Mă simt tăcut, şi-mi este de mirare,
De când mă ştiu, tot timpul am vorbit,
Când viaţa mi-a dat clipe de-ntristare
Cu îngerii m-am prins la povestit.
În căutare sunt şi ştiu mai multe,
Puţin mai spun din tot ce am de spus,
Mi-am învăţat tăcerea să asculte
Povestea unor vremuri ce-au apus.
Din amănunte, rar de tot văzute,
Am construit castele de nisip,
Şi-aşa s-au relevat necunoscute
Din actualul mit despre Oedip.
Comori ascunse se vor vrea găsite
Oriunde gândul poate fi purtat,
Păzite-s doar de blândele ispite
Ce cad, întotdeauna, în păcat.
Îmi las vederii porţile deschise
Când miezul nopţii se ascunde-n Cer
Și nu am timp să bântui prin culise
Ca să-l ascult, râzând, pe Lucifer.
Am încă-n minte vorbele uitate,
Puse în versul ce-i rămas nescris,
Şi care-n poartă, când, tăcut, vor bate,
Mă vor numi un mare indecis...
Dar chiar şi-aşa, nimic nu mă convinge
Tăcerii să nu-i las nici un motiv,
Doar dintr-o teamă că mă poate-mpinge
Pe drumul de consens exhaustiv.
O simt deja ca armă şi ca rană,
Şi-n viaţa mea mă simt atemporal,
Potrivnic în condiţia umană
Chiar dacă-s consecvent, principial.
Şi încă tac, chiar dacă o-ntrebare
Mă macină, tot timpul pe ascuns,
Punându-mă mereu la încercare
De a-i găsi, vorbind, firesc răspuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu