luni, 29 februarie 2016

Urmare de cuvânt

Cuvântul spus e spus pe totdeauna,
Şi faptă e când faptă a descris,
Se lasă dus o vreme cu minciuna,
Dar în conştiinţă e pe veci înscris...

Uşor e azi, dar mult mai greu e mâine,
Şi mult mai greu când ceva faci uitat...
În miez de noapte şti-vei c-a fost bine
Că vieţii şansa nu i-ai mai furat...

În miez de noapte... Da... În miez de noapte,
Prin sensuri născătoare de poveşti,
Trăiri de clipe vor descinde-n fapte
Grăbindu-te să nu le tăinuieşti.

Trăiri de-o clipă... Pentru-ntreaga viaţă,
Ce s-a lăsat pierdută în zadar,
Vor răscoli în zori, spre dimineaţă,
Prea multa măsluire de cântar.

În zori de zi... Te vei privi-n lumină,
Grăbită unei vieţi de zi cu zi,
Şi-ai să-nţelegi de ce te cred divină,
Şi că în locul tău doar tu poţi fi.

În locul tău... E doar un fel de spusă,
Nimic nu-ntrece un superlativ...
Te vei lăsa de viaţa ta sedusă,
Şi-am să-ţi rămân sedus definitiv.

Cuvântul spus... N-a fost doar întâmplarea,
Avea motive pline de-nţeles...
În miez de noapte ne va fi chemarea
De-a merge pe un drum deja ales...

vineri, 26 februarie 2016

Motive de dovezi

Când nu credeam, n-aveam nici o dovadă
Şi căutam minuni, numai minuni,
Ceva fără putinţă de tăgadă
Constrâns de absolute noţiuni.

Orice idee ce-mi venea în minte,
De nu-mi era, direct, pe înţeles,
O încercam de-i rece ori fierbinte,
Dezintegrând-o până la exces...

Mă îndoiam, chiar nu-mi dădeam crezare
Pornirii de a face primul pas,
Voind a face ziua mare, tot mai mare,
Priveam mereu, cu gândul, înspre ceas.

Spuneam că-mi sunt cu multă trebuinţă
Şi cele ce n-aveau vreun folos,
Iar în prea multa mea obişnuinţă
Ochii-mi priveau, căutători, în jos.

Nemaiavând puterea de-a-nţelege,
Ceva, ce nu ştiam, m-a îndemnat,
Să văd că mintea mea mereu alege
Doar concordant cu ceea ce-a-nvăţat.

Şi-atunci am apucat pe-o altă cale,
Ce mă lăsa să ştiu unde ajung,
Când urc pe munţi sau merg numai pe vale,
Cum să scurtez un drum crezut prea lung.

Am început a-mi da crezare mie,
Şi-am început să fac ştiind să fac,
Că-n mine regăsesc pe cel ce ştie
La boala neputinţei un alt leac.

Şi pas cu pas, crezând în biruinţă,
N-am mai avut priviri pierdute-n gol,
Nici controverse nu găseam, prin ştiinţă,
Uitasem de al drumului ocol.

Găsesc, abia acum, mereu dovada
Că munţii nu sunt timpului reper,
Că necredinţa-i soră cu tăgada
Şi că şi-aici trăim la fel ca-n Cer.

joi, 25 februarie 2016

Înspre Cer...

Ridică-ţi ochii, înspre Cer, femeie,
Şi caută să vezi al razei drum,
Când gândul stă-ncolţit de o idee
Care-ţi îmbracă sufletul în fum.

Nu te-ndoi că poţi avea putere
De-a schimba în bine orice rău,
Chiar dacă-ţi simţi durerea decădere,
Ca un blestem căzut pe capul tău.

Chiar de-ai căzut nu sta să-ţi fie frică
De piatra care crezi că te-ar lovi,
Adună-te-n puteri şi te ridică,
Altfel, cei păcătoşi, te vor strivi.

Nu te-ntreba, când drumu-i o cărare,
De nu-i mai bine înspre înapoi,
Nici când abia zăreşti, departe-n zare,
Lumini de zori, dacă sunt vechi sau noi.

Când simţi că un oricare te priveşte
Voindu-te mândriei de folos,
Spre ceea ce-ţi e viaţa te grăbeşte
Ca să n-ajungi să ţi-o întorci pe dos.

Nu te uita la modă, la modele,
Că rod nu dă doar pomul lăudat,
Priveşte cerul... noaptea-i plin de stele
Dar nu-i la fel ca ziua, luminat...

Şi dacă simţi, în jurul tău, furtuna
Scornită de un nor cu vag contur,
N-o lua în seamă, fiindca nu-i totuna
Sufletul mic cu sufletul obscur.

Chiar dacă nu vezi nori ori curcubeie,
Ori soarele e prea dogoritor,
Ridică-ţi ochii, înspre Cer, femeie,
Şi doar de el, mereu să-ţi fie dor.

miercuri, 24 februarie 2016

Prevestiri de rar

Îţi spun acum, când n-am nici o dovadă,
Privind nu-n calendare, ci pe ceas,
Fără să am motive de tăgadă,
Că ni-i atât de-aproape primul pas.

Cum ordinea ideilor îmi scapă,
De graba vieţii fiind şi eu surprins,
Ştiu că la fel cum piatra-n apă crapă,
Vom fi un tot, de-al faptei gest, cuprins.

Nefiind constrânşi de dogmă, ori de normă,
De ceea ce, spun unii, că-i normal,
Ne vom trăi-n firescul fără formă,
Definitoriul sens de val şi mal.

De vrem privi spre vremea ce urmează,
Trecând prin al prezentului tipar,
Ideea, într-un fel, ne şi tentează,
Şi, în alt fel, ne pare-a fi-n zadar.

Dar pragul serii zbateri va înfrânge
Prin simplul gest de-a nu ne-mpotrivi
Dorinţei clipei ce-o purtăm în sânge,
Hotărâtoare-n tot ce vom trăi...

Întâiul pas, lumeasca primă faptă,
Din ziua care-i rară-n calendar,
Ne vom avea-o ca reper şi treaptă
A regăsirii-n sens elementar.

marți, 23 februarie 2016

Măsura ca timp

Timpul lumii noastre e măsura
Gândului cu rost făptuitor,
Modelat de noi şi-ncărcătura
A mai tot ce nu-i folositor.

I s-a dat un sens şi o menire
De a ţine vieţii socoteli,
Când, din mult prea multă amăgire,
Ea e doar un şir de îndoieli.

Şi s-a spus că timpul e o lege
Totodată şi judecător,
Care altă cale nu alege
Şi condamnă nepărtinitor...

Omul, mai mereu fără credinţă,
Cu destinul când nu s-a-mpăcat,
L-a găsit a fi cu rea-voinţă
Dar mereu pe el a pariat.

Pierderea, de-a luat-o cumva-n seamă,
A privit-o numărând pe ceas,
Ca să uite mult mai marea teamă
De-a se şti în urma lui rămas.

Din orgoliu mare, din mândrie,
Căutând absurdului motiv,
S-a trezit cuprins de isterie
Preferând consensul relativ.

Astfel omul spune că trăieşte
Ani ce sunt un atribut banal,
Hotărând că timpul defineşte
Viaţa, tuturor, în mod real.

Refuzând contrare argumente
Ce-i arată drumu-i prea greşit,
Pune-n loc iluzii pertinente,
Ca să-şi aibă moartea just sfârşit.

luni, 22 februarie 2016

Vindecare prin prețuri

Poveşti, poveşti, şi tot poveşti mereu...
Mulţi au soluții binefăcătoare...
Mulţi ştiu metode tămăduitoare...
Mulţi cred că sunt aleşi de Dumnezeu...

Trăim o vreme grea, înşelătoare,
O vreme-nvăluită în confuzii,
În care ni se vând mereu iluzii
La preţuri de import, usturătoare.

Aflăm de toate, ni se pun pe tavă,
Cu explicaţii, printre-nvăluriri,
Modelele divinelor iubiri,
Şi picături suave de otravă.

Mereu poveşti, şi tot mereu poveşti...
Şi tot mai mulţi învaţă să trateze...
Prin diplome vor mulţi să eclipseze...
Iar alţii sunt deja trimişi cereşti...

Dorinţa de-a-nţelege-i dispărută,
Exemplu e un tot definitoriu,
Excepţia e dusă în notoriu
Ca şi mândria-n formă absolută.

Cunoaşterea-i motiv de preț mai mare,
Învăluind destinul în mister,
Care, trecând de ţări, peste hotare,
Este normal ca fiind venit din cer.

Şi tot poveşti, mereu alte poveşti...
În alte vieţi, unii aveau blazoane...
Unii deja sunt feţe din icoane...
Prin însăşi ei, din ceruri ne-aduc veşti...

În teorii cu formă extensivă
Se nuanţează sensul divergenţei,
Ca limită concretă-a coerenţei
Aflată-n terapie intensivă.

Se vinde harul, chiar se pune-n carte,
Echivalat în grade şi în preţ,
Ce-i fără preţ decade în dispreţ,
Cu şanse mici de-a merge mai departe.

Poveşti, poveşti, şi tot poveşti mereu...
Nimeni nu pune degetul pe rană...
Bolnavă-i şi condiția umană,
Ca şi credinţa într-un Dumnezeu.

duminică, 21 februarie 2016

Definitoriul “este”

Raza de lună e-ntunecată
Când zorii zilei ochii-mi privesc,
Că-mi văd trăirea îndatorată
Nopţii pe care o părăsesc.

Visul se-ascunde într-o idee,
Goală de fapte, plină de sens,
Ca să-mi arate alte trasee
Ce lasă-n juru-mi un gol imens.

Prima-ntâmplare trece în grabă,
De-atâtea gânduri pare-a nu fi,
Mintea-ntristată mi-e veşnic snoabă
Şi doar ce este vrea a mai şti.

Ziua începe spre a se trece,
Ca o-ntrebare fără răspuns,
Chiar şi cu gluma timpul se-ntrece,
Nu-i niciodată îndeajuns.

Cât e amiază, ziua e mare,
Fără motive de-a se sfârşi,
Când depărtarea fuge în zare
Având speranţa de-a tot fugi.

Dar vine noapte, şi dă de veste
Că toate-n lume au un revers,
Că existenţa dă sens, prin "este",
Eternităţii din Univers.

sâmbătă, 20 februarie 2016

Fireasca margine de noapte

Ne-am regăsit în marginea de noapte,
Ce rostuia privirile în gol,
Când gândul n-avea loc de-atâtea fapte
Scăpate de-al firescului control.

Putem să spunem că din întâmplare,
Că unele idei au coincis,
Sau că-ntr-o lume care nu-i prea mare,
Conjuncturalul, rosturi a decis.

Însă firescul vieţii, ca idee,
Nu-şi lasă tot motivul înțeles,
Ştiut fiind, că tu, fiind femeie,
Dorinţei îi doreşti un drum ales.

Şi n-avem noi destulă claritate
Să desluşim al tainei calendar,
Dar când trăi-vom fapte întâmplate
Rostul acelei nopţi ne va fi clar.

Din miezul zilei, înspre prag de seară,
Vom fi o-ntreagă lume doar noi doi,
Trăind în formă pură, singulară,
Sfânta poveste-a marilor eroi.

Iar nopţile ce vor urma să vină,
Purtând pecetea nopţii de-nceput,
Avea-vor cer senin şi lună plină,
Şi gând spre viitorul absolut.

vineri, 19 februarie 2016

Întreaga primă noapte

O noapte-ntreagă, chiar din prima seară,
Ne vom trezi de gânduri mari cuprinşi,
Uita-vom motivările afară,
De-ale speranţei clipe fiind învinşi.

Acum îţi spui că sigur eşti convinsă
De drumul ce se-arată mergător
Însă-i doar teama de-a nu fi cuprinsă
Într-un vârtej al altui timp, de dor...

În vise-ţi duci dorinţe de-mplinire
Ca să te-mpaci cu viaţa zi de zi,
Şi să accepţi că simpla amăgire
E bună când altfel nu poate fi.

Clipa speranţei, mută, tot aşteaptă
Pornirea de-a trăi şi-n vremuri noi,
Pornirea de-a avea o cale dreaptă,
Fără priviri fugare spre-napoi.

Şi, într-o seară, ea va fi venită,
Zvâcnind din somnul ce-l credeai firesc,
Când tu dorind, ştiindu-te dorită,
Mă vei zori, văzând că zăbovesc.

Trezi-te-vei şi tu, lăsându-ţi viaţa
Să-şi aibă pasul mai puţin grăbit,
Să ştii, din nou, că vine dimineaţa
Abia când vezi că zorii s-au ivit.

Şi va fi noaptea, când se vrea, întreagă,
Motiv de-a se nota în calendar,
Fiind în stare singură s-aleagă
Uitarea multor treceri în zadar.

miercuri, 17 februarie 2016

Complicații denominate

Priveam la tine azi... N-aveam ce zice...
Vedeam ceva, departe,-n viitor,
Realităţi ce fi-vor să complice
Firescul unui drum împlinitor...

Tu crezi în viaţă, parte eşti din viaţă,
Şi nu-ţi ai gând de-a te împotrivi,
Că, în lumina copcilor de gheaţă,
Raze de soare cauţi a privi.

Dar nori-s peste tot, ca mărginire
Adăugând trăirii fals contur,
Denominând a tainei rostuire
Ca şi amprentă-a clarului obscur.

Chiar când vei face paşi spre înainte
Se vor ivi furtuni de peste tot
Învolburând cuvintele în minte,
Evolutive-n forme de complot.

Şi cerul, într-a umbrelor scânteie,
Devoalând puţin-firescul clar,
Va releva destinul de femeie
Redus mereu la simplul singular.

Ceea ce-i scris, e scris şi nu se schimbă,
Că adevărul nu e schimbător,
Şi înţelesul lui, în orice limbă,
E rupt de conjunctură şi decor.

Priveam la tine azi... N-aveam cuvinte,
Din viitor priveam prin amintiri,
Ştiam că ai o viaţă înainte
Dar prea puţin bogată în trăiri...

marți, 16 februarie 2016

Remodelarea prin efect

Tăceri prea multe ştiu c-am adunat,
Luptând cu mine şi cu viața mea,
M-am tot lovit de-"a vrea" şi "a putea",
Şi de trăiri, cumva, am cam uitat.

Am dat cu zarul... n-am voit un număr,
Ci doar să văd de ştie ce-mi arată,
De-ncepe-a povesti... "a fost odată",
Sau, în dispreţ, priveşte peste umăr...

De multe ori am căutat un drum,
Bătătorind cărări întortocheate
Şi-n deznădejde mi-am făcut păcate
De care mi-amintesc de-abia acum.

Nu am uitat că datu-mi să vorbesc
E parte din întregul ce mi-i firea,
Dar nici că-mi sunt dator cu amintirea
Tristeţilor ce nu mă ocolesc.

Şi astfel, negăsindu-mi clar motiv,
De-a obosi cuvintele degeaba,
Am învăţat să ştiu cum stau cu treaba,
Pledând pentru consensul sugestiv.

Multe cuvinte prea puţine spun,
Dacă în suflet nu-i decât durere...
Vorba reduce simţul la tăcere,
Şi-apoi letargic, trece în imun.

Tocmai de-aceea, fiindu-mi eu subiect,
Şi neavând îndemn spre măsluire,
Mă las a fi ştiut ca amintire,
Remodelat de-al timpului efect.

luni, 15 februarie 2016

Vestire și prevestire

Iubindu-te, ţi-am spus, de multă vreme,
Ce drum se vede, clar, în viaţa ta,
Ce mari ispite nu vor pregeta
Spre pierderi de-nţelesuri să te cheme.

Dorindu-te pe drum de împlinire,
Firesc, ţi-ai spus că nu va fi aşa,
Că vei putea-n destin ceva schimba,
Prin stăruinţă spre desăvârşire.

Prin fapte mici şi întâmplări concrete
Abstractul în esenţe se-ascundea,
Şi-n taină ocolişuri căuta
Finalitatea fără de regrete.

Şi, cum ţi-am spus, simţind a vieţii carte,
Căzând, din deznădejde vei urca,
Dacă vei vrea a nu te înşela,
Spre lumea-n care viaţa-i fără moarte.

Dar încă ai de praguri a mai trece,
De-a nu privi în urmă a-nvăţa,
De-a nu greşi voind a răzbuna
Pe cei ce fac beţii cu apă rece.

Mai ierţi o dată, doar încă o dată,
Crezând că vremuri se vor schimba,
Dar întâmplarea tot va aşeza
Drumul pe calea lui, necenzurată.

În mod firesc, ca-n vorba ce-a fost zisă,
De care n-ai prea vrut a asculta,
Când toate-acestea se vor întâmpla,
Lăsa-vei poarta vieţii larg deschisă.

Iubindu-te, mai multe îţi voi spune,
Când nopţile prin fapte vom scurta...
Şi pierderea de timp ţi-o vei ierta,
Mergându-ţi drumul cu înţelepciune!

duminică, 14 februarie 2016

Ploia, simplul motiv

A mai trecut o zi... Se lasă seara,
Până şi stâlpul porţii-i supărat,
Stând toată ziua-n ploaie, nemişcat,
Nimic nu vrea... Vrea doar să vină vara...

Nici el, nici noaptea nu se prea împacă,
Să vadă că, de-o vreme, nu mai eşti,
Nici doar s-aștepte de la alţii veşti,
Uzând mereu de "poate" şi de "dacă".

Pe dealuri iarba nouă tot ezită
Să se aştearnă drumului covor,
De paşii tăi şi ei îi este dor,
Riscând să se usuce ne-nverzită.

Şi apa stă, şi seacă în izvoare,
Sau caută un drum pe sub pământ,
Dându-mi speranţa unui simţământ
Înnobilat de-o lacrimă de soare.

Gându-mi aleargă peste munţi şi ape,
N-am cum, prin vrere, pasul să-i opresc,
Văd stelele lumina că-şi grăbesc,
Şi-ți cer şi eu venirea-ţi mai aproape.

Şi-ţi spun că-i vremea să te-ntorci acasă,
Că-n lipsa ta aproape toate mor,
Uitând, în timp, care e rostul lor,
De-atâta aşteptare ce le-apasă.

A mai trecut o zi... Şi încă plouă,
Şi noaptea cade... Cerul nopţii-i trist,
Doar timpul se păstrează optimist
Văzând în ploi a dimineţii rouă...

vineri, 12 februarie 2016

Ambigua nuanțare

O viaţă-ntreagă căutăm, luptând,
Ceva ce-n piaţă chiar nu se găseşte,
Că pare doar ideea unui gând...
O zi trăită-n tihnă, omeneşte.

Ne căutăm odihna pe pământ,
Seduşi mereu de vise şi himere,
Găsindu-ne motive de avânt
Sperând mai mult decât ne stă-n putere.

Trăim mereu, sau spunem că trăim,
În aşteptarea zilei mult dorite,
Ba chiar câte-o speranţă mituim
Ca să uităm de cele irosite.

Ne-mpinge gândul mai mereu la somn,
Când toate-s sugrumate de-ndoială,
Ca sclavul să se vadă mare domn
Cerând sclaviei sale socoteală.

Mereu avem ceva de comparat,
Şi acceptăm, doar după plac, măsura,
Ambiguu nuanţăm orice păcat,
Luând în calcul, pururi, conjunctura.

Tot căutând acea măreaţă zi,
Uităm că ne-am dorit şi nemurirea,
Şi ni se face dor de a muri,
Negându-ne, cu-n cinic gând, menirea.

joi, 11 februarie 2016

A fi prin sunt...

De multe ori am scris ce vremuri sunt,
Mai rar ce-au fost, mai des ce vor urma,
Timpul trecând mereu mi-a dat avânt,
Să nu fiu temător de vorba mea...

Am luat cuvântul, plin de conţinut,
Şi l-am lăsat să fie o poveste
Venind din întâmplări, de prin trecut,
Redând şi dând, din viitor, o veste.

Mai rar, chiar rar, aş zice foarte rar
L-am pus într-o idee suspensivă,
Ca dacă tot îşi este adversar
Să nu devină forma agresivă.

De multe ori am scris, spunând că sunt,
Ca să descriu exact ce va urma,
Tot renegându-mi pasul de avânt,
Punând ce este rău pe seama mea...

Şi când am pus cuvinte multe-n rând,
Chiar dacă se-arătau alambicate,
S-au rânduit, la cititori, în gând,
Extrem de clar şi bine conturate.

Am dat esenţei rost de elixir,
Accentuând un semn de întrebare,
Ca să mă creadă omul că-l admir
Când vieţii nu îi pune el hotare.

Şi-am scris mereu, am scris punând pe sunt
Hotar la toate câte vor urma,
Ca cei ce înţeleg să-şi ia avânt,
Dar şi ştiind ce-i dat în seama mea...

marți, 9 februarie 2016

Zvâcniri în roșu

La miezul nopţii,-n cumpăna de ani,
Când timpul încerca să se-ntârzie,
Ne-am fost, o clipă, vieţii artizani
Trăind-o ca şi pură fantezie.

Te-ai îmbrăcat în roşu... N-am putut,
Privindu-ţi lunecarea graţioasă,
Să-mi amintesc c-avem deja trecut,
Şi să m-abţin să spun că eşti frumoasă.

Pe portativul trupului flămând,
Privirea-mi, mai într-una, se-avânta,
Găsind dorinţa-n valuri fremătând,
Oprindu-mă pe gânduri a mai sta.

Iar când, trecându-ţi mâna peste sâni,
Simţeam văpaia focului arzândă,
Ştiind că-n pântec gândul ţi-l îngâni,
Văzându-mi aşteptarea stând la pândă.

Zvâcnea în tâmple sângele proscris
Şi coapsele-ţi, sub mâna în cădere,
Ce mă-ndemnau s-arăt că sunt decis
Să descriptez cifratele-ţi mistere.

Cândva, ți-am zis în roşu să te-mbraci,
Roşul râvnit de marea pasiune,
Şi-n noaptea-aceea, dat ţi-a fost s-o faci,
Stârnind pornirea-mi spre perfecţiune.

Ţi-am aşternut pe sâni un vis plăpând,
Dar sidefiul pântecului moale,
M-a-mpins spre faptă, conştientizând,
Concretul clipei creaţionale.

Nici eu, nici tu, nu ştim ce-a mai urmat,
Când clipa nopţii s-a lăsat convinsă
Şi sub lumini de focuri n-a-ncetat
În jocul nostru să se ştie prinsă.

Doar ne-am trezit pe prag de zori de zi,
Îmbrăţişaţi de-a nopţii-mpreunare,
Deja datori spre ani ce vor veni
Cu un motiv de vis şi înălţare.

luni, 8 februarie 2016

Cutumiarele motive

N-am cum să-mi ştiu locul, exact, în lume,
Şi nici măcar, cumva, alternativ,
Că nimeni n-a putut să îşi asume
A defini, concret, un normativ.

Nu prea găsesc motive să mă-ndrume,
Şi nici conceptul nu-i definitiv,
Chiar dacă-n conturate legi postume,
Pot aborda un sens intuitiv.

Normalitatea legii prin cutume
În gândul meu are un sens fictiv,
Voind mereu firescul să-l sugrume,
Denaturându-l în imperativ.

Nu mai îmi arde, mai deloc, de glume,
Încerc să fiu, formal, explicativ,
Când omu-i definit printr-un pronume,
Şi folosit în scop educativ.

Din cartea vieţii am transcris volume,
Şi-am devenit, scriind, mai concesiv,
Dar încă sunt un val de mare-n spume,
Ce caută spre maluri instinctiv.

Mă definesc prin nume şi prenume,
Cât încă sunt acestei vieţi captiv,
Lăsând-o, mai mereu, să mă consume,
Chiar eu fiind consumului motiv.

vineri, 5 februarie 2016

Poveste de contur esențial

Povestea a-nceput fără de veste,
Cu un cuvânt rostit întâmplător,
Şi fapte care-s rupte din poveste
Ca paşi, de neoprit, spre viitor...

Trecându-ţi calea, ţi-ai lăsat privirea
Spre clipa-n care mersul ţi-l priveam,
Şi-am auzit ce-n gând ţi-era vorbirea,
Dar nu ştiu cum nu prea înţelegeam.

Clară era mult pusa întrebare:
Pe unde, prin ce timp ne-am cunoscut?
Mi se părea un fel de evocare
A unui mult prea lung, trăit, trecut.

În ochi găsindu-ţi urme de-amintire,
Nu mai ştiam, în nici un fel, ce sunt,
Nici dacă-i timpul de-a-mi veni în fire,
Gândindu-mă că sunt deja cărunt.

Şi-ai rupt tăcerea... n-ai avut răbdare...
Ceva vroiai a-mi spune... n-ai mai spus,
Plecase gândul dintr-o întrebare
Dar s-a lăsat, de-al clipei sens, sedus.

Aşa fiind, am înţeles că-ţi pasă
De tot ce-n tine, brusc, ai regăsit,
Şi-ai înţeles plecarea de acasă
Împinsă de un dor nestăvilit.

Şi pe deplin ţi-ai înţeles tristeţea
Pentru mai toţi ce-n urma ta priveau,
Acuzatori, numindu-ţi tinereţea,
Motivul pentru care te doreau.

Cuvântul spus îţi definea menirea
Ce-o căutasei ani şi ani la rând,
Când mulţi spuneau că tu refuzi trăirea,
Vrând a te şti pe-acelaşi drum mergând.

Un semn l-ai pus, ca binecuvântare,
Lângă cuvânt, să-l facă mai concret,
Prea conştientă fiind şi de urmare,
Şi de firescul lumii epitet.

Atât, numai atât... Eternitatea
S-a definit prin gest hotărâtor,
Şi-aşa ţi-ai şi înfrânt timiditatea,
Numindu-mă, zâmbind, cuceritor.

Întâiul pas, din miezul de simţire,
Nicicând robit de-al judecăţii rost,
Cum ţi-ai dorit, ţi-a fost şi împlinire,
Şi început de drum, spre Cer, ţi-a fost.

Grăbită faptă... unii-au vrut a zice,
Pierderi de sensuri, întâmplări, păcat...
Chiar încercat-au viaţa să-ţi complice,
Sfidându-te în mod deliberat.

Şi mulți, pe cale,-au vrut să te oprească,
Din drumul ce-ai simţeai ca hărăzit,
Vorbind de rătăcirea-ţi nelumească,
Sau că, pe Dumnezeu, l-ai părăsit.

Dar tu, te-ai hotărât... Nicicum spre moarte
Să ai, după îndemn, în gând, porniri,
Ci-ntotdeauna înspre mai departe,
Spre nemurirea unei mari iubiri.

Acum, ce scriu, s-ar spune că-i poveste
Dintr-un trecut ce e de mult trecut,
Vremuri şi oameni vor să o conteste,
Golind-o de firesc şi conţinut.

Dar viitoru-i dă, fără tăgadă,
Puterea ce-o va trece în real,
Cum azi lăsată e să se-ntrevadă,
Prin semne de contur esenţial.

joi, 4 februarie 2016

Protest incontestabil

Îm răzvrătesc absurd câte un gând,
Mereu, când simt, acut, absenţa ta,
Când văd, pe ceas, grăbitul timp trecând
Şi nu-l conving de mine-a mai uita.

Mă tot avânt, pe muchii de cuţit,
Când aşteptării nu-i găsesc măsură,
Spre marginea de orizont finit,
Să mut din loc enormii munţi de zgură.

Şi te revendic, cu un gust amar,
Tainicei ploi de stele căzătoare,
Şi protestez, cu-n mers antiorar,
În fiecare zi de sărbătoare.

Te ştiu în buzunarul unui gând,
Mergând mereu, pe orice drum, cu mine,
O candelă ce, pururea arzând,
Credinţa necurmată îmi susţine.

