Nu ţi-am vorbit de mult, nici nu ţi-am scris,
Te văd gândind că am uitat de tine,
Îţi spui că e firesc, fiindu-mi bine,
Că te-am minţit prin toate ce le-am zis...
N-ai cum să ştii cât timp nimic nu spun,
Găsindu-mi motivaţii de tăcere,
Uitând de viaţa ce, firesc, îşi cere
Clipa ce-i face rostul oportun.
Tu-mi vezi tăcerea şi îi dai un sens,
După fireasca vieţii-nvăţătură,
Punându-i calapod de conjunctură,
Mărunt, firav, normal sau chiar imens...
Dar eu mă ştiu... şi n-am uitat ce-am zis,
Şi-n miez de noapte, când vorbesc cu mine,
În minte-mi vin doar amintiri cu tine,
Şi-adorm, mergând alături şi în vis.
Din întâmplări ce spunem că au fost,
Prin minte multe pleacă-n rătăcire...
Dar n-am uitat a faptelor trăire,
Şi-n trecerea de timp firescul rost...
Mi-e grea putinţă gândul să-l mai scriu,
Tot încercând să ies prin copci de gheaţă,
Însă mi-e dor să-mi fie dor de viaţă,
De-a face timpul miză de pariu.
Nu ţi-am mai scris de mult, nu ți-am vorbit,
Doar las câte un semn spre neuitare,
Sperând mereu că-n ziua următoare
Să-ţi dau de veste că mi-am revenit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu