marți, 29 martie 2016

Între clar și dar

Te-ascult... vorbeşte... Încă îţi e frică...
Și încă frică-ți e să recunoşti,
Încă nu crezi că lumea este mică
Şi toţi te cred, de parcă ar fi proşti...

Povestea ta e grea, e încurcată,
Din când în când se pierde de-nţeles,
Dar tu o faci şi mai alambicată
Spunând că n-aveai altfel de ales.

Că ai ţintit în stânga şi în dreapta,
Îţi este clar, şi clar ce-i nefiresc,
Dar spusa ta îngână încă şoapta
Că a-ncerca e, totuşi, omenesc.

În seama vieţii laşi mereu o umbră
Pe care ţii s-o uiţi şi vrei să poţi,
Dar tot mai crezi în prevestirea sumbră
A celor care bagă frica-n toţi.

Din mici detalii, ploi de amănunte
Aduc vederii chinul tău subtil,
Dar tu spre vise încă pui o punte
Şi dai contururi vieţii de copil.

Redai nunţei rostul de esenţă,
Seninu-l întrevezi de după nori,
Dar tot mai crezi că doar prin aparenţă
Ajung mai toţi a fi învingători.

Te-ascult... vorbeşte... Nu-ţi mai fie frică...
Învaţă-te să ştii şi recunoşti,
Că lumea este, totuşi, mult prea mică
Şi mulți se cred deştepţi, dar sunt prea proşti!

luni, 28 martie 2016

Amintiri despre cândva

Cândva trăiam, cumva, în altă lume,
Eram necunoscuţi, nu ne ştiam,
Găseam că valul mării-i plin de spume
Dar în minuni deloc nu mai credeam.

Ochii priveau aproape sau departe,
Şi căutau un mâine ce-l pot şti,
Mai pariau, din când în când pe-o carte,
Dornici fiind de-a se mai odihni.

Ne risipeau cuvinte ticluite
Rostite cu accente de motiv,
Când ne-ndemnau trupeştile ispite
Să ne-mpăcăm cu rostul evaziv.

Pe-atunci fugeam de-a vrea a înţelege
Că nu există un model de rost,
Că fiecare viaţă-şi are-o lege
Şi numai unii stau în avantpost.

Cândva a fost cândva, îmi spui în glumă,
Şi cauţi în priviri să îmi citeşti
De-mi este gestul serii o cutumă
Sau clar motiv de noapte ca-n poveşti.

Ne-am depărtat de fosta-nstrăinare
Prin gestul tău ce-ntâmpina pe-al meu,
Ca să uităm de multa aşteptare
Şi de-al ei rost, la bine şi la greu.

Persistă încă gândul, ca dovadă,
Că am cam fost prea mult risipitori,
Că ne-am dedat la gesturi de bravadă
Fugind de tot mai desele erori.

Dar altu-i timpul, alta este viaţa,
Altfel realul este azi real,
În doi începem ziua, dimineaţa
Şi seara,-n doi, privim al ei final.

duminică, 27 martie 2016

Știutele neștiute

Când te-ai născut ştiai ce îţi e viaţa...
Acum pe gânduri, în alegeri stai...
În orice zi, de vrei, să mai spargi gheaţa,
De adevăruri parte poţi să ai...

Ştiai, în amănunt, că multe rele
Puteau să fie altfel... dar n-au fost...
Prea mult ţi-ai vrut privirea înspre stele
Şi azi, cum vezi, îţi spui că n-aveau rost...

La început n-aveai de ce te teme,
Dar valul vieţii te-a cam luat pe sus
Şi-ai început să-ţi faci, în gând, probleme
Că n-ai să poţi să spui ce ai de spus.

Ştiai ce-i greu, ştiai ce-o să se-ntâmple,
Şi că ar fi posibil să greşeşti,
Că de va fi prea-multul alb pe tâmple,
Nu te-ai zbătut, degeaba, să trăieşti.

Când te-ai născut ştiai că vorba zisă
E zămislită, mai de mult, în gând,
Şi nu-i de nici o faptă compromisă,
Prezentul existenţei guvernând.

Acum nu ştii nimic... Toate-s uitate,
Şi n-ai dovezi să crezi că vei mai şti,
Deşi-n trăiri de fapte întâmplate
Ţi se arată mult din ce va fi.

Şi-n gând, şi-n vorbe, chiar ţi se arată
Ce-ai de făcut şi teamă-ţi e să faci...
Odată însă e ca niciodată,
Doar făptuind vei şti de ce nu taci...

vineri, 25 martie 2016

Cât altfel?

Mai visezi, iubito, primăvara?
Îţi mai dă venirea ei fiori?
Nu renunţi să-ţi umpli călimara
Ca să-mi scrii, ce ai visat, în zori?

Zici că nu-nţelegi ce se petrece?
Crezi, din când în când, că stai pe jar?
Tot mai vrei să simţi, când vântu-i rece,
Că împotrivirea-i e-n zadar?

Mai alergi pe ţărmuri s-asculţi marea?
Seara, spre apusuri tot priveşti?
Încă-ţi mai doreşti îndepărtarea
Ca să te convingi că mă iubeşti?

Să fii tu mai vrei să ai putere?
În firescul nopţii poţi să crezi?
Te-ai mai vrea-mbătată de-o părere
Doar ca să îmi spui că tu cedezi?

Mai priveşti, în zori, înspre fereastră?
Te mai temi că apele-s adânci?
Când vorbeşti cu florile din glastră
Ţi-aminteşti ce flori mai cresc pe stânci?

La-ntrebări eu aş avea răspuns,
Dar răspunsul meu nu-de ajuns...

miercuri, 23 martie 2016

Venire de primăvară

Iubito, vine, iată, primăvara,
Din depărtări se-aud venind cocori,
Începe să se ducă-n noapte seara,
Şi-n cer aleargă, albi şi negri, nori.

Sunt tot mai multe flori ce dau culoare
Trăirilor cu iz de fantezii,
Având însemnul lacrimii de soare
Care dă viaţă zorilor târzii.

N-avem motiv să punem la-ndoială
Pasul ştrengar al gerului rebel,
Chiar dacă cere, tainic, socoteală,
Speranţei lumii de-a trăi altfel.

Doar ploaia pune preţ, enorm, pe clipă,
Şi ne-o arată, şiroind pe geam,
Făcând, de ispitiri, o grea risipă
Ca s-o trăim aşa cum ne-o doream.

Ziua-i altfel şi tot mai mult sporeşte,
Lumina-şi are timp, mai mult, de noi,
Firul de iarbă înspre ea priveşte
Nu îşi mai vrea un drum spre înapoi.

Iubito, vine, iată, primăvara,
Se-arată chiar şi-n susur de izvor,
Priveşte zorii ca să vezi că seara
Musteşte de speranţe şi de dor.

marți, 15 martie 2016

Altfel... la fel...

Mi-am adus în seara-aceasta-aminte,
De moş Pătru Gheorghe din Podeni,
Care, când vorbea de cele sfinte,
Nu-şi uita strămoşii lui, olteni.

Povestea de vremuri şi de vreme,
Despre boli lumeşti fără de leac,
Despre lumea plină de probleme
Ce-i era ştiută de un veac.

Viața l-a purtat şi prin războaie,
Şi-a văzut prietenii cum mor,
Învăţând să nu se înconvoaie
Doar ca să îi fie mai uşor.

A muncit săpând în piatră seacă,
A adus din văi, pe munţi, pământ,
Şi-a-nțeles, prin muncă, să îi placă
De acei ce nu spun vorbe-n vânt.

"Multe mi-a fost dat să văd în viaţă,
Drumul spre departe m-a tot dus,
Am văzut comori în copci de gheaţă
Şi pe mulţi căzând de mult prea sus".

"Am ajuns de casa mea departe,
Pe oriunde mă puteam opri,
Că munceam şi mai ştiam şi carte,
Dar doar româneşte-am vrut vorbi".

"N-a fost chip să mă gândesc vreodată
Să îi las, printre străini, pe-ai mei,
Că mi-au fost mai mult ca lumea toată,
Care-i doar o cloacă de mişei".

"Azi trăim, ca dracii, într-o ţară
Care doar ca nume s-a păstrat,
Unde cel sărac, de-i dat să moară,
N-are bani să fie îngropat".

"Voievozii noştri-s doar morminte,
Greu şi-n cărţi de-şi mai găsesc un loc,
Cei de azi n-au fapte, doar cuvinte,
Însă dau, la-ntreaga ţară, foc".

"Cine ştie, taică, ce-o să fie?...
Poate iar ne-aduc un hop-în-ţol,
Că de-atâta foame şi prostie
Ne-nchinăm la măşti de staniol".

"Ne holbăm la vorbe ticluite
Spuse, ori peltic, ori sâsâit,
Şi crezând în cele auzite
Am ajuns doar buni de ţopăit".

"Avem feţele mereu mascate,
Suntem când cuminţi, când nesimţiţi,
Minţile ne sunt parcă spălate...
O s-ajungem ţară de smintiţi".

"Omul tot mai mult se urâţâşte,
Rânduiala vieţii s-a strâmbat,
De păcat mereu se tot vorbeşte
Dar mereu se cade în păcat".

"Câți mai ştiu ce-i frica de ruşine?
Fetele se vând, pe bani, oricui...
Nu ştiu Dumnezeu cum ne mai ţine,
Că ni-i fapta împotriva Lui".

"Cei ce-s astăzi tineri beau pe rupte,
Nu se-arată-n stare de nimic,
Dar, când vor, din tot ce-i bun să-nfrupte,
Chiar de bărbăţie se dezic".

"Casele de-acum nu au căldură,
Greu se intră-n ele, pe furiş,
Dar ocara stă în bătătură
Şi priveşte înspre cer cruciş".

"Cu femei biserica e plină,
Şi le vezi cu chip evlavios,
Însă chiar şi-atunci când se închină,
Se gândesc a trage un folos".

"Când a fost în sat să n-avem popă,
Mă duceam, duminica, în sat,
Şi spuneam a zilei pericopă
Ca să fiu, cu mine, împăcat".

"De crezut mai nimeni nu mai crede
Nici în om şi nici în Dumnezeu,
Nici măcar în ceea ce se vede,
Şi se minte mult şi cu tupeu".

Mi-am adus aminte astă seară
Despre multe câte mi-a mai zis,
Şi gândeam că, poate, înspre vară,
Să ajung la el, cum i-am promis.

A zis multe... Toate-s neuitate,
Uneori am zis că-i prooroc,
Multe spuse chiar sunt întâmplate,
Altele sunt încă jar şi foc.

Când eram, în scris, spre încheiere,
M-am simţit pierdut, fără curaj,
Că citeam, cu-n pas de-ntârziere,
Un mai vechi, cumva pierdut, mesaj.

La un ceas trecut, după amiază,
Şi moş Pătru Gheorghe a plecat...
Liniştit, cu-aceeaşi minte trează,
Într-un sat, din Ceruri, s-a mutat.

marți, 8 martie 2016

Vis de veghe

O noapte-ntreagă am privit spre tine,
Nimic nu se mişca în jurul tău,
Deşi simţeam că nu îţi este bine,
Nu-nţelegeam de unde-atâta rău...

Am adormit târziu, spre dimineaţă,
Tot aşteptând să văd măcar un gând,
Şi m-am trezit în vis, orbit de ceaţă,
Pe tobogane lungi mereu căzând.

Tăcerea nu era decât o mască
Sub care amintiri mai vechi ţipau,
Şi încercau, cumva, să te prostească
Că rost mai au, aşa cum îşi aveau.

Vorbe puţine ce conţin esenţe,
Puse cândva în forme de minciuni,
Se atârnau de mari sau mici carenţe
Fardând banalităţi ca mari minuni.

Şi, ca să fii, în viaţă, tot grăbită,
Când toţi, de fapt, din amintiri îţi fug,
Ţi se-arăta, în umbră de ispită,
Cum ard copiii nedoriţi pe rug.

În plină zi, când falduri de lumină
Umbrei puneau un clar şi demn contur,
Trezindu-mă cu mintea-n carantină,
Te căutam, ca-n vis, prin împrejur.

Trecuse noaptea, mi-aminteam de tine,
De somnul tău şi visul zbuciumat,
De gândul că o nouă vreme vine
Şi-ai să te vrei trăind fără păcat.

joi, 3 martie 2016

Singur și nesingur

Pe drumul vieţii-mi merg singurătatea
Pe care-o ştiu de când eram copil,
Când încă mai aveam subtilitatea
De-a arăta că merg tip-til, tip-til.

M-am învăţat cu ea, dar nu mi-e dragă,
Îmi e însemn, dar nu îmi este steag,
De multe ori am vrut să-i dau chiar şpagă,
Ca să se mute pe un alt meleag.

Aşa-mi e drumul în această lume,
În care nu mai pot să mă ascund,
Ce m-a-nvăţat cu nume şi prenume
Şi doar cu mine pot să mă confund.

Dar tot ce-nseamnă viaţa nu se vede,
Nici drumul nu-i, în tot, un simplu drum,
Chiar mie-mi este greu a mă încrede
Şi-a defini astfel ce simt acum.

Simţiri şi gânduri vin şi mă îndeamnă
Să nu îmi fie simplul de ajuns,
Că acceptând, banalul mă condamnă
La întrebări ce nu îşi au răspuns.

Viaţa-i la fel, azi spun, ca şi o carte
Cu mult mai multe forme-n conţinut,
Numai coperta-i mai mereu aparte
Legată de prezentul absolut.

În forma ei mereu continuată,
Trecutul şi prezentul e comun,
Şi toate se întâmplă deodată,
Că prin detalii chiar se suprapun.

Aşa-mi merg drumul, altfel îmi sunt toate,
Ştiu cine sunt şi ştiu de unde vin,
Şi că destinul tot în faţă-mi scoate
Ce-mi este dat, într-un firesc divin.

În Ceruri viaţa nu-mi e trecătoare,
Şi într-un fel chiar sunt nemuritor,
Clipa aici e doar întâmplătoare,
Dar nici un pas nu e întâmplător.

Tocmai de-aceea n-am avut regrete
Că cineva, cu mine,-n timp a mers,
Mai repede sau mai pe îndelete,
Lăsând amprente mult prea greu de şters.

Viaţa acum e-o simplă aparenţă
Şi este doar a timpului prezent,
Chiar dacă mă convinge prin potenţă,
O simt a fi un prag inconsistent.

Căci vor urma alţi paşi, alte etape,
Şi întâmplări, şi fapte, şi trăiri,
Împreunări şi despărţiri de ape,
Şi vise cu contururi de iubiri.