiar şi atunci când lumea trăia teama
Că viaţa e firească doar în vis.

Am ars în mine dorul de dreptate
Sperând că derapaju-i temporar,
Că toţi vor şti să creadă-n libertate,
Uitând de lupte duse în zadar.

Sunt ani destui de când am pus tăcere
Şi m-am ascuns în jocuri prin cuvânt,
Voind să cred că cei ce au putere
Se vor gândi că omu-i cel mai sfânt.

În mine-am plâns, dar tot m-am dat de-o parte
Chiar dacă, să-nţeleg, n-aveam motiv
De ce democraţia-nseamnă moarte
Şi se impune-n mod ostentativ.

De multe ori am vrut să-mi am eu vina
Pentru acei ce mint din interes,
Sau definesc în fel şi chip lumina
Ca să se-ncreadă-n tot ce au ales.

Am tot tăcut dar văd c-am dat putere
Acelor ce m-au vrut mereu tăcut...
Mult am greşit... Prea multa mea tăcere
Doar m-a făcut pe mine parcă mut.

Orice va fi, accept orice ocară,
Accept să fiu prin mlaştină târât,
Cu-o floare nu se face primăvară,
Dar fără nici o floare-i prea urât.

Renunţ să tac, renunţ să stau departe,
Am să vorbesc şi am să spun ce ştiu,
Şi am să joc, de-acum, doar pe o carte,
Ca ea să-mi fie podium sau sicriu.

marți, 6 septembrie 2016

Credința prin lege

Credinţa noastră strămoşească moare,
Reperul ei îl simt deja furat,
Sub pază mare pus în închisoare
Ca să nu ştim cât este de curat.

O lege, după plac, ce se tot schimbă
Ne-arată tot mai buni de pedepsit,
De cumva nu vorbim aceeaşi limbă
Cu cei ce adevăru-l ţin dosit.

A da cu piatra e deja virtute
Pentru slujbaşii investiţi prin legi,
De nu-s crezute vrutele nevrute
Ori sunt priviţi ca oameni, nu ca regi.

Şi-au inventat, pompos, un fel de ştiinţă
Întru rostirea vorbei prin cântat
Ca să ne adâncească în conştiinţă
Ceea ce mint ca fiind adevărat.

Punând accent pe vorbele pioase
Ajung mereu la banii daţi ca dar,
Cu înţeles că ne aduc foloase
Dacă-i lăsăm ca jertfă la altar.

Nu prea mai ştiu poruncile străbune
Şi nu ţin cont de vechile scripturi,
Că pentru ei, cu totul, nu sunt bune,
Fiindcă-i arată altfel decât puri.

Gândul de om e tras mereu pe roată
Sau chiar strivit de-al vorbei tăvălug,
Ca frică să avem, ca altadată,
Să nu ajungem arşi, de vii, pe rug.

Prin legea lor, din vechea-nvăţătură,
În predici pun şi miere şi venin,
Uitând să-şi aibă logica măsură
Când spun că ei chiar au rol divin.

Chiar ritualul îl tot schimbă-n formă
După dorinţă ori după tipar,
Făcând şi din absurd o sfântă normă
De sensul lui având real habar.

La drumul mare ies, purtând sutană,
Ca nu cumva să nu ştim cine sunt,
Chiar că ei ştiu că-n mod vădit profană
Motivul crucii ca însemn prea-sfânt.

Postind, în faţa lumii se arată
Dumnezeirii mari prea-măritori,
Şi tot mereu cu faţa preschimbată,
Simţindu-se puţin nemuritori.

Şi s-a ajuns, la fel ca altă dată,
Să fim înconjuraţi de farisei,
Care acum ca preoţi ni se-arată,
Fiind, murdarilor bogaţi, lachei.

Cu rugăciuni din zori în miez de noapte
Câţiva mai sunt şi rar neîmpilaţi,
Împinşi mereu spre necurate fapte
Ori de nu fac, cu grabă-ndepărtaţi.

Lor li se ţine tot în socoteală,
Şi-s cercetaţi de ochi căutători,
Vânându-le şi minima greșeală
De-a fi, cu bunătate, vorbitori.

Li se impută multa vrednicie
De a-şi avea un trai, de om, normal
Şi-a crede într-o viaţă-n veșnicie
Şi nu în drumul crestelor de val.

Puţini sunt cei ce fără răutate
Mai ţin de lege şi mai sunt părinţi,
Numai prin munţi, prin mănăstiri uitate,
Trăiesc retraşi, la fel ca marii sfinţi.

Li-i haina veche şi pe-alocuri roasă
Fiind purtată ani, chiar zeci de ani,
Şi n-au înfăţişare arătoasă,
Dar au voinţa vechilor titani.

Doar ei mai ţin ca lumea să nu cadă
În iadul unei vieţi fără simţiri,
Rugându-l şi pe om să nu decadă
În deznădejdi, desfrâuri şi-nrobiri.

Şi numai ei sunt cei ce mai păstrează
Modelul de-a fi om şi nu prepus,
De a avea trăiri ce nu sfidează
Plecarea către Cer a lui Iisus.

duminică, 4 septembrie 2016

Fă-ți timp...

Pe drumul ce-ţi e viaţa,
grăbită către veci,
Fă-ţi timp şi stai o clipă,
şi vezi pe unde treci,
Fă-ţi timp să vezi frumosul
în tot ce-ţi este dat,
Ca să îţi ai motive
de gând mereu curat.

Oricum de ţi-ar fi gândul,
nu sta doar încordat,
Fă-ţi timp şi vezi pădurea,
şi cerul luminat,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic
din toate cîte-un pic,
Că viaţa oricum trece
şi când nu faci nimic.

În orice faptă-a vieţii,
vezi marele-i folos,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei,
şi-n slujba lui Christos,
Fă-ţi timp întru cuvântul
lui Dumnezeu să fii,
Şi nu-ţi uita bătrânii,
nici grija de copii.

Cu chip de încercare
de-ţi pare-a fi un vis,
Fă-ţi timp de rugăciune
cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp de înţelegeri
a ceea ce-i firesc,
A tot ce-nseamnă viaţa
şi rostul omenesc.

Ca să nu ai motive
o faptă s-o regreţi,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate,
din toate să înveţi,
Fă-ţi timp şi-auzi ce spune
o floare, un copac,
Şi cei ce nu cuvântă
chiar de nu-ţi sunt pe plac.

În mersul tău prin viaţă,
de nu eşti trecător,
Fă-ţi timp şi-auzi cum cântă
al apelor izvor,
Fă-ţi timp să vezi durerea
şi lacrima căzând,
Să fii de milă gata,
oriunde şi oricând.

Priveşte-ntreaga lume,
dar n-o privi-n dispreţ,
Fă-ţi timp să dai şi vieţii,
şi morţii, tale, preţ,
Fă-ţi timp cât poţi, în viaţă,
altfel zadarnic plângi,
Comoara risipită
n-ai cum să o mai strîngi.

sâmbătă, 3 septembrie 2016

Te prevăd, te presimt...

Bună seara, iubito...
în vânarea-mi de vânt
Doar un gând de speranţă
îmi mai am pe Pământ,
Ca şi cum doar o rază
dinspre soare-ar veni
Ca să-mi spună de tine,
despre tot ce vom fi...

Te aştept cu dorinţa
ce nu-şi are sfârşit
Orişicâte dezastre
vor mai fi de venit
Că nu-i timpul ce trece,
ci se trec cei ce vor
Să ne pună, în taină,
întâlnirii zăvor...

Ne cunoaştem prin gânduri,
şi prin sensuri ne ştim,
Prin consensul tăcerii,
rost prin fapte voim,
Dar e încă devreme,
orişicât ne-am grăbi,
Dintr-atâta grăbire
prea puţin ne-am iubi.

Fii cu ochii pe vreme,
cerul e schimbător,
Vor fi nopţi cu furtună
ori cu ger zdrobitor,
Într-o seară, cu ploaie,
învăţa-vom, în doi,
Să urcăm iar în Ceruri,
şi să fim iarăşi noi.

Sunt pe drum, înspre tine,
mai am ceva de mers,
Mai puţin de o viaţă,
un întreg Univers,
Dar tu fii pregătită,
nu miza pe destin,
Eu, prin felu-mi de-a fi,
pot veni clandestin.

De-ţi e grea aşteptarea
poţi să-ncerci să visezi,
Cu trăirea-n credința
că-i real tot ce vezi,
Oboseli rătăcite
în trăire resimt,
Bună seara, iubito...
te prevăd, te presimt...

vineri, 2 septembrie 2016

Clipa de veste

Priveşte-mă iubito,
sunt raza unei stele
Ce-n ochii tăi priveşte
când ţi-i înalţi spre ele,
Îţi sunt, când vrei, aproape,
mă şi confund cu tine,
Iar dacă e nevoie,
te-aduc, în vis, la mine.

Când îţi voi da de veste,
spunând că timpul moare
Să ştii că nu mi-e vorba
deloc întâmplătoare
Veni-va o schimbare
mai altfel decât toate
Ca tu să vezi că drumul
altceva-n faţă-ţi scoate...

Cuvintele puţine
în vers de le voi spune,
Să te grăbeşti cu firea
că viaţa-i o minune,
Iar dacă le voi scrie
în rânduri de scrisoare,
Croieşte-ţi haină nouă,
din lacrimă de soare.

Chiar dacă ştiu mai multe
acum trec mai departe,
Mai am încă putere
să scriu o altă carte,
Voi scrie despre viaţă,
cu bune și cu rele,
Şi cât nisip e-n zidul
măreţelor castele.

Când îţi voi da de veste
va fi ultima clipă,
Ca nu cumva, cu gândul,
să faci de timp risipă,
Târziu, spre miez de noapte,
vei şti trăi prin tine
Minunea-ntâmplătoare
cum, dat, ţi se cuvine.