Dar seara, când văd ceru-nvăluit
În praf de stele înmuiat de rouă,
Trăiesc un dor, nebun, de infinit
Şi nu mai văd decât că iarăşi plouă.

Realitatea nu o mai contest,
Martori îmi sunt şi soarele şi luna,
Dar protestez şi sincer, şi onest,
Şi te revendic pentru totdeauna.

miercuri, 3 februarie 2016

Demascarea prin vis

Azi noapte m-ai chemat la tine-n vis,
Şi m-am lăsat trăirilor cu tine,
Când aminteai ce fapte mi-ai promis,
Nu a fost chip să mă mai pot abţine...

Şi îmi spuneai că nu-ţi e de uitat
Ziua dintâi şi marea ei dorinţă,
Când gândul tău în tine m-a-ntrupat,
Păstrându-mă ca rost şi biruinţă.

Erai cum eşti, un rug şi jar încins,
De nici un fel de patimă schimbată,
Trăind cu dor de ducă-n necuprins,
Şi-n dăruire binecuvântată.

Când te-ai trezit aveai un gând ciudat,
Simţeai că ceva, cumva, îţi lipseşte,
Şi te-ntrebai de ce vei fi uitat
Cum e să ştii că viaţa se trăieşte.

Eu n-am uitat şi aş putea să spun,
Când teamă-ţi e, cum inventezi motive
Ca să găseşti un sens inoportun
Dorinţei regăsirii-n perspective.

Iar eu greşind, trăind acest prezent
Cu mult prea multe gânduri ideale,
Abia când dorm, mă văd un repetent
Îngenunchiat de lumi atemporale.

Îmi este clar că m-ai chemat în vis
Ca să-mi aduc aminte şi de mine,
De tot ce-am spus şi tot ce mi-am promis
Când am tot spus că altă vreme vine...

marți, 2 februarie 2016

Preț de vamă

Mulţi oameni cred că timpul cere vamă
Şi ei plătesc, spunând că-mbătrânesc,
Ţinând să ia, mereu, mereu în seamă
Ceea ce e, în gândul lor, firesc.

Plătind tribut, fac pasul tot mai mare,
Grăbiţi de teama iernii din decor,
Căutători de stele căzătoare,
Nopţile-şi pierd, plecând pe urma lor.

Până spre toamnă, dinspre primăvară,
Se lasă-nfierbântaţi de-al clipei foc,
Sperând că-ntâmplător o să răsară
O stea ce poate ţine timpu-n loc.

Visând iluzii, văd că timpul trece,
Şi-i fac numărătoare dintr-un ceas,
Se lasă îmbătaţi de apă rece,
Convinşi că stau cu viaţa la taifas.

Împinşi de gând altceva să n-accepte,
Pun mare preţ pe faptă, pe prezent,
Punând în seama vorbei înţelepte
Dorinţa vieţuirii-n opulent.

Şi-mbătrânesc, uitând să mai trăiască,
Să vadă că şi florile-nfloresc,
Continuând la vamă să plătească
Un preţ pe care-l cred, mereu, firesc.

luni, 1 februarie 2016

Regăsire în decor

Era-nceput de toamnă... Era soare,
Un vânt, din munţi, se cobora uşor,
Plutea în jur un iz de sărbătoare,
Şi vieţii mă simţeam tot mai dator...

Luceau pe frunze picături de rouă,
Uitate-n umbra razelor pieziş,
Privindu-le, vedeam o vreme nouă
Ce iese-ncet, încet, din ascunziş.

Păsări în zbor, fugeau spre înălţime,
Ţintind spre norii conturaţi neclar,
Găseam înaltul plin de profunzime
Redevenind cu visul solidar.

Decor... Decoruri... Toamna începuse,
Înnobilând al timpului demers,
Remodelând speranţele apuse
Ca porţi deschise altui univers.

Simţeam, fără să ştiu, întâia oară,
Că pot să urc şi dincolo de nori,
Dacă-nţeleg că nu doar timpul zboară,
Când nu mă las surprins şi de fiori.

Uitasem, tot fiind atent la toate,
Să văd copacii marilor păduri,
Şi mă miram că nu mi se mai poate
Redefini conturul prin frânturi.